Filmul Libertate îți arată ce nu știi despre ce s-a întâmplat de fapt la Revoluție în ‘89

Dacă atunci când ai auzit despre Libertate ți-ai zis în sinea ta „oh, nu, încă un film despre comunism”, ai face bine să uiți de orice prejudecată ai putea avea. Asta pentru că cel mai recent film semnat Tudor Giurgiu nu se împiedică în clișee și are mai multe întrebări decât răspunsuri solide când vine vorba de un moment mai puțin cunoscut al Revoluției de la 1989.

Inspirat din fapte reale, dar și cu un strat de ficțiune, acesta urmărește povestea mai multor milițieni și civili din Sibiu în zilele revoluției care, în tot haosul și panica de atunci, sunt luați drept teroriști și reținuți de armată într-o piscină goală. 

Libertate e una dintre rarele producții locale care reușesc să construiască scene de acțiune consistente, combinate cu dialog viu și niște actori excelenți. După mai mulți ani de documentare, interviuri și filmări, filmul a avut avanpremiera pe 3 octombrie la Sala Palatului, iar acum îl poți vedea în cinematografele din toată țara. Am vrut să aflu mai multe despre cum a luat naștere acest proiect, așa că am vorbit pe larg chiar cu regizorul și scenaristul Tudor Giurgiu.

Ideea filmului a luat naștere în 2019, odată cu împlinirea a 30 de ani de la Revoluție. Inițiativa a venit din partea producătoarei Oana Bujgoi Giurgiu, co-scenaristei Cecilia Ștefănescu și a lui Nap Toader, care trebuia să regizeze filmul inițial. Deși e vorba de o poveste mai puțin cunoscută, subiectul a fost ales pentru că e unul din cele mai clare manifestări ale modului în care au funcționat panica și manipularea în tot haosul de atunci. Care e însă scopul filmului? De ce acum?

„Mi se pare important că pune în discuție o temă ce mă apasă de mulți ani: cum ne raportăm la istoria recentă, cum ne raportăm la minciună și cum trăim cu ea. Cât de ușor e să ai mizeria sub preș în casă?”, explică Tudor Giurgiu. „Cum se transmite din generație în generație și faptul că încă suntem înconjurați de secrete și toate autoritățile și serviciile nu dau niciun semn că vor să își asume clar narațiunea”.

Dacă inițial, lupta era dată pe stradă și prin mijloacele mass-media de atunci, războiul informațional a continuat prin alte metode până-n ziua de azi. Cine a câștigat și-a impus controlul pe investigarea faptelor, a împiedicat accesul la informații și și-a impus propria interpretare a evenimentelor. Vorba aia, istoria e scrisă e de învingători. 

În condițiile astea, cum ar trebui să privești un film despre un eveniment istoric recent? E artă doar de dragul artei, detașată și complet neutră față de subiect? Sau ar trebui să vezi filmul ca fiind angajat politic sau social? Tudor Giurgiu e mai degrabă de acord cu a doua variantă:

„Asta mi-aduce aminte de o discuție pe care am avut-o anul ăsta la Cluj cu Oliver Stone despre activiști și regizori. Părerea lui a fost că e un bullshit că artiștii sunt detașați. Normal că te implici, normal că-ți pasă și vrei să se termine cu ținutul secretelor. Vrei să fie trași la răspundere și vrei ca adevărul să fie scos la iveală”, spune regizorul. 

Perspectivele fiecărei instituții de forță se cam băteau cap în cap – povestea uneia contrazicea pe a alteia – așa că e dificil chiar și în ziua de azi să știi cu exactitate ce s-a întâmplat. „Mi-am pus de multe ori întrebarea asta în timpul filmărilor: «a cui voce reprezint?». Cel mai simplu mi-a fost să mă identific cu oamenii care erau fie pe stradă, fie au ajuns în bazin fără vină. Cu oamenii simpli de pe stradă, confuzi, idealiști, entuziaști, cum eram și eu atunci”, spune regizorul.

Modul cum unii civili au fost luați drept teroriști fără niciun motiv – unii chiar revoluționari care se puseseră în fața gloanțelor – îți arată cât de absurd era totul. 

Personajul principal, Viorel Stanese, interpretat de Alexandru Calangiu, e unul fictiv. Ce e interesant e că nu intră în tiparul eroului sau a victimei fără pată, ci e lăsat într-o anumită ambiguitate morală. Îl vezi la început cum pleacă la muncă, își ia la revedere de la soție, și tot vorbește despre botezul fiului său. Pare doar un simplu angajat, familist și pe alocuri, empatic cu necunoscuții. După, îți dai seama că e milițian la „judiciară”, adică aproape sigur securist. Spre final mai sunt și alte indicii despre munca lui, dar nu-ți dau spoilere. 

Decizia de a alege un milițian și nu un erou ca personaj principal a fost una asumată, spune regizorul. „L-am ales pentru că e omul ăla care merge la servici, care se descurcă, a făcut niște mici compromisuri dar, în esență, e un om cu care poți sa empatizezi, dar să și vezi ca nu e erou. Mai greu, dar a fost un pariu, pentru ca putea să nu iasă”.

