De ce femeile care au trecut prin mutilare genitală evită să-și refacă clitorisul

Avertisment: Unele pasaje conțin descrieri cu impact emoțional

Bruxelles, o sâmbătă ploioasă din ianuarie. În fața mea, în sufragerie, e *Awa. Îmi trasează o linie invizibilă cu unghia pe încheietură și îmi spune: „Îți poți imagina sentimentul, înțelegi că doare. Dar cum îți poți imagina durerea unei fetițe care e pusă pe jos, pe un cearșaf, și nu i se explică nimic din ce i se va întâmpla?”

Considerată o încălcare a drepturilor omului, mutilarea genitală feminină (MGF) e ilegală în multe țări. Codul penal belgian a interzis această practică începând cu 2001, dar până acum nimeni n-a fost condamnat pentru asta. Awa mi-a povestit că a trecut prin asta când era mică. E originară din Dakar, dar în prezent locuiește între Mons și Charleroi. Are trei copii, dintre care doi au fost născuți după ce a ajuns aici, în 2014.

Mi-a povestit ce își amintește din ziua mutilării: „Erau patru femei. Două mă țineau de mâini, celelalte două de picioare. E imposibil să-ți imaginezi cum ceva atât de ascuțit îți străpunge o parte atât de sensibilă a corpului. Mai ales că se face fără anestezie, la vârsta de opt, nouă sau zece ani. Odată încheiată operația, toată lumea sărbătorește și uită de tine. Iar tu ești plină de sânge și te doare. Nu ai dreptul să plângi sau să strigi. Asta e mutilarea.”

Awa e una dintre cele 24 000 de femei circumcise care trăiesc în Belgia, conform unui studiu recent de Dominique Dubourg și Fabienne Richard. Aceste femei provin în principal din Guineea, Somalia, Egipt, Etiopia și Coasta de Fildeș. Conform studiului, tot mai multe femei trec prin asta, și pentru că emigrează mai mult ca înainte, dar și pentru că sunt numărate mai atent.

La numărul 320, pe strada Haute din Bruxelles, Centrul Medical de Asistență pentru Victimele Mutilării Genitale (CeMAViE) e deschis pentru victime în fiecare dimineață de marți și echipat să le îngrijească pe cele care au complicații în urma MGF. În diminețile de miercuri și joi, aceste victime pot merge la Vrouwenkliniek, în Gent, care oferă aceleași servicii. Aceste două centre medicale sunt niște premiere în Europa în ce privește îngrijirea victimelor MGF. Sunt singurele din Belgia care oferă îngrijire și reconstrucție clitoridiană acoperite de asigurarea medicală.

La CeMAViE, Awa s-a simțit prima oară auzită. „Am primit multe răspunsuri la întrebările mele”, a zis ea. „Echipa m-a pus în contact cu niște specialiști în durere care m-au susținut enorm. Le sunt recunoscătoare.”

În 2018, MGF a fost al treilea cel mai menționat tip de violență de gen, conform Comisiei Generale pentru Refugiați și Apatrizi din Belgia. În teorie, nu e obligatoriu să ai un certificatul de excizie clitoridiană ca să poți cere protecție în Belgia. Dar în practică, este. Dacă nu-l ai, s-ar putea să întâmpini dificultăți în primirea ajutorului. Martin Caillet, ginecolog la CeMAViE din 2014, mi-a explicat că multe refugiate, trimise la el de un doctor sau un avocat, se simt pierdute din cauza birocrației și a procedurilor, mai ales într-o țară care le e necunoscută. Șase din zece paciente vin la CeMAVie ca să ceară acest certificat.

Dar femeile nu vin la centru doar pentru birocrație, ci și ca să primească îngrijire. „De exemplu, dezinfibularea e un procedeu care poate fi oferit pe loc, dacă pacienta e pregătită, și îi poate schimba acesteia calitatea vieții peste noapte”, a zis Caillet.

Dezinfibularea, care constă în deschiderea părții vaginale cusute – în cazurile în care orificiul vaginal a fost îngustat de eliminarea clitorisului și unirea labiilor – e o practică recomandată de Organizația Mondială a Sănătății. Le permite femeilor să urineze din nou și să aibă menstruație într-un mod normal. Pe de altă parte, reconstrucția clitoridiană e controversată și OMS ezită să o recomande. În general, operația de reconstrucție e simplă: se face în treizeci de minute cu anestezie locală. Dar recuperarea e mai grea și necesită până la 12 săptămâni de odihnă, apoi un an de consultații la centru. Marilyn D'hondt, o moașă de la UZ Gent, mi-a povestit că, anul trecut, au făcut două operații de reconstrucție și patru dezinfibulări.

