Am petrecut revelionul la un spital de psihiatrie și nu mi-e rușine cu asta

Sâmbătă, 31 decembrie, 2022. Spitalul Saint-Anne. Aud artificiile și mă gândesc că probabil e miezul nopții. Nu am ceas sau telefon ca să aflu, mi-au luat toate lucrurile și m-au îmbrăcat într-un halat urât și albastru, mult prea mare pentru mine. Sunt în salonul de urgențe al unui spital de psihiatrie, deghizată într-un clovn trist. Ținuta asta mă face o pacientă, nu mai sunt o persoană. De ce sunt aici? Ca să nu dau curs gândurilor suicidare, pentru că sinuciderea mi se pare singura soluție care mi-ar oferi liniștea.

Mâncarea e oribilă, n-aș fi crezut că e posibil ca cineva să gătească atât de prost. Oricum nu mi-e foame. Poate că mi s-au deteriorat și papilele gustative? Nah, pur și simplu e scârboasă mâncarea. Îmi amintește de bunică-mea, care zicea: „Viața e un căcat și trebuie să mănânci câte o bucată din el în fiecare zi”. E, de fapt, o afirmație de-ale lui Boris Vian, a cărui variantă este: „Viața e o felie de căcat din care mușcăm în fiecare zi.” Pe scurt, ideea e aceeași. În seara asta am mâncat o bucată mare de căcat. Eram epuizată de o succesiune de evenimente triste și traumatizante. Nu am vrut să mai mănânc doza zilnică de căcat.

Nimeni n-a venit să-mi spună „La mulți ani!”. Sunt un pic supărată. Mi s-ar fi părut cinic și amuzant. Prefer situațiile amuzante. În schimb, a venit la mine o asistentă, s-a pus pe vine în fața mea de parcă aveam cinci ani și m-a întrebat dacă vreau niște apă.

Mi-e rușine să fiu aici în starea asta, mă simt mizerabil. A trebuit să las mândria deoparte ca să vin aici și să cer ajutor. Pe coridoare, le auzi pe asistente vorbind: „La mulți ani, tre' să mergi în camera 3, numărul 4 urlă și numărul 2 s-a rănit, trebuie bandajat.” Numărul 2 chiar arată rău, are brațul plin de sânge și urlă chestii în engleză despre taică-său, care e un nemernic. Asistenta îi spune: „Stai liniștit, te rog, nu vorbesc engleza.”

Mă plimb prin sala de așteptare. Acolo e un adolescent care aude voci, se teme că e nebun și nu își tolerează medicația. O femeie de patruzeci de ani, cu ochii în lacrimi, se ține cu disperare de mâna soțului ei. Hotărăsc să mă întorc în camera mea de doi metri pătrați. Noaptea e ciudată. Încețoșată din cauza pastilelor, plictisitoare și rece. Mă trezesc la fiecare oră, mă uit pe fereastra care nu dă spre nimic, aud pocnitori și artificii.

În ziua următoare, un psihiatru arătos și bine îmbrăcat vine să-mi explice că sunt privată de libertate, că nu am dreptul nici să ies, nici să fac ce am chef pe aici. Și că nici n-o să primesc telefonul prea curând. Trebuie să fiu ascultătoare. Mă enervez și se citește pe fața mea. Psihiatrul creează o diversiune și vorbește despre cartea pe care am luat-o cu mine, o carte de Baudelaire. 

Ca să nu mă plictisesc prea tare, asistenta mă conduce la bibliotecă. Mă gândesc la Michel Foucault. În 1948, a avut prima tentativă de sinucidere. Aici a fost internat și el, la Saint-Anne. Era rușinat că era gay. Ani mai târziu, a zis despre asta: „Psihiatria a devenit o amenințare: dacă nu ești ca toată lumea, ești anormal. Dacă ești anormal, înseamnă că ești bolnav.”

Nu găsesc nimic de Michel Foucault la bibliotecă. Am împrumutat ceva de Annie Ernaux, o cărticică în care se plânge că e înșelată și geloasă. Nu prea mă ajută să mă simt mai bine. Ce folos să te îndrăgostești dacă ajungi să suferi atât de mult încât să scrii o carte despre asta? Îmi îngrop capul în pernă.

Timpul trece greoi. Ajung să mă transfere în alt spital, pentru că nu mai sunt locuri la urgențe. „Doamnă, știți cum e, doar sunteți jurnalistă.” Da, știu. Dar azi nu sunt jurnalistă. Ambulanța merge cu o sută la oră prin Paris. Îmi spun că oamenii ăștia muncesc ca să-mi salveze viața, după care mă bagă într-o mașină care m-ar putea ucide la viteza cu care merge. Lumea e razna. Ajunsă în celălalt spital, mă bagă în niște pijamale, tot albastre. Măcar astea sunt de bumbac. Baia e mizerabilă. Îmi dau o pastilă și cad ca o muscă.