Poate tu ești mai idealist, dar portretul ăsta e mult mai familiar pentru românul de rând, format pe ideea că astea-s vremurile, fac ce pot, n-am de ales pentru că-s un simplu om purtat de curenții istoriei. „De fapt, e o oglindire a modului în care cu toții ajungem să trăim cu noi înșine. E o chestie pe care nu o pot condamna, pentru că nu știu dacă în locul lui nu aș fi făcut aceleași alegeri. E un mod de a supraviețui cu greșelile pe care le-am făcut în trecut: le minimizăm, le cosmetizăm, le punem într-un sertar, le dăm uitării sau le tratăm cu umor. Justificăm și cosmetizăm trecutul pentru a-l face suportabil”, adaugă regizorul. 

În general filmele istorice au nevoie de o documentare serioasă în spate, dar un film ca Libertate e cu atât mai complicat tocmai fiindcă nu ai un „adevăr istoric” agreat de toată lumea, iar firul întâmplărilor nu e clar. În cazul de față, research-ul ar fi durat în jur de doi ani, cu tot cu consultarea documentelor, interviuri cu foști militari și milițieni ori civili.

Una dintre povești e despre un tip care e luat drept terorist pentru că s-a găsit asupra lui o hartă a Sibiului cu cruci negre pe ea. Se specula că e vorba despre „harta teroriștilor”, care avea însemne pentru tunele sau bombe. De fapt, omul făcea doar taximetrie ilegală, iar taică-su îi marcase străzile cu sens unic din oraș. 

Mulți însă nu au vrut să colaboreze – fie pentru că victimele nu voiau să mai acceseze niște amintiri traumatizante, fie pentru că soldații se gândeau că e o tragere la răspundere după 30 de ani. Cam asta-i treaba cu adevărul: de multe ori nu e îngropat în documente sau dovezi palpabile pe undeva, ci în mintea câtorva. Și, cum de obicei ăștia sunt și vinovații deseori, adevărul e cam îngropat odată cu oamenii. Cum afli atunci adevărul? 

În plus, mai e o întrebare: cine judecă mai bine lucrurile? Cel care era acolo aproape, chiar în miezul evenimentelor? Sau noi, care privim de departe? În cazul ăsta, Tudor Giurgiu e de părere că noi, de acum, și tind să fiu de acord cu el.

Regizorul îmi povestește despre un articol de ziar din 1990 despre un „terorist” care era descris ca un fel de Soldatul Universal al lui Van Damme, o mașină de ucis. Doar că, deși articolul dădea numele complet al persoanei și satul unde ar fi locuit, persoana nu a existat niciodată. Nici măcar jurnalistul care semna articolul nu exista. „Dacă aș fi citit atunci acel articol, probabil aș fi crezut. De asta cred că o privire mai detașată după atâta timp vede lucrurile mai limpede, detectezi mai ușori minciuna”. 

În mod clar, Securitatea a inițiat și hrănit o mare parte din panica de atunci – vezi celebrul „nu beți apă, e otrăvită”, dar mai ales partea cu teroriștii lui Ceaușescu. Unii istorici spun că acum e clar că securiștii sub acoperire chiar trăgeau de pe clădiri și că nu au fost doar inventați, dar nu o să intru prea mult pe teritoriul ăsta. Cert e că după ce Securitatea împinsese bulgărul panicii la vale, se rostogolea și creștea de unul singur. 

Ca o mică paranteză, ce mi s-a părut interesant a fost și atenția la detalii. Inclusiv pe partea de dialog, echipa filmului Libertate a încercat să-l facă cât mai specific vremurilor, urmărind casete VHS sau prin discuțiile cu cei care au fost acolo. Inclusiv când a fost vorba de înjurături, cum ar fi una culeasă de Giurgiu de la locotenentul colonel Dragomir care conducea unitatea: „am belit cepreazul”.

Orișicum, cât privește pregătirile pentru film, una din marile probleme a fost găsirea unei piscine – au găsit tocmai la Brăila, unde s-au filmat o parte din secvențe, alături de București și Sibiu. Pe lângă asta, multe din clădirile pe care le vezi în film au fost modificate pe calculator din cauza termopanelor și aparatelor de aer condiționat omniprezente. 

Dosarul Revoluției de la Sibiu s-a închis în 2010 prin clasare, iar șansele să se redeschidă sunt infime. E cazul clasic în care ai victime, dar nu și vinovați. Și atunci, mai au vreun rost astfel de filme?

Eu zic că da. Rolul lor nu e să împartă dreptatea, ci să combată o narațiune falsă ori să aducă poveștile mai puțin cunoscute în atenția noastră. Minimum pe care îl putem face pentru victime de orice fel e să nu uităm. Dincolo de asta, există și o dimensiune mai abstractă. Ce e istoria dacă nu o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine despre cine suntem? Să ne modificăm povestea înseamnă să schimbăm cine suntem și cum acționăm. Și cam asta pot face filmele despre evenimente istorice.

Nu de unele singure, normal. Din fericire, în ultimii ani, tot mai mulți istorici sau artiști te invită să nu mai iei pe nemestecate manualele oficiale de istorie, ci să începi să mergi mai în profunzime. Practic, să vezi lucrurile și din ochii altora decât a „învingătorilor” care scriu istoria.