Ce am aflat despre documentarul cu Michael Jackson de la românii care au comentat fără să-l vadă

M-am uitat la documentarul Leaving Neverland relaxat și fără vreo idee preconcepută, pentru că muzicianul Michael Jackson nu mi-a provocat niciodată vreun sentiment. Nici de bine, nici de rău. Mi-a fost mereu indiferent ca artist, fiindcă pe vremea când omul era în vogă, eu ascultam la Atomic tot felul de mizerii dance și pop românești, care pe atunci mi se păreau „the real thing”.

După patru ore, cât durează filmul în care intenția clară a regizorului e să te poarte printr-un carusel al emoțiilor, am dat din umeri și-am zis „OK, fffff bulversant fir narativ, dar chiar nu știu ce să cred!”. Și asta pentru că documentarul, în care doi adulți cât de cât cunoscuți în showbiz povestesc pe larg cum superstarul i-ar fi abuzat în copilărie, în anii ‘90, chiar asta își propune: să stârnească revoltă și să nască tot felul de reacții.

În final, cam totul se reduce la întrebarea „Îi cred pe băieții ăștia doi, complet sau măcar parțial, ori ba?”. Argumente există destule, atât pentru tabăra pro, cât și pentru cea contra. Povestea curge bine, acuzatorii Wade Robson și James Safechuck par să fie foarte sinceri, iar detaliile pe care le oferă sunt înfricoșător de precise. Adaugă la asta faptul că semnele despre deviațiile lui Michael erau acolo de mult: megastarul obișnuia să doarmă în pat cu copii și a fost judecat de două ori pentru c-ar fi abuzat sexual minori, în 1993 și-n 2003.

Pe de altă parte, nu trebuie să fii un maestru al dezbaterii ca să demontezi în câteva fraze întreg documentarul. Până la urmă, Michael Jackson a fost achitat de fiecare dată (în urma unor procese pe bune, în stil american), iar cei doi protagoniști din film au depus ei înșiși mărturie în favoarea cântărețului.

Una peste alta, cert e că Leaving Neverland a produs o grămadă de reacții, inclusiv printre români. În mare, au existat patru tipuri de comentarii: pro și contra Michael, de la cei care au văzut documentarul, plus pro și contra Michael, de la cei care nu l-au văzut. Evident, cu diverse nuanțe - precum veșnica filosofeală fără concluzie a separării artistului de viața sa personală. Că nu-i nimic doar alb sau negru.

Ca observator neutru și iubitor de spectacol, m-au fascinat mai cu seamă românii înverșunați care și-au dat cu părerea fără ca măcar să se uite la film. Pe principiul pur românesc „las’, domne, că știu eu mai bine, ia fiți atenți aici!”. Cei care nu și-au rupt patru ore ca să vadă documentarul, ci au preferat să citească un articol aleator pe net ori să-i dea crezare vecinului care urmărise trailerul, după care să posteze păreristică înțepată pe Facebook. Uite mai jos o sinteză a acestor opinii, în speranța că n-o să faci și tu la fel:

O reacție des întâlnită printre apărătorii încrâncenați ai lui Michael Jackson e refuzul de a vedea documentarul pe motiv că-i comercial. Construit să se uite tot poporul la el, nu să fie investigație jurnalistică fără cusur, ca la meșterul Tolontan. De parcă nu toate filmele din ziua de azi au ca scop principal să facă profit, prin tot felul de metode mai mult sau mai puțin ortodoxe care prind la mase.

Pe deasupra, zău că nu-nțeleg de ce nu te-ai uita, dacă tu ești fan MJ. Tocmai pentru a surprinde chestiile care nu se leagă acolo și apoi să critici filmul cu puncte solide. Uite, spre exemplu, dacă idolul meu absolut în muzică - Regele Florin Salam - ar fi acuzat c-a făcut prostii cu minori, aș urmări lipit de ecran fiecare secvență din film. Ca să scot în față tot ce-i tras de păr și să-l apăr cu argumente valide pe omul minunat care dă sens substantivului „artă”.