„Doamnă, e ora 7, e timpul pentru tratament!”, țipă la mine o asistentă dimineața. Ce? Eu sunt doamna? Ce caut aici? Ce s-a întâmplat? Mă ridică, dar îmi simt corpul greu, cad la loc. Mă scutură. Nu funcționează nimic. O altă asistentă îi spune să mă lase în pace, probabil am primit o doză prea mare pentru greutatea mea. Dorm toată ziua, confuză.

La 8 seara, sunt obligată să merg la cantină cu ceilalți pacienți. Toți se holbează la mine. Prima întrebare: „De ce ești aici?” Nu răspund, mă închid în mine. Mâncarea e absolut dezgustătoare. Un tânăr încearcă să vorbească cu mine. Nu vreau. Aleargă după mine pe scări, nu mă lasă să închid ușa și insistă. E clar că aici consimțământul e opțional. Reușesc să mă închid în cameră. Nu mă simt bine. Mi-e frică. Vine alt psihiatru să mă vadă. Își cere scuze pentru primire. I-am zis aceleași lucruri pe care le-am zis și celorlalți trei psihiatri. Mi-a spus că principalul lucru e să stau departe de telefon, să iau o pauză de la lumea exterioară, care uneori devine prea violentă. Nu-mi place ideea.

Hotărăsc să nu iau tratamentul. Mă lasă să aleg. Tot e bine. De la fereastră văd niște tineri dealeri. Ei devin serialul Netflix cu care îmi amăgesc singurătatea. După o vreme, pleacă acasă și rămân singură cu gândurile mele. Devine insuportabil. După o vreme, în miez de noapte, în sfârșit se întâmplă ceva. Nu am cuvinte să descriu sentimentul. Cobor pe pământ. Ca un balon care a fost lansat la o zi de naștere și a aterizat câțiva kilometri mai încolo.

Au trecut 72 de ore de când nu am telefon și am început să nu mai simt nevoia să-l folosesc. Simt nevoia să gândesc. Dimineața următoare, la cantină, hotărăsc să fiu mai amabilă. Un bărbat cu șapcă îmi povestește despre câinele lui pe care abia așteaptă să-l vadă din nou. Are o lacrimă tatuată pe față - un look de bad boy, dar în spatele căruia se ascunde multă sensibilitate. Mai târziu, îmi povestește de cât de nasol s-a simțit cât a fost legat de pat ca un animal.

O tânără de 22 de ani ne povestește că e narcoleptică. Are nevoie de telefon ca să rămână trează. Un bărbat de patruzeci de ani, care pare pierdut, mă întreabă multe despre viața mea și îmi spune că hackerii i-au spart telefonul, așa că e mai bine să nu ai telefon. Cum tot vorbim de telefon, insist să sun un prieten. Mi se spune că am dreptul la un singur apel. Îi spun asistentului că m-am săturat să port aceeași lenjerie de trei zile și că ar trebui să poată veni cineva să-mi aducă un pachet. Îmi spune că nu e voie și îmi pune pe pat un scutec pentru bătrâni. Demnitatea nu e binevenită în locul ăsta. Auzi tot felul de povești despre spitalul de boli mintale. E o diferență între filme și realitate. E urât, e crud, e sinistru.

În ziua următoare, decid că vreau să ies. Încă port chiloții din 2022 și nu m-a văzut niciun psihiatru, Îmi amintesc de filmul lui Raymond Depardon, 12 jours. Pacienții care au stat închiși 12 zile trec prin fața unui judecător ca să afle dacă pot ieși sau nu. Datorită acestui film documentar pe care l-am văzut acum câțiva ani, știu că restricțiile trebuiesc reînnoite în fiecare zi, la aceeași oră. La mine, ora e 11 dimineața. E 1 ianuarie 2023, duminică. Merg la o asistentă și o întreb care îmi sunt drepturile. Îmi dă o hârtie pe care îmi spune să o semnez fără să fi avut timp s-o citesc. Mă enervez și îi spun să mă ia mai ușor. Îmi spune că sunt nesimțită. Îmi vorbește de parcă sunt un nimic.

Ajung în biroul directorului executiv căruia îi vorbesc despre legi, despre drepturi, despre faptul că au trecut 24 de ore și cer să vorbesc cu un avocat. Își schimbă tonul. Nu mai sunt o pacientă, devin deodată jurnalistă în ochii lui. Mă conduce afară, îl sună pe psihiatru. Acesta mă primește. „Nu sunt suficiente paturi în sectorul dumneavoastră.” Așa că mă eliberează. Fără programare, fără medicamente. Așa funcționează lucrurile în spitalele publice. O simt mai mult ca niciodată.

Afară, simt un profund sentiment de libertate. E 4 ianuarie și în sfârșit respir cu adevărat aer de 2023. Nu s-a schimbat nimic la exterior, dar totul s-a schimbat în interiorul meu. Îmi sună telefonul. Sunt cei care sunt îngrijorați, cei care mă judecă, cei care nu spun nimic și cei care sunt acolo, indiferent ce se întâmplă. Pentru prima oară în viața mea, hotărăsc să nu-mi fie rușine, așa că scriu acest articol. În sfârșit sunt pregătită să mănânc căcatul cel de toate zilele.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.