Abia la 21 de ani am avut o relație reală, după ce vaginismul și religia mi-au răpit plăcerea

Aproximativ 7% din femeile din întreaga lume suferă de vaginism, dar cu toate astea, această afecțiune este nediagnosticată sau diagnosticată greșit. Ea vine dintr-o frică anormală față de sex.

„Această anxietate se manifestă ca o contracție involuntară a mușchilor pelvieni și a vaginului, lucru care face penetrarea sau alte acte sexuale dificile, dureroase sau chiar imposibile”, explică Dr. Fatima Ahankour de la Ziekenhuis Netwerk Antwerpen.

Cauzele principale care duc la vaginism sunt adesea o experiență sexuală neplăcută sau o abordare neobișnuită a sexului, cum ar fi un abuz sexual, un viol, o primă experiență dureroasă, o sarcină dificilă sau o naștere dureroasă. 

În cazul Aïchei*, 23 de ani, vaginismul a venit din tabuuri și cultura tăcerii în care a crescut. „Vaginismul este de asemenea comun printre femeile din medii religioase, adesea musulmane”, adaugă Dr. Ahankour. Mai ales dacă au crescut într-o familie în care sexualitatea era rar sau deloc discutată. Poate crea o cultură a fricii care merge mână în mână cu ideea de a-și păstra himenul intact. Frica este forța conducătoare din spatele dezvoltării vaginismului.”

Femeile musulmane trebuie să-și protejeze onoarea sau mai degrabă virginitatea. Dr. Ahankour confirmă asta: „Ideea este inoculată de la o vârstă fragedă și cauzează frica de contact sexual de la pubertate. Dar această frică poate surveni și din poveștile frecvent auzite despre experiențele negative și automat se așteaptă la durere. Ca rezultat, multe fete tinere musulmane decid de la o vârstă fragedă să nu facă sex înainte de căsătorie.”

„Inconștient, se creează un mecanism de apărare, așa că eventuala tranziție către o relație sexuală nu este evidentă”, explică ea. E greu să te eliberezi din mintea ta și să te deschizi unei relații intime de la un moment la altul. Abstinența ridică și pragul capacității de a intra într-o astfel de relație, frica de contact sexual nu dispare peste noapte. Tratarea vaginismului poate fi făcută numai cu ajutorul psihoterapiei și antrenamentelor pentru podeaua pelviană. 

Acum, că e conștientă de asta, Aïcha pune toate astea la îndoială: alegerile făcute în adolescență, obligațiile pe care și le-a impus și imaginea ideală pe care o avea despre viitorul său. Ne-a povestit despre experiența ei. 

Anul ăsta, am consultat un ginecolog pentru prima oară. Mi se spusese că ar trebui să ajung acolo doar când sunt activă sexual. Fiindcă nu mai făcusem sex, n-am simțit niciodată nevoia să merg. Dar fiindcă aveam dureri din cauza menstruației, am decis să-mi fac oricum o programare. A fost o experiență ciudată și dureroasă. Orice atingere mă durea. Potrivit ginecologei care m-a examinat, reacția era anormală.

După o discuție cuprinzătoare, a reușit să-și dea seama de cauza suferinței mele. Aveam vaginism. Mai auzisem despre asta, dar m-am gândit că se întâmplă numai după un viol sau un abuz sexual. În realitate, cauzele sunt multiple. Ideile preconcepute despre intimitate vin din mediul în care ai crescut și joacă un rol important în dezvoltarea ta. Dacă crești într-un mediu în care orice lucru intim este tabu, unde există o cultură a tăcerii, cum a fost în cazul meu, automat dezvolți o frică de intimitate. 

De când am aflat că am vaginism, am început să pun totul la îndoială. Îmi pun multe întrebări și reanalizez totul: trecutul, alegerile făcute și obiectivele pe care mi le-am setat pentru viitor. 

Am crescut într-o familie musulmană. Acasă nu vorbeam niciodată despre sex. A fost și încă e un tabu. Nici măcar nu mi s-a spus că ai voie să faci sex numai după căsătorie, am învățat asta de la prietenii mei musulmani. Deci nu știam nici că atunci când ești femeie adultă trebuie să mergi la ginecolog. Dacă nu aveam menstruație, probabil că n-aș fi ajuns niciodată la doctor. Nici n-aș fi aflat că am vaginism. Sau cel puțin nu înainte de a face sex, care ar fi fost o experiență foarte neplăcută. Cine știe, poate că încă aș fi crezut că durerea asta imensă e normală. 

