Cine zice că nu există wrestling în România nu și-a luat coliva de la tipii ăștia

Ca să ajung în Laminorului, unde are loc campionatul internațional de wrestling Eastern European Championship, leg un autobuz și trei metrouri. E aprilie și în fața clădirii cu un etaj care găzduiește atât meciul, cât și un restaurant care face doar livrări, s-a format deja o coadă. Mă duc să iau bere de la magazin.

Când mă întorc, e prea târziu ca să mai prind un loc pe scaun, așa că mă așez într-o parte a ringului. Apuc să arunc o privire mai atentă la ceilalți spectatori. Sunt în jur de o sută de oameni, majoritatea de douăzeci și-un pic și îmbrăcați în tricouri negre. Cu toate astea, sunt îndeajuns de diferiți cât să nu pară că poartă vreo uniformă.

Mai văd câțiva părinți cu copii, un cuplu care mănâncă pufuleți, doi băieți care poartă măști albe de luchador. Totul îmi pare ceva între o conferință pentru geekși, un concert rock în Club A de pe vremea când eram în liceu și o mondenitate exotic-cultural-urbană. 

„Agresează-l!”, țipă cineva în glumă, după ce Iorgu Aggressor, „tiranul celor patru colțuri, antagonistul din Valahia, venit din Tărâmul Războaielor Eterne”, intră în ring într-o lumină roșie, pe melodia „Nightmare” a formației braziliene de extreme metal Sarcófago, în timp ce zăngăne niște lanțuri. 

Are părul despletit, o doză sănătoasă de tuș în jurul ochilor și un tatuaj care pornește de la umeri până la linia roșie a pantalonilor, în formă de Y. Aflu mai târziu că reprezintă tăieturile unei autopsii. Iorgu îmi amintește un pic de varianta undead a tipologiei scandalagiului de la Rockstadt. Someone you don’t wanna fuck with, în orice caz. 

Încă de la primele mișcări, e clar că Iorgu e preferatul publicului. Oamenii încep să scandeze „Dă-i co-li-va!” când îl domină pe adversarul polonez și râd când admite că „e prea greu” după ce nu reușește să-l ridice într-o mișcare.

Prietena care mi-a zis de eveniment mi-a promis că o să ne distrăm, chiar dacă eu n-am mai avut treabă cu wrestlingul. Până acum, pot să spun că nu se compară cu meciurile la care mă uitam în copilărie, însă entuziasmul din public compensează tot. 

„Vă aducem aminte că toaleta noastră încă nu funcționează” e unul din primele lucruri pe care ni le spune MC-ul evenimentului. Buda stricată pare să fie un element recurent al mitologiei scenei de wrestling din București, dacă e să mă iau după întrebările de tip „Salut, ați reparat buda?” sau „Dar căcăstoarea ați reparat-o?”, care apar periodic în comentariile postărilor de pe Facebook care anunță un meci sau altul.

„Romania is one giant toilet”, răspunde Tom Fulton aka Future Shock la huiduielile publicului care scandează „Fix the bathroom”. E îmbrăcat într-un fel de pardesiu în culori neon, verde și albastru închis, pe spatele căruia i se poate citi numele de scenă, scris cu un font de ceas digital, luminat de LED-uri. Gulerul ridicat îi ajunge până peste cap, poartă ochelari fosforescenți și, cu lasere montate pe falangele degetelor, aruncă în public fascicule verzi de lumină. Arată ca o instanță a sfidării. 

Animozitatea față de țara în care locuiește e dublată și de descrierile lui de pe pagina de Facebook a Romanian Wrestling Alliance, care spun că rămâne „total neimpresionat de standardul învățăceilor români în ale wrestlingului”. Tot acolo o să vezi și întrebări retorice de genul „Se va dovedi, oare, Iorgu, românul care îi va reduce la tăcere egoul acestui nebun scoțian?”. 

În timpul evenimentului, Future Shock aplică diferite metode prin care încearcă să stârnească antipatia publicului – se preface accidentat pentru a-l lua prin surprindere pe adversar, îl apostrofează pe arbitru („Wakey wakey, c’mon, referee”) sau iese din ring pentru a-i intimida pe spectatori.

