Muzica pop din România e la fel de proastă ca acum zece ani

Multe se pot schimba în zece ani. Chestii serioase. Gândește-te la cât a evoluat tehnologia în ultimul deceniu. Acum zece ani, smartphone-urile și dronele erau SF, iar despre încălzirea globală abia se vorbea. Nimănui nu-i păsa cu cât se încălzește planeta, într-un an.

Și în România s-au mai schimbat lucruri în ultimii zece ani. Am intrat în UE, orașele arată ceva mai bine, oamenii se îmbracă mai mișto. De fapt, cam totul s-a schimbat, chiar și puțin. Mai puțin muzica. Și, mai exact, muzica pop românească.

Știu ce o să zici, că e și normal, toată muzica se rezumă la niște teme banale: iubire, tristețe, bucurie, dor, petrecere, prieteni și alte căcaturi comune. Da, ai dreptate, dar aici e ceva mai nasol.

Îți dai seama ce gravă e treaba, atunci când te uiți în spate, și realizezi că ce se asculta acum un deceniu e identic cu ce se bagă azi. Asta am făcut eu, și am găsit și niște exemple ca să-ți dovedesc asta:

În 2005, Randi era încă în Morandi, și încerca să cânte în portugheză, spre deosebire de ce face acum, când încearcă să cânte în română. Marius Moga nu era în niciun juriu, și singurii oameni care erau obligați să-i asculte aberațiile erau șoarecii din studio, nu o țară întreagă. Era mai bine.

Cei doi au început să aibă succes în România cu „Beijo (Uh La La)", o piesă care nu știu exact despre ce e, dar, dacă e să mă iau după videoclip, probabil că are legătură cu un trip nasol pe care l-a avut Randi.

Ai un șarpe, o tipă foarte albă, machiată ca o asiatică, oameni care se freacă în niște pene. Tot felul de tâmpenii. La un moment dat, Randi dansează în cușca pentru animatoare. Dă-te jos de acolo, omule, că sperii femeile! Oricum, piesa a avut succes, pentru că, deși nimeni nu știa exact despre ce e vorba, dacă pui un beat catchy peste niște cuvinte neinteligibile, românul dansează.

Și dansează și în prezent. Anul acesta, Andra a scos o piesă împreună cu Naguale. Rețeta e aceeași. Piesa se numește „Falava", și e despre oameni care se prefac că lucrează într-o piață alimentară. Din nou, mă iau după videoclip, nu știu limba. La fel cum nici Andra nu o știe, și pot să-mi bag coaiele în foc că nici Randi nu știa portugheza în 2005. Dar ce contează, ideea e să creadă românul că e pe o plajă din Rio când o ascultă.

Asemănările dintre cele două piese nu se limitează la versuri. Naguale face parte din duo-ul de producători Kazibo, care a scos mai multe hit-uri anul acesta, dar vom reveni la asta. El e Marius Moga din prezent. E o rețetă care a mers în 2005, și după, chiar de mai multe ori. Și merge și acum. Și probabil până la infinit.

Nimic nu definește industria muzicală din România mai bine decât piesele de dragoste. Sunt peste tot. Pentru că au un mesaj simplu, care poate fi înțeles de toată lumea. Cu toții am fost îndrăgostiți. Ne regăsim în asta. În special, în piesele care descriu o situație în care tu, ascultătorul, nu poți să fii cu el/ea, din varii motive care nu interesează pe nimeni. Cumva te ajută, e o terapie strâmbă, care te face să crezi că nu ești singur, și că durerea ta e universală.

Așa e și în cazul piesei lui Corina, o tipă care acum zece ani a intrat în studio cu Marius Moga și Smiley și a făcut „Fără tine". Peste un instrumental parcă scos dintr-un joc de calculator, care putea să încapă și pe o dischetă, tânără se plângea că nu mai poate fără el. Și nu oricum, ci cu versuri ultra-siropoase și lipsite de orice sens, ca „mă topesc de dor", care rivalizează maximele lui Alex Velea din prezent.

Apropo de maxime, trupa Maxim continuă, în prezent, trendul ăsta, de a cânta despre cât de nasol e fără persoana AIA. În 2015, băieții ăștia, care suferă toți la unison - ce ghinion, să-i lovească pe toți durerea în același timp -, plâng că nu pot pleca fără ea.

