Viața mea intimă a început cu un abuz sexual în România anilor ‘90

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Într-o cercetare publicată în 2020, Consiliul Europei estima că, în Europa, unul din cinci copii cade victimă unei forme de violență sexuală. Abuzul sexual poate lua forme multiple, iar Irina a experimentat una dintre ele pe propria piele la 16 ani. Ceea ce trebuia să fie o vacanță de un weekend împreună cu colegii la Sinaia s-a transformat pentru ea într-un moment care i-a marcat viața intimă decenii la rând. 

Evenimentul s-a întâmplat în anii ‘90, când informații despre viața sexuală găseai mai degrabă în reviste gen Bravo, dar nici acelea suficiente sau pe măsura nevoilor. Despre ce nu se discuta prea des atunci era ideea de consimțământ, limite și posibilitatea de-a spune nu. După cum am vorbit cu Andrada Lupșe, în episodul despre sexualitatea copiilor, nu există un moment zero în care se poartă discuția despre intimitate cu un copil. Ea ar trebui să aibă loc de fapt pe tot parcursul perioadei de dezvoltare a celui mic. Iar mesajul de la baza ei ar fi că există limite și e important să fie respectate. 

În 2019, în România, au fost peste două mii de sesizări ale Poliției pe motiv de hărțuire sexuală. În primele șase luni ale aceluiași an au fost înregistrate 946 infracțiuni de viol. Acestea sunt datele consemnate oficial. Numărul este însă mult mai mare. Un studiu realizat între septembrie - noiembrie 2020 a arătat că peste o treime dintre femeile din România au fost hărțuite sexual, iar 40 la sută dintre ele susțin că au fost martore la astfel de scene.

În cazul Irinei, ea avea 16 ani și băiatul 18 ani. Se știau printr-o cunoștință comună și când au ajuns în aceeași cameră, și-a dat seama că ceva nu era în regulă. Corpul îi spunea „nu”, dar, în același timp, nu avea nicio putere să acționeze. Totul a durat doar câteva minute, dar trauma acelui abuz a urmărit-o în toate celelalte relații și a avut resentimente mocnite și inconștiente față de toți partenerii. Zece ani mai târziu a încercat să închidă cercul acelei nopți ca să intre într-o nouă etapă din viața ei. Despre acel moment e fragmentul scris de mai jos. 

Ascultă episodul complet aici sau pe Spotify și Apple Podcasts. Atenție, conținut cu impact emoțional

Pătratul Roșu: Ce s-a întâmplat zece ani mai târziu, cum ai revenit la momentul de la 16 ani?
Irina: Am sentimentul că corpul e foarte inteligent în felul ăsta. Chiar dacă mental nu eram pregătită să revin la momentul ăla, somatica corpului are acea inteligență că retrăiești momentul fără să-ți dai seama, over and over. Am revenit într-un context la fel de nefericit. Zece ani mai târziu, eram căsătorită, aveam deja un copil și viața mea sexuală era cea mai mare dilemă, provocare și povară pe care simțeam că trebuie să o duc acum că sunt măritată. Alt „trebuie” acolo pe care l-am cercetat. Vreau să sper că am reușit să-l rezolv înăuntrul meu. 

Deci filmul în care eram zece ani mai târziu era că datoria mea de nevastă presupunea să fiu gata, pregătită oricând omul are nevoie, pentru că altfel - apropo de terapie - ce s-ar întâmpla dacă n-ai fi? Pentru că altfel s-ar duce la altcineva și eu n-aș vrea să se întâmple asta, m-ar părăsi, deci cumva era și o frică acolo. Și omul avea un apetit care mie mi se părea ieșit din comun, cel puțin față de nivelul meu. 

Partea mai puțin plăcută e că de când mi-am început viața sexuală nu mi-am dat răgazul unei pauze mai lungi în care să înțeleg realmente cum funcționează energia asta a mea, dacă nu sunt sub presiunea așteptărilor unui partener. Adică n-am avut nouă luni de pauză de la 16 ani până recent. Dar în scurtele perioade de pauză ce am înțeles despre corpul meu este că dacă nu sunt într-o relație cu cineva, în mod firesc, stând eu la mine-n cuibul meu, o dată pe lună mi se trezește cheful. Ulterior mi-am dat seama că-i în preajma ovulației și e legat de fertilitate, că e pur și simplu un ceas biologic și dacă nu vin cu alte straturi peste - fiind în firescul meu feminin - în mod natural am chef o dată pe lună. Acest chef m-a făcut să trăiesc mult timp cu impresia că sunt frigidă, că e ceva în neregulă cu mine. 

Și ce ai făcut?
Zece ani mai târziu am ajuns în terapie crezând că-i ceva în neregulă cu mine și că sunt frigidă. După naștere, orice act sexual a devenit extrem de dureros, deci n-am cuvinte să descriu, nu credeam că-i posibil. Pentru că-n general pentru mine a fost o parte neplăcută a vieții pe care trebuia să o înghit. 

Uitându-mă înapoi probabil era legat de alăptare și ceva hormonal, pentru că n-am născut vaginal nici primul, nici al doilea copil, deși așa mi-am dorit. Am fost la medic și mi-a spus că nu-i absolut nimic în neregulă cu mine fiziologic, deci nu am găsit o explicație pentru acele dureri. Iar cele mai nasoale certuri din căsnicia mea erau în jurul acestui subiect. 