„Niciun villain nu ar trebui vreodată să creadă că greșește. El trebuie mereu să se creadă eroul”, îmi explică Tom (38 de ani) când îl întreb despre relația dintre persoana sa și personajul din ring. „Dar cred în tot ce spun. Nu inventez nimic. Vin și le spun românilor fix ce cred despre ei. Partea rea e că ei râd și sunt de acord”.

Cu toate astea, se poate spune că Fulton e pionierul scenei de wrestling din România. A venit prima dată aici în 2011, pentru a-și continua activitatea de wrestler începută în Scoția, însă și-a dat seama că nu are unde. Așa că s-a ambiționat să organizeze primul show de wrestling din România. 

Asta s-a întâmplat prima oară după deschiderea școlii Source Wrestling School Romania, în 2014, însă din cauza unei accidentări s-a mutat în Germania timp de un an pentru a se reface. Apoi, când a revenit în România, a reușit să organizeze al doilea meci abia în 2017. „A durat cam un an și jumătate – doi ani să-i pot antrena pe câțiva tipi pentru a-i aduce la un nivel în care ar putea fi puși în fața unui public”. Printre ei se numără și Iorgu, care are deja trei ani de activitate ca wrestler.

Nouă ani mai târziu, Fulton continuă să crească noi generații de wrestleri și să organizeze show-uri o dată pe lună. Poți afla de ele de pe pagina de Facebook Romanian Wrestling Alliance. Spune că, până acum, wrestlingul nu a fost niciodată un succes comercial, așa că e nevoit să susțină financiar scena. Pentru asta, participă ca wrestler în turnee sau alte evenimente din afară pentru a le subvenționa pe cele locale unde, de multe ori, aduce și luptători străini.

Cu toate astea, se simte împlinit pentru că poate să transmită mai departe, în calitate de mentor și trainer, domeniul căruia i-a dedicat o mare parte din viață.

Oficial, se mai numește professional wrestling sau pro wrestling și poate fi definit ca o artă teatrală atletică, în care doi sau mai mulți adversari simulează o luptă într-un ring asemănător celor de box. Câștigătorul e cel care-și pune adversarul cu umerii la podea timp de trei secunde, numărate de un arbitru, sau acela care forțează adversarul să renunțe.

Încă de dinaintea secolului trecut, wrestlingul profesionist s-a transformat dintr-un sport competitiv legitim într-un spectacol, pentru că meciurile aranjate atrăgeau un public mai larg, durau mai puțin și, astfel, puteau fi programate mai des. Unul din contextele principale în care publicul putea vedea meciuri demonstrative de wrestling era la circ, istorie de la care se revendică și wrestlingul contemporan. După cum spune și Fulton, „nu l-aș numi un sport. Suntem ca circul”.

Cu toate că și alte țări au culturi locale de wrestling – precum luptele mexicane Lucha libre, cunoscute pentru luptătorii care poartă măști colorate, sau stilul japonez Puroresu – , wrestlingul pe care probabil l-ai mai văzut ca român e cel american. Asta s-a întâmplat mai ales prin emisiunile care, acum aproape 20 de ani, începuseră să difuzeze spectacole ale circuitelor World Wrestling Entertainment (WWE) și Total Nonstop Action (TNA). 

Pe lângă metanarațiunile din afara ringului și întorsăturile de situație ale meciurile, wrestlingul american propune, de multe ori, o adevărată bătălie a simbolurilor culturale. Luptele nu se dau doar între două persoane, ci între două personaje, reprezentați ai unui „trib” sau subcultură.

Construcția unui personaj se numește „gimmick” și e dată de stilul de luptă – de exemplu, dacă respectă regulile sau „joacă murdar” – haine, melodia pe care își face intrarea, comentariile de la microfon, interacțiunea cu publicul, „interviurile” și aparițiile publice dintre spectacole. 

Astfel, o luptă între John Cena și The Undertaker e, de fapt, între soldatul cinstit și carismatic, cu priză la public, și cioclul, „mortul viu”, care vine cu o întreagă coregrafie a simbolurilor mortuare.