„Ah, păi ăștia doi mint. De ce s-au răzgândit brusc după atâția ani?”. Asta-i o altă judecată intens vehiculată de cei care n-au urmărit documentarul. Culmea, Robson și Safechuck explică în film de ce au tăcut atâția ani și cum de s-au hotărât tocmai acum să facă aceste dezvăluiri. Sigur, poți să-i crezi sau nu, să ți se pară convingători sau impostori, asta depinde de percepția fiecăruia. Dar e clar că filmul vine cu ceva nou, nespus până acum, iar să-i acuzi din start pe cei doi că-s ipocriți ahtiați după bani e complet absurd.

Unii români au zis de la bun început că filmul e execrabil și că n-or să se uite în ruptul capului la el. Cum e cazul Oanei Dobre-Dimofte, o păreristă cu vechime și experiență pe Facebook-ul românesc. Iar ca să-și susțină vorbele, oamenii au căutat articole și citate convenabile, care se leagă de faptul că filmul nu probează nimic, ci doar prezintă niște mărturii amănunțite ale unor adulți care-n copilărie au petrecut mult timp alături de Michael Jackson. Chestie adevărată, dar pe care documentarul oricum și-o asumă.

Faza asta îmi aduce aminte de liceu, când ne stresam ore întregi să găsim metode inovatoare de copiat la teză, timp în care am fi putut să parcurgem măcar o parte din materie. Serios acum, în loc să scormonești netul după articole care-ți validează instinctele și să scrii postări pe Facebook despre asta, mai bine folosești timpul ăla ca să vezi o parte din film. Fie și cu skip, tot e mai productiv.

Hei, ce surpriză, uite alt român care scrie un roman îndoielnic despre un film la care nu s-a uitat. O postare cât o zi de post din care afli că ambii tipi care povestesc presupusele abuzuri sunt „frustrați și faliți”. Și că au scornit toate întâmplările alea răscolitoare pentru c-au fost plătiți cu bani grei de către producători. Practic, toți cei care au contribuit la documentarul Leaving Neverland sunt niște ticăloși notorii. Variantă pe care personal n-o exclud (am zis deja că habar n-am ce să cred), dar care sună ilar din tastatura cuiva care nu s-a sinichisit nici să dea play la film.

Uite, altcineva care pomenește lejer despre ticăloșie și care dă verdicte certe despre film, fără să-l fi văzut. Sau poate că totuși s-a uitat, că are niște păreri foarte bine formate, dar doar pretinde că n-a făcut-o?! Hm, asta-i o întrebare care mă macină la fel de mult ca vinovăția lui Michael Jackson.

O altă categorie de comentaci care n-au văzut filmul e alcătuită din cei care nu acceptă nimic negativ despre Michael, pentru c-au stat la bere cu superstarul. Sau cel puțin asta-i senzația pe care o lasă, aceea că l-au cunoscut personal pe MJ și-ar băga mâna-n foc pentru el. Comentatorul de mai sus chiar miroase o conspirație monstruoasă a corporațiilor malefice, împotriva cărora starul ar fi luptat cu foc.

Să ai impresia că cineva e nevinovat pentru că are o istorie lungă de fapte bune înseamnă fie că ești extrem de naiv, fie ultras de peluză. Nu știu, eu n-aș semna în alb pentru nimeni, oricât aș avea impresia că-l cunosc, mai ales înainte să văd acuzațiile în cauză.

Evident că există și conaționali experți în Social Media, care au simțit imediat iz de reach serios odată cu documentarul ăsta. Cum e omul de mai sus, care n-are timp și nici motivație să arunce pe fereastră patru ore prețioase, dar își găsește câteva minute (sper că-n pauza de masă, menuț!) să scrie un status de efect. Unul care să nu supere pe nimeni și să placă la toată lumea.

Da, frate, treaba chiar e tristă rău în ambele situații. Leaving Neverland a deschis o veritabilă cutie a Pandorei, fie că dezvăluirile alea sunt adevărate, fie că sunt false. Ba chiar aș plusa. Filmul ăsta mai face un rău, la fel de mare. A provocat atâta vâlvă încât i-a impulsionat să emită păreri și pe oamenii super ocupați, care n-au vreme să-l vadă, dar vor neapărat like-uri și share-uri pe Facebook.