Și, apropo de cuvântul „viol” pe care l-am folosit în povestea mea - și nu cu ușurătate: există această situație specifică, nu știu cât e ea de legiferată și cât de politically correct e să folosesc termenul, când corpul meu îmi spune „nu”, iar eu decid că „da”, merg până la capăt cu actul, iar corpul nu are dicționarul ăsta. În corp, indiferent că mintea mea a spus sau nu a spus, nu e o situație clasică în care am spus „nu” și am fost forțată. Eu m-am forțat pe mine. Deci cumva e o experiență pe care mi-am produs-o singură și pentru care am purtat foarte mult timp un profund sentiment de rușine, dezgust, de vinovăție. Adică un cocktail de emoții negative, fără să le judec că sunt negative, dificile, grele. 

În contextul ăsta am ajuns la terapie și am avut marele noroc să fiu în rezonanță cu o anumită formă de terapie care punea mai puțin accent pe vorbărie, și mai mult pe simbolistică și pe limbajul corpului. Prin simboluri, efectiv obiecte pe care le alegeam pentru diferite situații, am ajuns să înțeleg că ce purtam cu mine și se desfășura în viața mea ca acest cocktail de emoții nasoale, de blocaj, frigiditate, durere, era de fapt durerea acelui prim act sexual și am putut să-l simbolizez, în sensul că am ales un obiect din grămadă, fără să o gândesc. 

Cum se numește tipul ăsta de terapie?
Tipul ăsta de terapie e de fapt o formă de comunicare între tine și corpul tău și ceilalți. Se numește ESPERE, vine de la un francez pe nume Jacques Salomé. Metoda ESPERE e un demers de comunicare. Pe lângă faptul că am identificat durerea, pot să o simbolizez, să mă uit la ea, nu o mai port înăuntru unde mă domină și nu știu ce e. Mă uit la ea și zic: „Oh, ok, așa arată?”. În general se recomandă un obiect mic pe care-l poți purta cu tine astfel încât poți să relaționezi cu el cât e nevoie. 

Acum, dacă mă uit în spate, nu mai știu ce obiect am ales. Însă l-am purtat cu mine o vreme. Invitația în ESPERE e să restitui ceea ce tu ai primit și nu ți-a fost bun de la celălalt, în cazul meu acea penetrare forțată, și-n mod simbolic să scrii o scrisoare de restituire, așa se și numește, în care spui: „Eu am primit de la tine odată cu actul ăla asta. Iar, în viața mea, pentru că am primit asta, m-am simțit dezgustată, frigidă, un sentiment de neîncredere m-a acompaniat în deciziile mele și capacitatea mea de a face alegeri înțelepte pentru mine. Cumva mi-am trădat propria încredere și am purtat și asta”.

Și ce faci cu scrisoarea?
Scrisoarea asta o scrii de câte ori e nevoie. O rescrii, până ajungi să poți să o scrii ca pe o poveste, pentru că la prima încercare te apucă furie, lacrimi. Și când simți că urcă emoția, îți iei time out cu scrisoarea. Dacă îți vine să urli, să-ți iei un spațiu safe, bați în tobe, rupi hârtii, urli, urli până se consumă emoția. După aia te întorci și scrii scrisoarea și vezi dacă a mai rămas ceva acolo, mai iei o pauză și iar lași emoția aia să fie simțită. Și uite așa am scris scrisoarea aia de mai multe ori. Ideal, dacă poți, să o dai persoanei în cauză - nu era cazul meu și nici nu voiam să reiau legătura -, dar poți să o dai și simbolic. În cazul meu am ales simbolic să mă duc la locul faptei. 

Te-ai întors la Sinaia.
Am luat scrisoarea, am luat obiectul și m-am dus în hotelul ăla. M-am suit în mașină și m-am dus cu scrisoarea așa. Am stat peste drum, m-am uitat, am recunoscut locul, am intrat. Locul era pe cale să fie dărâmat când am ajuns eu acolo, în ziua aia era o echipă de muncitori, renovau tot, spărseseră pereți, demolaseră scări, era un șantier. Dacă aș fi venit o săptămână mai târziu nu mai găseam locul, mi-au spus oamenii.

Mi-aduc aminte și acum sentimentul. Erau mulți muncitori și eu venisem acolo, nu știam cum o să se întâmple. În mintea mea vizualizam că aș vrea să mă duc în camera aia în care s-a întâmplat. Aveam tot felul de obstacole, la modul: „Ce o să zică ăștia, că-s nebună, că a venit una cu o scrisoare”.

În fine, am vorbit cu șeful de șantier, m-au dirijat până la el, și i-am spus că am fost acolo acum zece ani, am trăit o experiență puternică și, dacă e ok cu ei să intru, doar să stau un pic în locul ăla să mă împac cu tot. I-am povestit în cuvinte simple, n-am intrat în filozofii. Am fost uimită de câtă deschidere am primit. Mi-au zis: „Da, dar aveți grijă că grindele, că nu știu ce”. 

Așa că am avut un moment de time out în labirintul meu mental. Pe baza a ce am văzut în lumina zilei, cu toate dărâmate în jur, n-am certitudinea că am nimerit exact în camera aia, dar cred că pentru spirit contează mai puțin. În sinea mea zic că am fost fix în locul ăla. Am aprins o lumânare, am citit scrisoarea cu voce tare, am ars-o și am lăsat acolo obiectul, ce o fi fost. Și mi-amintesc un plâns cathartic. M-a revizitat atât un plâns de recunoștință, mi-am mulțumit mie că am plantat sămânța asta de vindecare, dar în același timp și suferința acelei fetițe care a trăit ce a trăit în camera aia. 

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.