Alte astfel de exemple ar fi CM Punk (punkistul anti establishment și anti corporație, însă straight edge, care se ține departe de droguri sau alcool), Fit Finlay (irlandezul mândru, dornic de bătaie), John Morrison (superstarul în lumina reflectoarelor, o copie a lui Jim Morrison), Rey Mysterio (luchadorul mexican), Dale Torborg / The Demon (personaj modelat după persona de scenă a lui Gene Simmons, basistul trupei Kiss).

Când mă întâlnesc la o terasă cu Iorgu Aggressor, pe numele său Andrei (33 ani), pentru o secundă m-am simțit într-adevăr față în față cu „tiranul de la RWA”. Mi-am dat seama destul de repede că, în contrast cu personajul de pe scenă, Andrei e mai degrabă un uriaș blând.

Pentru că se apropia ziua lui de naștere, s-a oferit să mă cinstească cu o bere. Am acceptat imediat, pentru că n-am vrut să comit cumva o imprudență, încă neconvins 100% că Iorgu nu sălășluiește undeva în persoana din fața mea.

Pe lângă blândețe și căldură, un lucru pe care l-am putut aprecia repede la Andrei a fost modul prin care se raportează la „copilul din interior” când vorbește despre wrestling. Personajul său este, îmi explică el, un colaj al intereselor sale din copilărie.

Muzica reprezintă un prim pilon de inspirație – numele Aggressor vine de la piesa „Horus Aggressor”, a trupei de metale Hellhammer. La referințele lui se adaugă universul liric și artwork-ul albumelor trupelor de proto death metal al anilor ‘80, ca Slayer, Sepultura sau Kreator. Andrei amintește și de romanele fantasy ale lui Robert E. Howard, Karl Edward Wagner, seria de cărți cu Conan Barbarul, filme de tip Sword & Sorcery, ca Beastmaster sau Deathstalker și jocuri arcade vechi – Golden Axe, Streets of Rage sau Mortal Kombat. 

În acest context poate fi înțeleasă și scena din România: wrestlerii locali împrumută sau își revendică personajul din împrumuturi culturale. 

Iorgu Aggressor – cărți și filme fantasy, proto death metalul anilor ‘80;  „Super” Mario Mihai – jocurile Mario Bros.; Alin Roxx – rocker și troublemaker. Alții își construiesc gimmick-ul pe un fond local (Strigoiul – folclorul autohton; Red Dogg – suporter Dinamo; Marian de la 2 – vecinul), în timp ce unii folosesc un gimmick autoreferențial, cum e Future Shock – wrestler venit din 2133 pentru a le arăta wrestlerilor contemporani, în mod paradoxal, manevrele anilor ‘80.

La polul opus față de Iorgu e Călin (23 ani). Un alt preferat al publicului, el e cel care, încă din iarnă, încearcă să-i „țină piept” lui Future Shock și să-i tempereze „ura” la adresa românilor. Deși înainte să debuteze ca wrestler și venea doar la antrenamente, se gândea să-și construiască un personaj inspirat din filmul Drunken Master al lui Jackie Chan sau din zeul Bacchus, a ales până la urmă să fie un „personaj nud”, adică o variantă mai apropiată de personalitatea lui.

„Avem nevoie de un om, bine, sunt eu, Călin”, și-a spus atunci când, la un meci de tip open day, a intrat neprogramat în ring împotriva lui Iorgu. Călin omul, care e masterand în psihologia traumei și lucrează la un centru de terapie pentru copii cu autism, respectiv Călin wrestlerul sunt în proporție de 99% aceeași persoană, spune el. 

Lipsit de brizbrizuri, persona din ring a lui Călin poate ajunge ușor la public pentru că, zice el, e mai relatable. Acesta a fost și motivul pentru care a simțit „o datorie” de a i se împotrivi lui Future Shock și a-i reprezenta pe români.

Toți cei trei wrestleri cu care am vorbit au ținut să-mi spună că un gimmick reușit nu poate fi niciodată impus artificial. Astfel, Future Shock, Iorgu Aggressor și Călin nu sunt decât extensii organice ale personalității, esteticii și firii persoanelor din spate. Înaintea unui debut, Fulton încearcă, la antrenamente, să-i ajute pe viitori wrestleri să-și găsească singuri un personaj, pentru că „trebuie să vină de la ei”.

