FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Am vorbit cu cele două românce care construiesc un spital pentru că statul nu o face

Statul român ar fi putut da 8 milioane de euro pentru a le acorda o șansă la viață copiilor bolnavi de cancer, dar n-a făcut-o.
Fotografie din arhiva personală a lui Carmen și Oanei

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu construiesc un spital pentru copiii bolnavi de cancer, în curtea spitalului Marie Curie, de care va fi legat printr-o pasarelă. Au ajuns să facă asta cu banii din donații de la oameni și firme cărora încă le pasă. Spitalul nu va fi unul privat, ci va fi donat statului român, pentru ca toată lumea să aibă acces la tratament.

Cele două au o istorie lungă în fapte bune, au renovat secții de oncologie pediatrică de la mai multe spitale din țară, au dotat secții din câteva zeci de spitale cu echipamente medicale, au făcut camere sterile de transplant triplând astfel capacitatea de transplant a României, au determinat autoritățile să schimbe o lege nedreaptă în privința accesului bolnavilor la tratament în străinătate și multe, multe altele.

Publicitate

„Chiar facem un spital, trăim aceeași uimire în fiecare zi. Din decembrie încercăm să digerăm asta.” - Oana Gheorghiu

Prin ONG-ul lor, Dăruiește Viața, se luptă cu un sistem medical învechit și abia funcțional, încercând să repare lucrurile stricate și să dea oamenilor bolnavi, în special copiilor, o șansă la viață. Sunt pline de energie, băgate într-o priză pe care doar faptele bune ți-o dau, ridică standardele în sistemul medical românesc, se bat cu nedreptățile și, mai ales, arată că se poate. M-am întâlnit cu ele într-o dimineață când la mine cafeaua abia își făcea efectul, iar ele veneau deja după o întâlnire și o vizită pe șantierul viitorului spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică, primul de acest fel din România. Când mai auzi că ONG-urile sunt rele, amintește-ți de chestia asta.

VICE: Faceți un spital. E incredibil. Care a fost traseul?
Oana Gheorghiu: A început în 2015, când ne-am dus să renovăm la Marie Curie, să vedem secția de oncologie, să facem și camere sterile. Ne-am dus cu arhitecta cu care lucrăm, ne-a spus că nu se poate face ceva care să aibă sens. Va costa prea mult și nu va reuși să respecte normele. Ne-a spus că trebuie construit de la zero. Noi am zis: „Ce mare lucru, facem un spital!” A început de la o glumă. Am adus o echipă de experți din Franța, care proiectează spitale, și ne-au ajutat să dimensionăm corect spitalul, să gândim fluxurile medicale și cu această expertiză am reușit să convingem conducerea să ne ofere alt spațiu, propus de ei. Am refăcut proiectul, am luat autorizațiile, 22 de avize, și ne-am apucat de treabă.

Publicitate

Carmen Uscatu: Saloanele sunt atât de mici și de înghesuite încât nu ai cum să pui și un grup sanitar. Sunt 30 de copii cu 30 de mame la un grup sanitar. Nu puteam să facem o clinică de sine stătătoare de onco-pediatrie eficientă, așa că a venit soluția asta, care e cea mai bună. Momentan, nu există un spital de acest tip. Acum, copiii sunt tratați la Institutul Oncologic București, care e de adulți. Copiii vin acolo și fac radioterapie. Dacă au nevoie de o intervenție chirurgicală, trebuie să îi mute la spital. Dacă au nevoie de terapie intensivă, îi mută la alt spital.

„În 2018, să nu ai un spital care să aibă absolut toate specialitățile e absurd.” - Oana Gheorghiu

Spitalul vostru costă 8 milioane de euro, statuile doamnei Firea 13 milioane. Oana Gheorghiu: Este evaluat la opt milioane, spitalul e mai mare decât am prevăzut inițial. Discutând cu managerul, cu medicii, am văzut blocul operator de acum. E așa cum s-a făcut în anii ‘70-’80, doar o sală e renovată. Ne-am dat seama că degeaba facem oncologia perfectă dacă vor fi operați copiii acolo, așa că facem și un bloc operator nou.

Nu vi s-au pus bețe în roate?

Oana Gheorghiu: Nu, toată lumea a fost cooperantă. RADET-ul e singurul care nu a respectat termenul legal, în a 30-a zi am sunat, era într-o vineri, am făcut un scandal monstru și l-au semnat în cele din urmă. ISU ne-a zis inițial că nu ne dă aviz pentru că nu are spitalul Marie Curie, cum nu are niciun spital din România. Am dus muncă de lămurire să explicăm că e o clădire nouă, care n-are legătură cu spitalul mare. Apoi au fost cooperanți. Ne-au pus să facem un buncăr de protecție civilă, de exemplu.

