Creierul tău nu percepe oamenii străzii ca pe niște ființe umane

Textul de mai jos e un extras din cartea „No Fixed Abode: Life and Death Among the UK's Forgotten Homeless”, un studiu extins despre criza actuală a persoanelor fără adăpost din Marea Britanie, care a fost publicată luna aceasta.

Scrisă de Maeve McClenaghan, de la Biroul de Jurnalism de Investigație, al cărei proiect Dying Homeless a fost nominalizat la premiul Orwell pentru Jurnalism, cartea explorează efectele devastatoare ale crizei de adăposturi din Marea Britanie și sugerează că lipsa de adăposturi din țară nu e inevitabilă sau imposibil de rezolvat.

Într-o cameră mică din clădirea gri, din ciment, a Colegiului Universitar din Londra, dr. Lasana Harris, lector în cogniție socială și psihologie experimentală, explică de ce o întrebare despre broccoli ar putea fi răspunsul pentru felul în care dezumanizăm persoanele fără adăpost.

„Uneori e nevoie de o întrebare simplă cum e asta, ca să le schimbi oamenilor perspectiva”, a zâmbit el. Zâmbetul lui larg și tricoul simplu te făceau să uiți că Lasana e un profesor respectat pe plan internațional.

Acum 12 ani, pe când abia își luase doctoratul, Lasana s-a lovit de o idee care i-a conturat toată cariera. Lucra la un proiect despre felul în care oamenii percep diverse imagini, la Universitatea Princeton din Statele Unite. Dezvoltase un test: unul câte unul, studenții participanți erau introduși într-un scanner RMN, unde li se arătau imagini pe un ecran timp de șase secunde. Erau fotografii cu niște arhetipuri: un om de afaceri la costum, un bătrân într-un pulover tricotat, un homles într-un sac de dormit. Zece fotografii. La fiecare imagine, scannerul citea zonele din creierul studenților care se activau și înregistra nivelele de oxigen din sânge. Zonele activate din creier arătau care părți din creier erau folosite într-un anumit moment.

Experimentul avea scopul de a afla dacă primim semnale diferite de la creier când vedem tipuri diferite de oameni, dar Lasana a fost uimit de rezultate.

Pentru fiecare fotografie, cortexul medial prefrontal al studenților se activase așa cum se așteptase, dar la fotografiile cu homleși se activase o parte complet diferită a creierului: insula stângă și amigdala dreaptă. Lasana a rămas mut. Aceste părți din creier se activează când cineva vede un obiect, nu o persoană. „Dovezile neuronale susțin teoria că persoanele de la marginea societății nu sunt percepute ca ființe umane”, a scris Lasana în studiul care a rezultat. Oamenii percep homleșii ca pe obiecte.

Entuziasmat, Lasana a repetat studiul de mai multe ori. De fiecare dată a obținut aceleași rezultate. Nu doar anumite persoane nu considerau homleșii oameni, ci majoritatea persoanelor. „Dacă luăm pe cineva aleatoriu de pe stradă și îi scanăm creierul, probabil că va afișa același lucru, că dezumanizează persoanele fără adăpost”, a zis Lasana.

Acum, mai mult de un deceniu mai târziu, încă analizează această situație. „Nici măcar nu analizam acest subiect, asta e amuzant la știință. A fost o descoperire accidentală, dar a devenit importantă și m-a urmărit toată cariera. Se cheamă percepție dezumanizată. De obicei, când întâlnești alte persoane, încerci spontan să-ți dai seama ce gândesc, din mai multe motive. În primul rând, asta ți-ar permite să le explici și prezici comportamentul, apoi ți-ar permite să ai o idee despre ce cred despre tine. Ca ființe umane, ne pasă mult de părerea altora, chiar și a necunoscuților. Percepția dezumanizată ne arată că nu facem asta în cazul persoanelor fără adăpost. Credem că se întâmplă din cauză că evităm empatia – prezici că gândurile unui homles sunt inconfortabile, triste și deprimante și simți că nu ai capacitatea să îl ajuți. Așa că, în loc să te simți groaznic și vinovat, preferi să nu te gândești deloc la mintea lor.”

Mi-am amintit prima oară când am fost să mă întâlnesc cu Jon (Glackin, fondatorul proiectului Streets Kitchen) la un eveniment Streets Kitchen. Și eu fusesem speriată de ce voi găsi, panicată de cum voi vorbi cu o persoană care doarme pe străzi. Viața acestor oameni erau atât de diferite de a mea încât nu știam de unde să încep. Știam sigur că dacă dr. Harris mi-ar fi scanat creierul în ziua aceea, ar fi descoperit că îi dezumanizam. Și apoi i-am cunoscut pe Richard, David și Angie. Și am realizat câte aveam în comun și că nu trăiam în lumi diferite, ci într-una singură, aceeași.