În condițiile în care conflictele dintre personaje se rezolvă prin pumni și piledrivere, am fost curios să aflu cât de mult reproduce wrestlingul anumite tipare legate de ideea de masculinitate. Andrei (Iorgu) spune că poate fi cea mai toxic masculină chestie, „la modul ridicolului, la modul caricaturii”, dar că wrestlingul a devenit mai inclusiv și practicat tot mai des de femei, mai ales în Japonia.

Imaginea posibil macho a luptătorului, continuă el, poate fi relativizată: „Poți să vezi și vulnerabilități, poți să vezi wrestlerul care nu e perfect, care are probleme emoționale, care nu reușește victoria”.

De altfel, acesta își plasează personajul mai mult în sfera absurdului: „E ceva dincolo de masculinitate din punct de vedere social, e o chestie abstractizată, într-o lume proprie. Ai putea spune că Tărâmul Războaielor Eterne e destul de toxic masculin”. Astfel, un meci de wrestling e ca un film de acțiune din anii ‘80, care propune o masculinitate ridicolă, pe care n-o poți lua în serios.

Ceva asemănător mi-a spus și Andreea (24 ani), cea care mi-a povestit despre wrestling. Pentru ea, personajele nu aveau gen, chiar dacă în spatele lor se aflau bărbați. Show-urile nu i s-au părut extraordinar de masculine în sensul clasic, tocmai pentru că există „elementul ăsta de joacă”.

Perspectiva lui Călin e ceva mai ambivalentă. Pentru el, practicarea wrestlingului nu trezește deloc sentimente macho, de „mascul alfa” și crede că zona de agresivitate și competitivitate e mai degrabă „o chestie de marketing”, dar că unii spectatori ar putea să caute să se regăsească în wrestleri, tocmai datorită masculinității propuse.

În timp ce asist la meciul din cadrul EEC, cuplul de lângă mine e contrariat. „Nu se bat! / Păi, da, nu se bat. / Credeam că o să fie mai mult sânge...” Într-adevăr, alergatul de la o coardă la alta, tumbele, ridicările și aruncările sau gesturile exagerate prin care luptătorii aproape înfrânți își arată vulnerabilitatea sau absența oricărei speranțe, înainte de o răsturnare bruscă de situație după care încep să domine meciul, duc violența din ring la un nivel absurd, asemănător cu cel din desene animate sau filme cu supereroi.

La atmosfera de „totul e posibil” se mai adaugă momente precum cel în care MC-ul a întrebat retoric „Cine va merge acasă cu acest trofeu pe care-l vom repara imediat?”. Atunci am observat că ținea în mână două bucăți separate dintr-un trofeu proaspăt dezmembrat.

Nivelul maxim de fantezie e atins în meciul Strigoiului. Spre deosebire de ceilalți luptători, el nu-și face apariția pe nicio melodie. De fapt, în primă instanță, nu-și face apariția deloc, până când publicul începe să-l strige, iar arbitrul se duce în culise pentru a-l aduce în lanțuri, în pofida încercării sale disperate de a scăpa. Venit din Munții Carpați, acum locuiește sub scările Source Wrestling School, adică ale sălii din Bucureștii Noi în care ne aflăm, ni se explică. 

Înainte de începerea meciului, umblă în patru labe și, în loc de comentariile adresate publicului cu care ne-au obișnuit ceilalți luptători, nu scoate decât niște lătrături pițigăiate.

În confuzia sa animalică, îl atacă inițial pe arbitru, care încearcă să-i explice prin gesturi că eforturile sale trebuie, de fapt, îndreptate către adversar. În timpul meciului, pare că înțelege doar parțial regulile wrestlingului. La un moment dat, când adversarul său este întins pe burtă (în loc de pe spate, așa cum ar fi nevoie pentru o victorie), Strigoiul se pune pe el și începe să numere singur până la trei și nu înțelege de ce arbitrul nu este de acord cu el. 

Apoi, Strigoiul fuge din ring și-și ia singur trofeul, dar arbitrul îl recuperează și îl trimite înapoi la meciul neterminat. Toate aceste momente sunt primite de râsetele și entuziasmul publicului. În cele din urmă, pierde în fața adversarului, dar nu înainte ca cineva din public să strige „Bine, Strigoiașu!”, sentiment pe care-l împărtășesc și eu.