Publicitate

Voi îl și dotați? Oana Gheorghiu: Aparatură există deja atât pentru blocul operator, cât și pentru secția de oncologie. Îl mobilăm. Dotare la oncologie înseamnă paturi corespunzătoare, cu saltele anti-escară, înseamnă instalația de oxigen, fluide medicale, camere sterile.

Carmen Uscatu: O să facem partea de tratare a aerului, iar pentru compartimentul de radioterapie, vom merge la actualul ministru să dea spitalului două aparate de radioterapie pentru că noi facem buncăre. Ministerul e într-un program cu Banca Mondială, care au această condiție de a avea aparate în spitale unde există buncăre.

Fotografie via Bursa de Fericire

N-ar trebui să-l facă statul oare? Plătim niște taxe pentru asta. Scrie în Constituție de dreptul la sănătate.

Oana Gheorghiu: Statul ar trebui să facă multe. Autostrăzi, școli, spitale. Revolta asta o avem și noi. Faptul că noi toți suntem revoltați că statul nu face nu înseamnă că acei copii au condiții de tratament. Știm că statul ar trebui să facă, mulți ne spun că preluăm treaba statului. Da, o preluăm, dar pentru că de atâta vreme nu a făcut nimic.

Carmen Uscatu: Da, ai drepturi, dar dacă nu le ceri nu le primești. Mai e ceva: noi creștem niște standarde. Arătăm că se poate. În decembrie, când am anunțat că facem un spital, a ieșit al doilea prim-ministru, Tudose, să anunțe că dotează nu știu câte secții de oncologie și doamna Firea a ieșit și a spus că face un centru de excelență în tratarea cancerului la copii. Nu știu dacă o să facă, dar măcar încep inclusiv politicienii să se se sesizeze și oamenii văd că se poate.

Publicitate

De ce credeți că oamenii nu ies în stradă pe problemle acute din Sănătate? Toți avem experiențe cumplite în spitale, tuturor ne-a murit cineva drag acolo. Carmen Uscatu: Ne-am obișnuit, am normalizat. E un raport al Curții de Conturi care arată că în patru ani Ministerul Sănătății a dat înapoi la buget aproape 100 de milioane de euro, bani pe investiții.

Cum schimbi atitudinea asta din spitale? De la diverși șefi la medicii zei? Presupun că auziți tot felul de povești și vă întâlniți cu tot felul de lucruri. Carmen Uscatu: Am mai încercat niște cursuri de comunicare medic-pacient, am adus traineri de afară, dar ne-am dat seama că, până nu iei echipa din spital și îi trainuiești pe toți, să meargă toți în aceeași direcție, degeaba trianuiești unul-doi. E atitudinea asta „la noi nu se poate”. Cred, însă, că se schimbă tot prin presiune.

Oana Gheorghiu: Și prin educație. Lucrurile se schimbă greu, în timp, cu răbdare. Trebuie să înțelegem că nu e peste noapte. Sunt mulți care ne zic: „Nu știți pe cineva care să mă ajute?”. Le explicăm tuturor că trebuie să meargă pe calea directă. Când te duci printr-o intervenție, prin cineva, tu nu mai ai forța de a-ți cere dreptul. Și nici nu mai poți sancționa neregulile.

„Oamenilor li se pare mult mai greu să își ceară drepturile decât să se descurce pe lângă.”

Carmen Uscatu: Din păcate, așa intră și doctorii în clinici, tot prin cineva, de cele mai multe ori. Nu sunt concursuri pe bune. De aici și această mentalitate de a nu supăra pe profesor, pe manager, apoi pacientul să nu-l supere pe domnul doctor. A venit să muncească, nu să se supere.

Publicitate

Sunt și mulți medici care pleacă din țară. Carmen Uscatu: Pleacă pentru că nu au condiții. Când tu ca medic știi că luni trebuie să începi tratamentul unui copil cu Asparaginase și nu ai, și familia vrea să vândă mașina să plătească 4 000 de euro, nu-ți vine să pleci?

Oana Gheorghiu: E greu de rezistat. Ori te alienezi, ori îți faci mecanisme de protecție. Îi înțelegem și pe medici. Să se revolte împreună cu pacienții! Noi le-am spus medicilor: nu aveți medicamente, vorbiți între voi, trageți un semnal de alarmă. Nu o să se sesizeze chiar nimeni?

Pe de altă parte, credeți că există o atitudine mai pozitivă în societate? Și voi ați strâns repede banii de care era nevoie. Carmen Uscatu: Sunt peste 100 000 de oameni care au donat. Eu cred că ei dau și dintr-o revoltă. Eu pot, tu poți, dacă noi putem, voi de ce naiba nu puteți?

Oana Gheorghiu: E și nevoia oamenilor de a se agăța de ceva care merge. Noi toți ne uităm în jurul nostru și ni se pare că e haos în România, avem guverne care se schimbă mai repede decât își schimbă oamenii periuța de dinți. În fiecare an am avut campanii, niciodată însă nu a fost un asemenea răspuns.

