Femeile astea te ajută să faci avort

Clinica de avorturi Bloemenhove, situată la granița dintre Haarlem și Heemstede-Aerdenhout, e o vilă mare cu gard viu frumos tuns și numele clinicii pe fațadă.

Istoria clinicii e una ilustră: în 1976, de exemplu, clădirea a fost ocupată timp de zece zile de sute de femei care nu o voiau închisă – până în 1981, avortul a fost tolerat în Olanda, dar era interzis oficial. Activiștii religioși anti-avort călătoreau des până la clinică în perioada aceea ca să-și exprime nemulțumirea cu privire la activitatea de acolo. La sfârșitul anilor '80, chiar au reușit să intre în clinică, să distrugă lucruri și să hărțuiască pacientele

În prezent, e relativ liniște în zonă, dar clinica rămâne un loc special. E una dintre puținele locații din Europa unde femeile pot merge să facă avort din motive psihosociale până în a 22-a săptămână de sarcină (la clinica din Amsterdam, se poate doar până într-a 17-a săptămână de sarcină). Asta înseamnă că locul e frecventat de femei din țările învecinate, unde legile cu privire la avort sunt mai restrictive. În ultimii ani, multe paciente au venit din Polonia, unde avortul e interzis în aproape orice circumstanțe – chiar dacă fetusul pune în pericol viața mamei.

În ultimii ani, mai multe grupuri mici de activiști anti-avort au demonstrat atât în fața clinicii din Haarlem, cât și în fața clinicii din Amsterdam. În timp ce în societate se poartă tot felul de bătălii pe tema avortului, la clinică, angajații muncesc cu drag în fiecare zi și ajută femei în situații disperate. Cine sunt acești oameni? De ce au ales acest job și cum e să facă avorturi în fiecare zi?

Fotografii Chris și Marjan au vizitat clinicile de avorturi din Amsterdam și Haarlem ca să le facă portrete angajatelor.

„Lucrez aici de șase luni și am ajuns în locul ăsta din întâmplare. Înainte, am lucrat opt ani de zile în psihiatrie, într-un institut de boli mintale, dar, de la o vreme, îmi doream să fac altceva. Nu mai voiam să lucrez în spital. M-am gândit să devin profesoară. Și fix atunci am dat peste un job la Clinica de Avorturi din Amsterdam. Părea foarte mult pe stilul meu: tot în sistemul medical, dar la o scară mai mică, și trebuia să ofer și asistență psihologică, iar eu aveam experiență cu asta. De multe ori, pacientele simt rușine sau vinovăție și au nevoie de susținere.

Ca asistentă, fac multe lucruri, am un program variat. Mă bucur să fiu alături de femei și să le susțin – mai ales că societatea condamnă avortul. Primim multă recunoștință din partea lor. 

Când le spun oamenilor ce job am, de obicei primesc reacții pozitive. Uneori, mă întreabă dacă nu e prea greu să fac asta. Dar le explic cât de important e că existăm, că femeile au opțiunea să avorteze dacă își doresc asta. Multe femei pe care le ajutăm ne mulțumesc cu lacrimi în ochi. E frumos, dar mi-aș dori să nu fie atât de surprinse că suntem drăguțe cu ele.”

- Xenia (39 de ani), asistentă

„Inițial veneam aici să fac curat serile. Pe atunci, copiii mei erau mici, deci nu puteam munci în timpul zilei. Mai târziu, m-au invitat să mă alătur echipei lor. Acum lucrez la Clinica de Avorturi din Amsterdam de cinci ani.

Fac de toate. Plasez comenzi și susțin asistentele când sunt ocupate. Prepar și masa pentru paciente, pentru că trebuie să ne asigurăm că au mâncat bine înainte să plece. Avem pâine, supă, din astea. E o muncă frumoasă, mă simt foarte utilă. Așa că mereu plec acasă cu un sentiment plăcut.

Jobul ăsta nu m-a făcut să-mi schimb părerea cu privire la avort. Mereu am crezut că oricine ar trebui să aibă dreptul să ia decizii pentru propriul corp. Dacă oamenii vor să protesteze împotriva avortului, n-au decât, dar s-o facă de la distanță. Când se apropie de clinică, e groaznic. Pacientele sunt nevoite să treacă printre ei și le traumatizează.

Uneori, oamenii mă întreabă dacă e un job intens. Nu, nu mă deranjează. Cred că pentru paciente e mai intens, dar diferă de la caz la caz. Ideea e că femeile vin aici să primească ajutor și mie îmi place să le ofer acest ajutor.”