Ca adolescentă, am început să mă caut pe mine, identitatea mea, rădăcinile, religia. Voiam să știu cine sunt și cine vreau să fiu. Voiam să știu de ce credeam și nu doar să cred fiindcă asta am fost educată să fac asta. Cu cât citeam mai mult, cu atât mă apropiam mai mult de islam. Și fiindcă voiam să mă protejez, am decis când eram mică să aștept până fac sex. Nu am vrut să am o experiență neplăcută. Mi-am spus că dacă aștept, se va întâmpla cu persoana potrivită. 

Fiindcă am acordat o mare importanță abstinenței, am evitat orice mă putea duce la sex. De aceea, ca adolescență, n-am avut niciun iubit, n-am vrut să risc o „greșeală”. La început, nu m-a deranjat. Dar cu cât am înaintat în vârstă și am devenit mai deschisă la ideea de relații, provocarea a devenit din ce în ce mai mare. 

Când am început o relație cu un tip, m-am simțit datoare să-i spun că vreau să aștept înainte să facem sex. Am observat imediat că bărbații erau șocați de asta. Nici măcar bărbații musulmani, care trebuiau să înțeleagă, nu erau mai prejos. Poate că aveau impresia că vreau să mă căsătoresc imediat? Tot ce voiam să înțeleagă era că nu voi merge mai departe de un simplu sărut. De fiecare dată, relațiile mele se încheiau după un timp. Și la un moment dat mi-am spus: dacă bărbații musulmani nu acceptă asta, ce să mai zic de bărbați în general? M-am simțit neînțeleasă, ca un extraterestru. 

Abia la 21 de ani am avut prima mea relație reală. Fiindcă mă simțeam confortabil cu iubitul meu de atunci, am încercat să-mi depășesc din ce în ce mai mult limitele. La început, n-am trecut mai departe de sărut, dar preludiul a devenit noua limită pe care mi-am setat-o. Nu voiam să trec mai departe de atât. Nu eram nici complet relaxată. În timpul acestor momente intime, mereu am încercat să mențin controlul situației, în caz că mergea prea departe. Eram atât de suspicioasă încât nu puteam niciodată să fiu total prezentă. Când mă uit în urmă, pot spune că m-am simțit foarte alienată de mine însămi. M-am simțit vinovată fiindcă am crezut că am făcut o greșeală imensă. N-am realizat pe atunci că vinovăția a fost și rezultatul unei culturi a tăcerii și așteptărilor nevorbite în care am crescut. 

Vreau să mă vindec. Cu sau fără sex, nu contează. Vreau să învăț cum să abordez intimitatea într-un mod sănătos. Merg la psiholog și fac terapie pentru podeaua pelviană, o metodă prin care învăț să simt mușchii pelvieni și să-i folosesc în mod conștient. Așa încerc treptat să-mi schimb mentalitatea. 

Mediul în care am crescut m-a lăsat în întuneric, cu o imagine toxică despre ce sunt sexul și intimitatea. Astăzi, încerc să mă eliberez de vechile concepții care, până la urmă, au fost pentru mine cea mai sigură opțiune ca să înaintez. Și, deși am devenit mai critică, e încă o provocare. Fiindcă odată ce ai o anumită mentalitate, e dificil să o schimbi. Nu e imposibil, dar nu e ușor. Când ești copil sau adolescentă, nu ești conștientă de impactul propriilor alegeri asupra viitorului. Și e normal să adoptăm normele și comportamentele celor din jurul nostru. Le pui la îndoială abia mai târziu. 

Cred că sunt mai multe femei musulmane care suferă de vaginism. Femei care s-ar putea să aleagă sau nu să aștepte, femei care au crescut într-un mediu plin de tabuuri, femei care nu știu și încă cred că durerea e normală. Acum e evident pentru mine că tabuurile au efecte negative asupra vieților noastre. Dar ca să le distrugem, trebuie să vorbim despre ele. Abia atunci putem să oprim tot ce e toxic în materie de intimitate. 

*Aïcha este un pseudonim

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.