Un meci prost de wrestling e unul care lasă publicul indiferent, îmi explică Andrei (Iorgu): „Pentru mine, e important să miști publicul, să spui o poveste”. Oricât de corect ai executa manevrele sau oricât de eficient te-ai mișca în ring, abilitatea de a face spectacol și de a impresiona publicul e, de fapt, pilonul principal al wrestlingului. Fulton e de părere că ce se întâmplă în ring trebuie constant calibrat la reacția publicului și comparând wrestlingul mai degrabă cu un show de stand-up comedy. Călin adaugă și el că „la MMA (mixed martial arts) trebuie să dai bătaie cât mai eficient, la wrestling trebuie să dai bătaie cât mai spectaculos”.

Atât Călin, cât și Andrei, situează wrestlingul undeva la intersecția dintre sport și teatru. Andrei îl vede chiar ca un fel de exprimare artistică. „E o combinație ciudată și interesantă între sport, teatru, performance și cascadorie. Eu personal o consider o artă. N-am avut talent către pictură, către desen, către chestii de-astea, dar, ca mulți alții, am un fel de supapă artistică, o foame în mine să mă exprim cumva printr-o anume artă”.

Cu toate astea, nu se poate nega că wrestlingul implică atât o anduranță și pregătire fizică, cât și un grad de risc asemănătoare, dacă nu mai mari, cu sporturile competitive de contact, precum judo sau box. Fulton explică cum, la 38 de ani, corpul său începe să resimtă din plin efectele wrestlingului: „Totul e stricat. Nimic nu mai merge. Nu mai am genunchi, nici umeri. Spatele mi-e pe ducă”. 

Scena de wrestling din România, conturată de evenimentele Romanian Wrestling Alliance (RWA) și de școala de antrenamente Source Wrestling School Romania, rămâne o formă de divertisment de nișă. Până la urmă, în sala care nu permite mai mult de vreo sută de spectatori, mulți dintre ei se cunosc într-un fel sau altul cu cei din ring.

Chiar și așa, cu exuberanțele și mitologiile sale, împreună cu ridicolul și ludicul care te invită să lași garda jos și să privești un meci prin ochii unui copil de zece ani, tipul ăsta de show te poate fura. Cei care vin la meciuri nu sunt neapărat fani de wrestling, după cum îmi spune și Fulton, sunt doar „oameni care vor să fie distrați pentru o seară”. 

După cum ziceam, la Eastern European Championship o să vezi și câteva familii cu copii, însă publicul autohton e format, în principal, din oameni în jur de 20–30 și ceva de ani. Fulton îmi zice că, de fapt, wrestlingul e o formă populară de divertisment adresată copiilor și își amintește cum se uita la meciuri cu bunica sa când avea patru ani.

Andrei povestește că atunci când meciurile se țineau în fosta clădire, din comuna Cățelu, veneau și câțiva dintre copiii care băteau mingea pe acolo. Când trecea cu gluga pe cap, în drum spre antrenamente, aceștia se opreau și-l strigau „Iorgu! Iorgu! A venit Iorgu!”. Astfel de momente, spune Andrei, sunt cele care „make it all worth it”.

O parte din fani reușesc să-și retrăiască entuziasmul pentru wrestling de la 10–11 ani, de când începuse să fie difuzat în România. „Băi, m-am simțit ca-n copilărie”, îi mai spun fanii lui Călin, după meciuri. 

Însă acest entuziasm retrăit nu se aplică doar celor din afara ringului. Atât Fulton, cât și Călin, spun că obsesia lor a început odată cu primul meci de wrestling pe care l-au văzut – Fulton la patru ani, Călin la șase. Andrei (Iorgu) vine, poate, cu cea mai frumoasă imagine.

„Îmi satisfac tâmpeniile copilărești. Dacă s-ar deschide o fereastră temporală și aș fi eu la 11 ani și m-aș vedea că sunt wrestler într-un ring ar fi super tare! Trăiește-ți viața în așa fel încât dacă tu la 11 ani te-ai vedea prin timp, ți-ai spune «Da!».”