La muzeul kitschului românesc Superman Iisus stă lângă Becali, Salam și manele

După ce Primăria Bucureștiului a făcut un eveniment absurd în centrul orașului, demn de intrat în cartea recordurilor drept cel mai kitchos mod ca să sărbătorească Paștele și după ce s-a aflat că noul logo al Bucureștiului a fost furat din Taiwan, este din nou motiv de sărbătoare în Capitală. A fost deschis Muzeul Kitschului Românesc. Este situat strategic în zona care emană cel mai mult kitsch pe centimetru pătrat din București: Centrul Vechi.

N-am avut neapărat chef să-mi aduc aminte de casa bunicilor sau a rudelor ălora dubioase, dar nu puteam rata să văd aproape toate obiectele și personajele care ne definesc ca nație. Și așa am aflat că e vai de mama noastră, că prețul biletului, conform lui Cristian Lica, proprietarul muzeului, este redus pentru cetățenii români cu o treime, adică la 20 de lei, totul din solidaritate, pentru că români sunt expuși kitsch-ului în fiecare zi. El a băgat în destinația asta culturală (wow, cum sună!) vreo 15 000 de euro.

Am participat la deschiderea oficială a primului muzeu dedicat obiectelor decorative penale din casele românilor și m-am gândit să-ți fac o descriere sumară, să știi la ce să te aștepți dacă ai de gând să-l vizitezi măcar de Noaptea Muzeelor.

Când o să urci scările, să intri în muzeu, înainte de intrarea propriu-zisă, te vor întâmpina trei pitici de grădină și o pictură cu un Iisus Superman înconjurat de ananași. Mai degrabă suprarealist, dar e un început promițător. Și o găsești în muzeu și pe Mona Lisa. Chiar în dublu exemplar, ca să nu te mai duci până la Paris să o admiri. Ai putea spune, la o primă vedere, că ceea ce prezintă și propune acest muzeu spre vizionare sunt niște obiecte decorative, reproduceri relativ banale, de o calitate artistică îndoielnică.

Dar dacă te gândești că până și muzeele și galeriile de artă au ajuns la un așa nivel, încât expun și vând tablouri cu trei dungi albastre sau două puncte negre cu milioane de euro, de ce nu ar putea fi considerat un film de artă un colaj tradus în engleză cu videoclipuri de manele?

Muzeul are șapte categorii, iar prima-i este dedicată lui Dracula. Ai usturoi și o scurtă istorie, dacă tot l-a făcut un autor străin popular pe Vlad. Personal, nu-l prea înghit pe Dracula, dar prinde bine la turiști, deci trebuia un fel de momeală pentru publicul țintă. După Dracula, evident, intrăm în spațiul dedicat religiei ortodoxe, unde poți să îl vezi pe Iisus reprodus în diferite ipostaze absurde și ușor hazlii, dar și pe George Becali, mare ctitor al României, pictat într-o biserică alături de familia sa. Nu e exclus ca peste sute de ani, românii să sărute icoane făcătoare de minuni cu chipul lui Gigi Becali, sfânt, fost prizonier politic, războinicul luminii. Și nu în ultimul rând om.

Din religie, treci în kitschul comunist, unde turiștii sau curioșii pot admira fragmente din binecunoscuta opulență a lui Ceaușescu, care, pentru unii, poate servi și ca o scurtă lecție de istorie. Partea care reprezintă cel mai bine numele muzeului și probabil miza culturală a muzeului este categoria dedicată designului interior, unde, efectiv, găsești tot ce bunica ta ar considera frumos de pus pe rafturile dulapurilor, pe pereți sau pe televizor. Peștele, bibeloul, păpușa creepy, mileul, fructele de plastic, you name it.

Cel mai cool schimb cultural care va șoca și îmbogăți cel mai mult turiștii străini este secțiunea gypsy kitsch. Aici poți asculta și vedea câteva compoziții muzicale minunate, atent masterizate – noi și vechi - interpretate de regii manelelor. O experiență inedită chiar și pentru români, mai ales pentru nostalgicii supărați că nu se mai dau pe Taraf manelele alea vechi.

Poți să asculți câteva fragmente din piesa „Chef de chef" a lui Minune sau giuvaierul „Saint Tropez" al lui Salam.

Se pare că e super la modă aducerea manelelor în contexte „înalte", față de acum 10 ani când era un no-no să recunoști că mai bagi așa la un majorat sau un botez o manea, acum uite că au ajuns și în muzeu. Tot atunci când o să se închine lumea la Gigi Becali o să fie și imnul României compus după o melodie de-a lui Salam – că ăsta vechi deja a fost pe manele de ProTV. Și de abia atunci se va recunoaște global valoarea teritoriului din spațiul carpato-danubiano-pontic.

În secțiunea modern kitsch o să dai peste articole vestimentare pentru „băiețași", recunoscute pentru calitatea kitschului. Ai și o mică antologie a cocolarului clasic din perioada sa de glorie 2000-2010, un colaj de câteva minute cu fotografii penibile adunate de pe vastele teritorii ale internetului (adică un fel de best of cocalari.org și Hi5) care-ți arată categoria asta socială specială pentru spiritul, folclorul și televizorul românesc.

Sunt la modă tot felul de lucrări și lucrături moderne acum, minimaliste, și nu-i exclus ca peste 10 ani să facem mișto de ele cum luăm la țintă carpetele acum. Asta e viața, ce-i la modă acum dispare cândva în viitor. Cristian susține că a vrut un așa muzeu, pentru că și-a luat de mic tripul ăsta cu kitschul și a strâns de-a lungul timpului multe obiecte cu care să umple un spațiu rezonabil. Probabil că dacă nu te-ai duce să vezi lucrările astea cu ochiul critic al omului nou, și-ți aduci aici o mătușă de la țară, totul pare stilat și aranjat cu bun gust.

Unele chestii sunt exagerate, unele chestii sunt ușor teziste, dar per total e mișto. Mai ales pentru turiștii străini, că noi știm deja unde am trăit și trăim. Oricum, e mult mai interesant ca muzeul ceasului din Ploiești, singura chestie mai însemnată din orașul în care am crescut.

Așa, acum, după ce-am văzut piesele, pot să spun că există două moduri în care vizitezi muzeul: narcisit-ironic, să te duci, să ridici din sprânceană și la final să te bați pe umăr, că ințelegerea ta a frumosului este net superioară față de cea a animalelor care poartă curea cu dolar, și modul caterincă-relaxat, unde te duci fără prejudecată, să te amuzi, să-ți faci o poză cu Pitzipoanca și o poză cu Dracula și să răsfoiești niște almanahuri comuniste la măsuța cu mileu. Nu-l rata pe SuperIisus!

Și ăsta e kitschul nostru. Nu știu dacă-i mai tare decât al bulgarilor, rușilor (foarte probabil că nu) sau americanilor, dar atât am putut strânge și noi ca națiune în câteva decenii. Treaba e să nu-ți fie rușine, să zici că doar românii sunt așa și pe dincolo, că nu-i cazul.