Caillet a remarcat că persoanele care își doresc reconstrucția clitoridiană o fac din cauza unui sentiment de vinovăție față de o altă persoană. De exemplu, unele femei se simt prost că nu-și doresc să facă sex la fel de des ca soțul lor. Soțul pune presiune pe ele, încât până la urmă cedează și își fac operația. După cum au pățit și în cazul mutilării, ele sunt din nou supuse voinței bărbaților – sau al altora, în general – asupra sexualității lor.

Din păcate, femeile care speră să-și îmbunătățească viața sexuală după operație sunt adesea mai dezamăgite decât cele care vor doar să se reconecteze cu corpul și să-și recapete integritatea corporală, arată un studiu al ginecoloagei Sarah Abramowicz. Literatura științifică nu a dovedit că mutilarea distruge total sexualitatea acestor femei, așa cum se crede în Occident. „Până la urmă, operația de reconstrucție ne e solicitată foarte rar”, a continuat Caillet. Cel mai adesea, femeile realizează că operația n-o să le ajute în dificultățile cu care se confruntă. 

Awa a fost una dintre primele paciente de la CeMAViE, în 2014. În medie, cam trei sute de femei pe an merg la Bruxelles din acest motiv. Tot cam atâtea merg și în Gent, conform lui Marilyn D'Hondt. 

Am vorbit cu Awa vreo patruzeci de minute, timp în care nu și-a atins cafeaua. Când am întrebat-o dacă femeile ezită uneori pentru că nu au încredere în doctori, mi-a zis: „Nu e vorba doar de mutilare, mai sunt și alte probleme...” Căsătorii forțate, violență domestică. „Uneori, mutilarea e doar o parte dintr-un abuz continuu, despre care nu se vorbește. Femeile au fost educate să nu vorbească despre asta. Plus că li se mai bagă în cap ideea că nu mai sunt pure dacă cineva le atinge locul unde au fost mutilate. E groaznic, se tem să meargă la doctor ca să nu se întineze”, a zis ea.

„Există femei care nu vor să primească acest ajutor și e dreptul lor”, mi-a explicat la telefon cercetătoarea Riwana Baudu, din Grenoble. Baudu a zis că există și alte alternative pe lângă operație: consultații ginecologice, întâlniri cu moașe și asistență psihologică sau sexologică oferită în centre specializate precum cele din Bruxelles sau Gent.

Într-o cafenea din centrul Gentului, Els Leye, cercetătoare și fostă profesoară la Centrul Internațional de Sănătate Reproductivă al Universității din Gent, mi-a zis că există o reală distanță între centrele de ajutor și aceste femei. Nu doar din punct de vedere geografic, pentru că majoritatea femeilor nu locuiesc în Bruxelles sau în Gent, ci și o distanță emoțională: „Mă întreb dacă nu cumva condițiile de acces nu sunt prea restrictive pentru femei, la nivel emoțional. Dacă centrele ar avea ginecologi din Guineea sau moașe din Somalia, prăpastia culturală ar fi mai mică.”

Fabienne Richard, directoare GAMS și moașă la CeMAViE, a zis că multe femei ezită să apeleze la ajutor de „teama de a nu fi judecate, teama de a vorbi despre sexualitate sau de o consultație ginecologică. La asta se mai adaugă și presiunea familiei, care susține că operația se contrazice cu tradiția”, mi-a scris ea într-un e-mail.

Un alt motiv pentru care femeile nu contactează aceste centre e faptul că nu știu de existența lor. Majoritatea nu au idee că există astfel de clinici, așa că nu pun întrebări despre asta. Și dacă nu le caută, nu le vor găsi. Anul acesta, CeMAViE pregătește prima campanie de awareness pe această temă. După aproape nouă ani de muncă, e prima oară când au un buget pentru comunicare. „Eforturile noastre sunt recunoscute pe plan internațional”, a zis Caillet. „Femeile merită să știe de existența noastră.”

Dar Awa zice că ar fi necesară o campanie de awareness care să ajungă la rădăcina problemei. „Suntem în 2023 și lucrurile se mișcă foarte lent”, a concluzionat ea. „Sunt multe instituții care luptă împotriva acestei violențe, dar statisticile arată că lucrurile progresează mult prea lent. Discutăm despre excizie, dar oamenii nu au idee despre ce vorbim. Văd doar cuvântul excizie pe panouri și nu le spune nimic. E nevoie de fotografii care să le arate ce înseamnă și cât de nedreaptă e această practică.”

*Awa e un pseudonim pe care l-am folosit ca să protejăm identitatea persoanei, din motive de siguranță.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.