„E un fenomen cultural ciudat de răspândit”, a continuat Lasana. „Această dezumanizare a persoanelor fără adăpost are loc în majoritatea societăților occidentale meritocratice și probabil are legătură cu ideea că dacă o persoană are o viață grea, e vina ei.”

Mi-a explicat că, în Marea Britanie și Statele Unite, circulă ideea că fiecare e stăpânul propriului său destin, o idee promovată adesea ca visul american. Dar e o idee cu efecte secundare urâte.

În alte părți, situația e diferită. „În Japonia, studiile arată un nivel mult mai mare de empatie față de oamenii străzii, care nu se manifestă ca dezgust, ci ca milă. Asta ar putea fi din cauză că e o țară care s-a confruntat cu mari dezastre naturale și economice. Multe persoane au rămas fără adăpost din aceste motive și pot empatiza cu alții.”

Lasana a explicat că lipsa recunoașterii umanității unei alte persoane se poate manfesta în moduri diferite. „Persoanele dezumanizate sunt atacate atât activ, cât și pasiv: le ignorăm – acesta e răul pasiv – dar le și atacăm în mod activ.”

Acest gen de dezumanizare ar putea explica lucrurile oribile pe care și le fac oamenii unii altora: genocidul din Rwanda, colonialismul, sclavia, Holocaustul. „Da”, am intervenit eu. „Am auzit de modelul dezumanizant care a fost aplicat la scară mare, pentru a descrie cum ajung oamenii să comită atrocități, crime împotriva umanității.” „Toate acestea fac parte din aceleași procese psihologice – credem că sunt identice. Procesele pe care le ai când treci pe lângă o persoană fără adăpost pe stradă sunt aceleași procese care se activează când comiți un genocid. Comportamentul poate părea diferit, dar în creier se întâmplă exact același proces.”

În timp ce Lasana vorbea, mintea mi-a zburat la imaginea unui contur roșu pe un zid de cărămidă. Michael Cash, un tânăr bărbos și subțire în vârstă de 32 de ani, dormea pe străzi de când îi murise mama, cu 12 ani în urmă. Stătea în fața unui magazin din Teesside când un bărbat s-a dus la el și l-a acoperit cu vopsea roșie dintr-un pistol cu apă, lăsând conturul roșu pe peretele din spatele lui. Tipul respectiv, Aaron Jones, a postat filmarea cu atacul pe Facebook. În filmare, se auzea cum spune: „Iată cum merită tratați cerșetorii de pe străzi. Ăsta nici măcar cerșetor nu e. Merită ucis cu spray.” Nu știa cât de adevărate sunt cuvintele lui. Patru zile mai târziu, Michael s-a sinucis într-un cimitir din apropiere. Refuzase să raporteze incidentul la poliție.

Aaron Jones a fost condamnat pentru agresiune. Judecătorul a analizat dovezile, inclusiv o fotografie cu Michael pe care Aaron o postase înainte de incident, cu descrierea: „E timpul ca drogatul ăsta să zboare de aici.” Îmi imaginez că Aaron n-a văzut un om atunci când a ațintit pistolul plin de vopsea spre Michael – a văzut un cerșetor, un „drogat”, un obiect.

Am auzit o grămadă de povești despre gesturi de cruzime similare. Bărbatul stropit cu apă de controlorii din tren. Bețivul grăsan care s-a aruncat cu toată greutatea pe cortul unei persoane fără adăpost. Oamenii care au urinat pe homleșii care dormeau în saci de dormit la colțul străzii. Cei care le-au dat foc la sacii de dormit. Contul de Instagram Local.nittys, care posta videoclipuri cu persoane fără adăpost insultate sau atacate. Bărbatul care a golit un extinctor pe o persoană fără adăpost, în timp ce prietenii lui râdeau și filmau. Bărbatul care îl lovește în cap cu o chitară acustică pe un om al străzii care doarme pe o bancă. Contul anonim strânsese 12 300 de followeri înainte să fie dat jos de Instagram.

Lipsa de empatie pe care o documentează dr. Lasana explică multe, dar faptul că e atât de des întâlnită mă sperie. Practic, suntem făcuți în așa fel încât tindem să dezumanizăm homleșii? Am respirat adânc. „Oare ne putem antrena creierul să nu mai fim așa?” am întrebat agitată.

Se pare că e incredibil de simplu să obții un rezultat diferit. În timp ce le arăta participanților din scannerul RMN imagini cu persoane fără adăpost, Lasana i-a întrebat ceva ușor: dacă persoanei din imagine îi place brocoli sau morcovul. Deodată, informațiile s-au schimbat, subiecții au început să se uite la homleși ca la niște ființe umane. „Ca să te gândești la legumele lor preferate, trebuie să le intri în cap și asta înseamnă empatia”, a explicat el.

„Întrebarea despre legume a arătat că situația nu e înrădăcinată în creierul nostru, dimpotrivă. Creierul e extrem de elastic și se poate adapta foarte ușor. Dacă le servești homleșilor mâncare la o cantină caritabilă, te vei uita la ei ca la niște ființe umane.” Într-adevăr, scanând creierele oamenilor înainte și după ce aceștia au servit mâncare într-o astfel de cantină, Lasana a observat diferențe imense între rezultate.