Asta în timp ce stau în fața unui pian pe un deal, lângă o fermă eoliană, pentru că locul din spatele combinatului siderurgic era rezervat în ziua aia. E ciudat faptul că e un clip filmat ziua, la o piesă care se numește „Noapte fără tine", dar logica nu își are locul aici. Nu sunt singurii care nu mai pot în 2015. Și apropo de teme reciclate:

DJ Project, o trupă care nu are absolut nimic de a face cu DJ-iala, a rupt topurile în 2005 cu „Șoapte". Era genul ăla de trupă compusă din doi oameni care făceau totul, și o domnișoară care cântă cele mai banale lucruri. Ca asta. În „Șoapte", tipa zice că tipul a rupt o bucată din sufletul ei, și că s-a rătăcit printre noi, ceea ce mă face să cred că, pe vremea aia, lumea se spărgea mai ceva ca în prezent.

În fine, românii au ceva cu șoaptele. E o obsesie. La începutul anului, JO, care nu trebuie confundată cu o altă valoare națională, a scos o piesă cu același nume, care, în prezent, are peste 12 milioane de vizualizări pe Youtube.

Poate că interpretez eu prea mult toată chestia asta, dar, în bucata asta, tipa spune că „noi plutim în noapte", „desenezi curcubee pe pielea mea" și, cel mai clar indiciu, „mâinile tale aprind / focuri ce nu se mai sting / nu se mai sting vreodată". Focuri? Ce focuri?!

Toată lumea știe că românul e credincios. Pentru noi, tot ce scrie în Biblie e adevărat, cu toate că majoritatea nu au citit-o, dar e Sfânta Scriptură. Și dacă pui cuvântul sfânt în fața oricărui lucru, românul o va adora și cel mai probabil cumpăra.

La fel e și în muzică. E greu de crezut că Direcția 5, o trupă care a ajuns să cânte la Zilele *bagă aici ce comună vrei* pentru trei mici și o Timișoreana, a avut vreodată un hit, dar e adevărat. Acum zece ani au scos „Ești îngerul meu". Pentru că treaba cu „ești femeia mea" pur și simplu nu mai mergea. Așa că au trecut la supranatural.

Zece ani mai târziu, Dan Bittman, acest idol al femeilor trecute de 50 de ani, a făcut o piesă cu Kazibo, duo-ul de producători de care am zis mai devreme. Ca o paranteză, Kazibo e cel mai neinspirat nume din industria muzicală românească. Sună ca o mașină teleghidată ieftină.

Nu am nimic cu piesele despre chestii creștine, dar, Dan, what the fuck? Îngerii au demonii lor? Ce înseamnă asta?

Îți mai aduci aminte de Nicola? Era tipa aia care a reprezentat România la Eurovision în 2003, și care a avut câteva hituri datorită acestui lucru? Inclusiv o piesă în care o tipă îi tot repetă cuiva (pisicii ei?) că îi mulțumește că e cu ea.

Piesa asta chiar a ajuns celebră. E atât de optimistă, încât îmi vine să vomit. Pe bune, nu trebuie să faci o piesă întreagă să-i mulțumești cuiva, pentru orice ar fi. Fă ca mine, bagă un „pwp dulke" pe Facebook și gata, nu tre' să-i strigi în față.

Mă rog, nu despre asta era vorba. Ideea e că Nicola nu prea a mai făcut mare lucru, după succesul de acum zece ani. A mai scos un semi-hit cu „Doar noi doi", dar nimănui nu i-a mai păsat. Deja muzica mergea într-o altă direcție, și Zeii nu au avut milă de ea.

Cam așa stă treaba în industria muzicală. Într-o zi ai succes, apoi cânți cu Direcția 5 la invitația primarului din *bagă aici un nume de comună*. Și la fel e și în prezent. Fac pariu că Lariss va avea aceeași soartă. Trebuie să fie așa. Dacă există speranță în Univers.

Ștefan Bănică vs. Ștefan Bănică - E încă printre noi, deși ne-am săturat cu toții de el, și nimeni nu-l vrea

În 2005, Ștefan Bănică Jr. a scos un album de duete, și a fost prin top-uri, pentru că pe atunci lumea era clar într-un haos total. A trecut un deceniu, și singurul român care încă mai poartă gel în cap a lansat un videoclip nou, și toată lumea a oftat. Fix de asta am eu nevoie în 2015. O piesă în care Ștefan Bănică Jr. vorbește despre iubire.

El, care a divorțat de mai multe ori decât un magnat american din industria petrolului. E ca și cum aș merge la un bețiv să aflu cum poți pilota un avion.

Ștefan Bănică Jr. e ca un fel de Ion Iliescu al muzicii românești. Oricât de mult am vrea, nu dispare, și mi-e frică că nu vom scăpa niciodată de el.