-Fatma (36 de ani), femeie de serviciu

„Am fost medic de familie, dar, după treisprezece ani, mi-am dorit să schimb macazul. Atunci am auzit că, în Almere, o echipă voia să înființeze o clinică de avorturi. Ideea era să fac asta temporar, până găseam altceva. Dar mi-a plăcut prea mult să lucrez cu un grup de femei, mi-a plăcut și combinația dintre serviciile medicale și cele psihologice.

Când am văzut că la clinica Bloemenhove căutau un doctor pentru avorturi, am făcut un training specializat și am venit să lucrez aici. Îmi place să ajut femeile aflate într-o etapă dificilă din viață. Uneori e greu, dar solidaritatea ajută mult. Suntem o echipă foarte unită.

Înainte să lucrez în domeniul avorturilor, nu mă prea gândeam la avorturi. Nu prea întâlneam des subiectul.

Uneori, am observat că am o reținere să spun ce fac, când mă întreabă cineva ce job am. Spun doar că sunt doctor. Dar n-am primit niciodată reacții negative. Oamenii mă laudă sau mă asigură că nu sunt împotriva avortului. Dar e un subiect dificil, pentru că se știe că sunt oameni care au o mare problemă cu asta. Sunt un grup mic, dar fac multă gălăgie.

Chestia ciudată e că, uneori, unele femei din grupul anti-avort vin și ele să facă avort. Și când le întrebi, îți spun: «În principiu, sunt împotriva avortului, dar în situația asta sunt nevoită să fac asta, am un motiv bun». Păi pune-te în locul celor care vin aici, îți dai seama că și ele au un motiv bun.

Ar fi frumos dacă ar dispărea tabuul ăsta cu avortul și nimeni n-ar mai condamna acest job. Știu că majoritatea sunt de acord cu avortul, dar vreau să îi reamintesc minorității anti-avort: nu-i mai judecați pe alții.”

-Elles Garcia (56 de ani), doctor specializat în avorturi

„Nu am studii medicale, deci nu mă așteptam să ajung să lucrez aici. O vreme am lucrat pentru un cabinet stomatologic, unde am urmat un curs de asistent de sterilizare. Am citit despre clinica asta în Volkskrant și am aflat că au nevoie chiar de un asistent de sterilizare. Cum am fost feministă toată viața, am profitat de ocazie și am aplicat pentru job cu multă convingere. E prima oară când sunt mândră de locul meu de muncă.

Ca asistent de sterilizare, eu sunt responsabilă de curățarea și sterilizarea instrumentelor folosite de doctor. În acest scop, folosim un aparat de dezinfecție și o autoclavă. Când aparatele sunt pornite, merg în salon să susțin asistentele. De exemplu, le ajut să pregătească micul dejun și să facă paturile.

Poate e ciudat să spun că îmi place jobul meu, pentru că pacientele vin aici cu povești foarte triste. Dar de obicei pleacă zâmbind. Iar asta îmi face ziua mai frumoasă.

Echipa e grozavă, suntem ca o familie, ne cunoaștem toate slăbiciunile și toate calitățile. Monitorizăm pacientele împreună, bem cafeaua împreună. Aici, pacientele nu sunt doar niște cifre, sunt ființe umane.

Activismul anti-avort nu-mi afectează munca, dar uneori mă afectează în afara muncii. În vacanță, am dat peste americani conservatori și mi-aș fi dorit să nu le fi zis ce job am, pentru că voiam doar să mă bucur de vacanță, nu să încep dezbateri despre avort. Dar alteori îmi place să spun cu mândrie ce fac. E o muncă frumoasă și importantă. Oricine se îndoiește că e așa, e invitat să petreacă o zi la job cu noi. Mulți oameni habar nu au ce se întâmplă aici. Multe paciente vin să facă avort din motive medicale și sunt total devastate, pentru că și-ar fi dorit copilul.”

-Maaike (32 de ani), asistentă de sterilizare

„Ca recepționistă, eu am primul contact cu persoanele care vin aici să facă avort. Prima întâlnire e telefonică. Sunt diferențe mari și aici: unele persoane vorbesc relaxat, de parcă avortul ar fi floare la ureche, altele sunt clar tulburate că au ajuns la această decizie. Ne sună de câteva ori, într-un final fac o rezervare, apoi o anulează. Sunt cazuri foarte diverse. Vin și persoane din străinătate. 

Când vorbesc despre jobul meu, de obicei se lasă tăcerea. Nimeni nu zice nimic. Cred că oamenii ar fi mai entuziasmați dacă aș lucra într-o maternitate, de exemplu.