Mi-am îndreptat spatele. Descoperirea mă entuziasma. Dacă putem schimba percepția oamenilor despre persoanele fără adăpost, poate că am putea îmbunătăți viața celor care trăiesc pe străzi.

După ce am plecat din biroul lui Lasana, m-am gândit la nenumăratele situații în care dezumanizasem homleșii pe lângă care trecusem. De câte ori îmi dezactivasem empatia umană ca mecanism de supraviețuire, ca să pot merge pe stradă fără să mi se frângă inima. Acum realizam că acest mecanism avea un efect negativ asupra societății. Inegalitatea de venituri e tot mai mare de la an la an, așa că am început cu toții să rămânem indiferenți la cartiere întregi, nu doar la oameni.

Aceeași lipsă de compasiune s-a strecurat și în politicile publice. Oamenii au început să fie arestați pentru că dorm pe străzi sau cerșesc.

De multe ori, sistemul de justiție se bazează pe Actul Dickensian Vagrancy din 1824, care susține că e infracțiune să dormi „în orice clădire părăsită sau neocupată sau în aer liber sau sub un cort sau vagon, fără un mijloc vizibil de subzistență”. Legea a fost introdusă pentru a controla criza adăposturilor care s-a declanșat după războaiele napoleoniene, dar a fost criticată, mai târziu, de aboliționistul William Wilberforce, pe motiv că e un instrument prea brutal. A fost anulată în Irlanda de Nord și Scoția, dar e încă în vigoare în Anglia și Wales.

În ultimii ani, s-a mers și mai departe, cu introducerea Ordinelor de Protecție pentru Spațiile Publice în 2014, care permite exilarea oamenilor din anumite zone din oraș. Aceste ordine sunt folosite în mod curent pentru a împiedica oamenii să doarmă pe stradă sau să cerșească . Pot fi amendați pe loc cu o sută de lire sau pot fi condamnați la închisoare și la plata unei amenzi de o mie de lire dacă nu plătesc amenda pe loc. Aceste ordine îi țin pe homleși la distanță de zonele în care se oferă servicii pentru persoanele fără adăpost și îi împiedică să acceseze alimente sau ajutor medical. Anul trecut, s-au dat zece mii de astfel de amenzi în Marea Britanie.

În Conwy, Wales, o femeie de 55 de ani a fost condamnată la șase săptămâni de închisoare pentru că cerșea în fața unui magazin, după ce deja i se interzisese să mai cerșească, pe motiv că e infracțiune. Jon a fost furios când a auzit de cazul ei. „Nu au existat plângeri de comportament anti-social legate de femeia asta. I s-a interzis să stea jos în fața magazinului. Cele zece minute în care stătea acolo reprezentau, probabil, toată viața ei socială”, a declarat el pentru un ziar național. „Chestia asta se întâmplă tot mai des în Marea Britanie. Conducerea spune că vrea să elibereze centrul orașului de cerșetori, dar ăsta nu e decât un atac împotriva persoanelor fără adăpost. Vor să elimine sărăcia de pe străzi.”

M-am temut că are dreptate. Colecționase o listă lungă de cazuri similare. Bărbatul din Gloucester care fusese trimis la închisoare după ce a încălcat de mai multe ori interdicția de a cerși în centrul orașului. Chiar și judecătorul care l-a condamnat a zis că i-a fost foarte greu să ia decizia: „E adevărat că omul a încălcat de mai multe ori o hotărâre judecătorească, dar, practic, trimit la închisoare un om pentru că îi era foame și a cerut mâncare.” Totuși, l-a condamnat. În Carlisle, un bărbat de 33 de ani a trebuit să plătească 105 lire pentru că cerșise. Bărbatul a zis că doar stătea în centrul orașului și un băiat i-a pus în poală două lire.

Un alt bărbat a fost amendat cu 150 de lire după ce poliția l-a prins cerșind. Amenda i-a fost luată din ajutorul social, lucru care, evident, l-a obligat să cerșească din nou. Deci oamenii care dorm pe străzi sunt amendați, trimiși la închisoare și jefuiți de ultimii bani. Drept urmare, aceștia nu au încredere în poliție sau autorități.

Simpla lor prezență a devenit o infracțiune. Sunt înconjurați de pericole, de la public până poliție. Sunt bătuți, amendați, batjocoriți și condamnați la închisoare. Dar în scurt timp urma să aflu că amenințările nu erau doar exterioare – veneau și de la alte persoane fără adăpost. În comunitate, mulți au tulburări mintale sau sunt dependenți de alcool și droguri. Un homles se culcă mereu cu gândul că e înconjurat de astfel de persoane cu probleme. Fiecare noapte e o loterie și uneori pierzi.

Poți cumpăra cartea aici.