Fotografie via Bursa de Fericire

Vorbeați de educație. Voi faceți un super spital, tehnologie, secolul 21. Pe de altă parte, avem oameni care nu-și duc copiii la doctor, nu îi vaccinează, tratează cancerul cu rostopască, iau medicamente după ureche. Carmen Uscatu: E de înțeles cumva, fiind atât de greu contactul cu sistemul medical. Ai nevoie de un computer tomograf. Te costă 4 milioane. Un RMN - 8 milioane. Tratamentul pentru cancer e gratuit. Unde? Pe ce lume? În România nu e nimic gratuit. Ce să-i ceri omului de la țară când e plimbat de colo-colo și el abia are bani de autobuz? Atunci începe disperarea. Ești purtat dintr-o parte în alta. Te gândești atunci că mai bine iei rostopască.

Publicitate

Oana Gheorghiu: Prin sistemul de educație, comunitățile locale ar trebui implicate mai mult, medicina de familie restructurată, regândită, reașezată, nu ce e acum, o scriptologie. În primul rând, ca să schimbi ceva, la nivelul Ministerului Sănătății ar trebui să ai un om care să aibă o viziune și o strategie și care să stea acolo măcar cinci ani. Nu cum avem noi. Media cât rezistă un ministru era de 11 luni, acum probabil a scăzut.

Ați fost vreodată la un pas să faceți vreun gest violent la câte ați pătimit prin spitale, primării și ministere? Oana Gheorghiu: Pe Nicolae Bănicioiu mi-a venit o dată să îl bat pentru că mi se părea că ne jignea și nu era deloc pregătit de o întâlnire pe o temă foarte importantă. Noroc că nu sunt violentă!

Povestea a fost așa: stabiliserăm o întâlnire cu Bănicioiu, adusesem medici din toată țara ca să facem un program de diagnosticare. A venit la un moment dat o fată și ne zice: „N-ați chemat și Casa de Sănătate?” Îi spun: „Noi, să o chemăm noi?” Mi-a crescut tensiunea treptat. Apoi, un secretar de stat ne întreabă, citind din documentul nostru pentru prima oară, deși îl depusesem de foarte mult timp: „Aha, deci 500 de cazuri nou diagnosticate. Și câte cazuri de leucemie avem în total în țară?” Îi zic: „Ne întrebați pe noi? Ministerul Sănătății ne întreabă pe noi, un ONG de trei oameni?”. A apărut și Bănicioiu, s-a așezat lângă mine și-a zis: „Am auzit că v-ați purtat urât cu colegii mei, dar să știți, fără bun simț…” A bătut în masă. Am făcut o criză de nervi, am zis de o mie de ori că ne-a făcut nesimțite, el spunea să continuăm. Și-atunci primesc un mesaj de la Carmen: „Mi-au pocnit toate fermoarele”.

Publicitate

Carmen Uscatu: Era vară, eu aveam niște bocanci cu fermoar și o salopetă care se închidea cu moș și babă. De la tensiunea aia, mi-a pocnit fermoarul la bocanc, după care a pocnit și la salopetă. Pe mine m-a pufnit râsul, dar să râd singură?

Oana Gheorghiu: Am făcut implozie. Nu puteam să izbucnesc în râs că mă legau direct în cămașă de forță. N-a știut Bănicioiu pe lângă ce-a trecut.

Care sunt momentele care vă demoralizează? Oana Gheorghiu: Pe 1 decembrie, am fost la spital și am văzut niște cazuri de copii pe care nu-i mai poți ajuta. Asta te demoralizează cel mai mult. Neputința de a rezolva o situație, intri într-o zonă când nu mai există soluții.

Carmen Uscatu: Inclusiv la situațiile astea nasoale, există soluții pe care România nu le are. Centrele paliative, de exemplu. Singurul centru pe care eu l-am văzut și care se axează pe paliație din toate punctele de vedere, nu doar că-i faci pacientului o injecție să nu-l mai doară, ci că-l ajuți și psihologic, să îi ajuți și familia, e Hospice Casa Speranței. La noi se moare ca în evul mediu, cu dureri îngrozitoare, de neimaginat. De fapt, există soluții să mori împăcat, familia să simtă că a făcut tot posibilul. S-ar putea muri demn în centre de paliație.

Oana Gheorghiu: Dar să privim partea bună. Construim un spital, va fi bine. O să găsim medici de afară care să vrea să se întoarcă, vrem să-i trimitem pe unii la specializare, cu presiune la minister să îi angajeze și să mai crească veniturile. Ele au mai crescut, principala problemă e atmosfera din secții, felul în care sunt tratați medicii care se întorc și umiliți de dumnezeii din medicină. La Marie Curie nu e asta, oamenii sunt ok. Sperăm că la anul, pe vremea asta, să fie gata clădirea noului spital.

Notă: Textul a fost modificat după publicarea inițială.