Fac jobul ăsta de 24 de ani. Știu că sunt oameni care se opun la ce facem noi și cred că e dreptul lor. N-au decât să protesteze, eu nu-i numesc nebuni. Dar nici nu e ok dacă abordează sau hărțuiesc în vreun fel pacientele care vor să vină la noi.

Cel mai important e ca pacientele să ia singure decizia. E special să fii prezent într-un astfel de moment. Uneori simți că e mai bine ca cineva să facă avort. Dar alteori, pare că această decizie nu e în acord cu ce simte sufletul persoanei și atunci o poți ghida spre asistență specializată, cum oferă cei de la FIOM. Și te bucuri că faci această legătură importantă pentru cineva.”

- Liesbeth (65 de ani), recepționistă (nu apare în poză)

„Din prima clipă când am venit aici, am simțit că intru într-o cadă cu apă caldă. Doctori, asistente, femei de serviciu – nu contează, toată lumea e egală aici, nu prea există ierarhii.

Nu voiam să lucrez în domeniul ăsta, am ajuns aici doar pentru că am înlocuit pe cineva care își făcuse operație la genunchi. În ultimii ani, am mai plecat din când în când, dar mereu m-am întors aici.

Ca asistentă într-o clinică de avorturi ai un program foarte variat. Uneori ai conversații cu femeile care vin aici, le faci analize de sânge, pregătești tratamente, le dai antibiotice, alteori le anesteziezi.

Un avort e un eveniment foarte emoționant în viața cuiva. Nu e o experiență plăcută, dar încercăm pe cât putem să ne asigurăm că nu e neplăcută. Mie îmi place să fiu iubitoare și grijulie, e în firea mea.

Am văzut că protestele anti-avort au devenit mai agresive. Într-o altă clinică unde am lucrat, era un grup de tineri care aveau lipite pe gură niște cruci negre din bandă adezivă. Mi s-a părut foarte intimidant. Mă bucur că protestatarii nu au voie să intre în clinică, pentru că protestele astea au un impact negativ asupra femeilor care vin la noi și asupra partenerilor acestora. E o decizie dificilă oricum, ultimul lucru de care ai nevoie e să te confrunți cu astfel de proteste când ajungi la clinică.

Uneori mă îngrijorează ce se întâmplă în Polonia sau în Statele Unite. E trist că suntem nevoite să luptăm pentru această libertate. Acum totul e ok în Olanda, dar cine știe ce se va întâmpla dacă vine la putere un partid creștin extremist. Avortul e încă în Codul Penal.

Nu am primit reacții negative de la oameni când le-am spus ce fac. Ba chiar am primit laude de multe ori.”

-Caroline (54 de ani), asistentă

„Lucrez aici de 25 de ani. Jobul a rămas la fel, dar dezbaterile sociale pe subiectul avortului s-au tot transformat. Când am început să lucrez aici, mă consideram emancipată, dar nu neapărat feministă. Nu am venit aici pentru că am simțit o chemare, ci din întâmplare, printr-un anunț. Pentru mine, avortul a fost mereu ceva normal, un serviciu medical la care ar trebui să aibă dreptul orice femeie. Dar am devenit, în timp, tot mai feministă și activistă din necesitate, pentru că acest subiect e mereu controversat. În țări precum Polonia și în anumite regiuni din Statele Unite, drepturile fetusului sunt mai importante decât drepturile femeilor. Iar asta mă enervează. Sunt atâtea persoane nu au acces la avort în țara lor și sunt obligate să vină la clinicile noastre.

Din 2017, în fața clinicilor au loc în mod constant proteste anti-avort. Nu mă deranjează dacă le țin noaptea, dar e frustrant când vin pe timpul zilei și hărțuiesc pacientele. Am făcut un sondaj național ale cărui rezultate denotă că aceste proteste tulbură foarte mult pacientele. Înțeleg că e dreptul activiștilor să protesteze, dar nu e ok să încalce drepturile persoanelor care vin aici pentru servicii medicale.

Primim multă recunoștință din partea pacientelor noastre. Uneori primim și invitații la botez, în cazurile în care pacientele se hotărăsc să păstreze sarcina. Pentru mine, cel mai important e dreptul de a alege. Femeile trebuie să decidă singure dacă vor sau nu să păstreze copilul. Le ghidăm și, dacă optează pentru avort, ne asigurăm că primesc ajutorul necesar și că se simt susținute.

Clinica Bloemenhove din Haarlem e o clădire specială. Are multă personalitate, dar are nevoie de niște renovări. Problema e că nu există nicio altă clinică de avorturi care efectuează avorturi și în a 22-a săptămână de sarcină. De ce au femeile atât de puține opțiuni?”

- Femke van Straaten (52 de ani), directoare

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos