Am trăit o zi ca la 17 ani, ca să văd dacă mai știu să mă distrez ca-n adolescență

Viața avea o savoare aparte la 17 ani. Era vârsta la care încă era social acceptat să te hlizești în receptor după ce dai telefoane la întâmplare, să ieși în oraș fără un șfanț în buzunare sau chiar să-l asculți neironic pe Tudor Chirilă. Erau vremurile alea când zburdai de la un bairam la altul și te zbenguiai pe ringuri până-n zori, după care o luai de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe atunci, mahmureala era doar un cuvânt ciudat pe care-l foloseau oamenii mari.

Mai mult ca sigur că ți s-a întâmplat măcar o dată să stai cu nasu-n laptop, prins cu proiecte super importante care nu suportă amânare, și să-ți fugă gândul la perioada aia când erai cool și n-aveai nicio grijă pe cap. „Băi, ce true era viața la 17 ani!", ți-ai spus și-ai zâmbit când ți-ai adus aminte de prima amendă primită pentru consum de alcool în public. După care te-ai întors la proiectul tău care nu suportă amânare. Știi filmul ăsta, nu-i așa?

Spre exemplu, eu țin minte exact ce făceam la 17 ani, pe vremea asta. Era vacanța de vară și dormeam în fiecare zi până-n prânz, după care o ardeam cu prietenii dintr-un loc dubios într-altul, turnam în mine alcool mult și prost, în timp ce amânam orice treabă serioasă de pe-o zi pe alta. Aveam optimismul stupid al unui coach motivațional, iar mutatul munților din loc îmi părea ceva la îndemână. Ah, și cântam într-o trupă rock de apartament, dar cu ambiții de viitor, asta până să-mi dau seama că-s complet afon.

Azi, lucrurile-s diferite pentru toți; au trecut ani și viața s-a schimbat. Atât de mult, că-ți vin în minte câteva întrebări: „Mai am nebunia și entuziasmul adolescenței?", „Aș rezista s-o țin o zi întreagă într-un haos total, ca atunci?" sau „Hei, aș putea să am 17 ani, din nou?". Uite, ca să te poți tu concentra pe proiectul ăla serios, care nu suportă amânare, am trăit eu o zi ca la 17 ani, ca să-ți dau răspunsurile astea.

A sunat alarma, am făcut ochi, am înjurat printre dinți, după care m-a pufnit râsul. „La naiba, am 17 ani, ce puști de vârsta mea se trezește la ora asta în vacanța de vară?". Așa că am făcut ce trebuia făcut: am oprit blestemăția aia de alarmă și-am setat-o să țârâie la o oră mai normală: 13. Apoi, m-am culcat la loc, ca orice adolescent adevărat.

Hei, uite o oră decentă să te trezești. Chiar dacă ai sentimentul vinovat c-ai dormit ușor cam mult și-ți ia câteva minute bune să te dezmeticești, măcar știi că ai în față o zi întreagă de spânzurat timpul. O zi întreagă!! La 17 ani, țin minte că mama mă trăgea de urechi că dorm până târziu. Îmi amintea zilnic că anul următor o să dau bacul și c-ar fi înțelept să mă apuc de-nvățat.

Așa că am sunat-o și-am liniștit-o: „Lasă, mamă, că mai e un an până la bac, ce rost are să mă apuc de acum?!". N-a înțeles de ce-i explic asta și m-a întrebat dacă-s bine. „Da, da, trăiesc o zi ca la 17 ani!", i-am răspuns entuziasmat, înainte să mă-ntrebe iar dacă totul e în regulă cu mine.

După ce-am lămurit-o, am luat micul dejun ca la 17 ani. Uite combinația mea favorită din adolescență: ouă prăjite, servite de pe canapea, în fața televizorului. Am mutat TV-ul, rămas pe canalul de știri, pe-un post cu filme de duzină, unde am prins ceva fain, cu mafioți și împușcături, și-am savurat micul dejun la ora prânzului. Ah, ce vremuri!

Dormit și mâncat, era timpul s-o iau din loc. Am ieșit afară să beau o bere, activitatea preferată a oricărui puștan de 17 ani care n-avea internet la discreție. Am intrat în supermarket, am ales cea mai ieftină cutie de pe raft, în timp ce-mi repetam în gând refrenul din adolescență: „M-a trimis tata să-i cumpăr o bere, nu-i pentru mine". Din fericire, acum am barba deasă și 30 de ani în spate, așa că băiatul de la casă nu s-a uitat suspect la mine, nu mi-a cerut buletinul și nici nu m-a chestionat dacă-s minor.

Fericit cu mica mea victorie, m-am dus să-mi beau berea rece în parcul de la Teatrul Național, așa cum făceau adolescenții rebeli de la începutul anilor 2000. Relaxat, dar vigilent, cât să nu mă surprindă Garda și să mă lovească c-o amendă babană pentru băut în locuri publice. Oricum, chiar dacă ar fi venit tipii ăia în uniforme să mă legitimeze, eu n-aveam actul de identitate la mine, ci doar clasica replică adolescentină pregătită: „Te rog io, șefu ', iartă-mă! Dacă află ai mei, o pățesc nasol de tot!".

Probabil că n-ar fi ținut vrăjeala asta, mai ales că nici pe vremuri nu funcționa. Dar era tot ce aveam.

Uite o altă parte mișto a vârstei ăsteia. La 17 ani, n-ai un loc în care trebuie să ajungi la oră fixă și nici lucruri urgente de rezolvat. Așa că te-ntinzi la vorbă, chiar și c-o bere deja răsuflată făcută poștă, despre treburi care ard în viața de adolescent. Lipsa grijilor și elanul meu tineresc m-au împins să mă tolănesc direct pe iarbă, la umbra unui copac și să-l exasperez pe colegul Mircea cu tot felul de curiozități de licean. Aa, plus planuri pentru viitorul foarte apropiat:

„Cum e la tine în liceu?", „Punem bani să luăm o vodcă și-un suc?", „Te bagi la un Counter Strike sau o FIFA în rețea?", „Ne vedem la un baschet mai pe seară?". Uite, astea-s întrebările existențiale la vârsta asta.

După ce i-am venit de hac dozei de bere, m-a luat foamea, așa că m-am dus să mănânc un hamburger și-o porție de cartofi prăjiți, un fel de prânz al campionilor. Mi-aduc aminte că cinci lei, cât am dat pe meniul ăsta, era suma maximă pe care o investeam pe mâncare în oraș, la 17 ani. Chiar și mai puțin, dacă aveam noroc să dau de-o covrigărie sau o fabrică de pâine pe drum. În timp ce mușcam din burgerul ăla, într-un loc plin cu adolescenți ca mine, alte întrebări existențiale mi-au trecut prin minte:

„După ce termin de mâncat, o să mi se facă sete. Să-mi iau suc sau tot bere?", „Oare la internet cafe îți dau apă gratis?", „Totuși, punem bani să luăm o vodcă și-un suc mai pe seară?", „Pe bune, rezist toată ziua așa sau o să cad lat în curând?".

Imediat cum mi-am potolit foamea, mi-am adus aminte că una din distracțiile preferate la 17 ani era să merg la internet cafe și să mă joc FIFA în rețea. Pe vremuri, era aglomerație teribilă la sălile de cartier. Aveai șanse 50-50 să prinzi calculator liber, dacă te prezentai fără rezervare. Nu mai e cazul acum, când sălile sunt pustii. Am intrat într-un internet cafe, din zona Kogălniceanu, cu gândul că poate-poate o să găsesc un partener decent de FIFA. Din păcate, bătea vântul înăuntru. Până și managerul a fost surprins să mă vadă.

Lipsa oamenilor și a competiției nu m-au descurajat deloc. Am plătit o oră să mă joc fotbal pe computer, ca-n adolescență. Cu mici diferențe, ce-i drept: de data asta, am jucat împotriva calculatorului și, în plus, eram atât de ieșit din formă încât m-am chinuit o oră întreagă să dau un gol. N-a fost să fie, că n-am reușit să marchez vreo boabă. Mă rog, tehnic vorbind, Italia n-a reușit.

La ora asta, m-am întors acasă, parcă mai obosit decât în urmă cu 13 ani. Cam multe drumuri pentru o zi. Plus berea din mijlocul zilei, care îmi dădea ceva dureri de cap. Evident, era timpul pentru câteva momente de relaxare. La 17 ani, n-aveai prea multe opțiuni în sensul ăsta: deschideai televizorul și te hlizeai la sitcomurile românești, care tocmai ce-și făceau loc pe piață. Dacă nu le-ai prins, îți zic eu cum erau: personaje simple, din topor, care spuneau glumițe infantile. Câteodată, chiar de tractoriști.

Cumva, erau echivalentul poantelor cu Bulă & Ștrulă sau, mai aproape de zilele noastre, al celor pe care le găsești pe grupul de Facebook Junimea, spre exemplu. Adică acceptabile, câtă vreme ai 17 primăveri.

În amintirea vacanțelor de vară din liceu, m-am uitat la serialul ăsta. M-am simțit ca la memeurile cu „momentul ăla", numai că, intrat serios în rolul meu de adolescent, m-am hăhăit pe cinste.

După ce m-am răcorit cu replicile tăioase ale lui Nelu Curcă, m-am hotărât să fac puțină mișcare. Pentru că, la 17 ani, mai ales în vacanța de vară, chiar aveam obiceiul ăsta. Eram activ; ieșeam în fiecare seară să bat mingea, ori pe aia de baschet, ori pe aia de fotbal. Acum, când am ajuns la terenul de baschet, unde câțiva puștani în formă făceau un trei la trei, eram decis să mă bag la joc și să le arăt eu lor.

Totuși, după ce-am băgat câteva sprinturi de încălzire, mi-am pierdut un pic din entuziasm. Însă nu m-am lăsat.

Uite, măcar încă am simțul coșului, reminiscență de pe vremuri. Știi cum e, chiar dacă anii trec și nu mai ești pus la punct cu condiția fizică, talentul rămâne. „Încă două-trei antrenamente și nu-mi stă nimeni în cale", mi-am zis, cu tupeul și convingerea puștiului de 17 ani.

Hm, asta era ora la care începea distracția de seară în adolescență. De multe ori, o duceam până a doua zi dimineața, fără să mă resimt deloc. În amintirea vremurilor vechi, am hotărât să-ncep clasic, c-o vodcă și-un suc, cele mai ieftine produse de gen de la magazinul din colț. Bonus: nici aici nu mi-a cerut vânzătoarea să mă legitimez.

Sigur, aș fi vrut să-mpart licorile astea cu prietenii mei, numai că-n ei nu ardea flacăra tinereții, ca-n mine. I-am chemat să facem poștă o sticlă mică de vodcă, după care să continuăm petrecerea într-un club, dar m-au refuzat toți. Cei mai mulți pentru că mergeau la muncă a doua zi, restul pentru că nu mai pot să bea porcăriile astea. Se temeau c-or să vomite și-or să zacă vreo două zile în pat, dacă se combină la așa ceva.

Așa că m-am pus singur pe treabă. „După ce dau astea pe gât, o să mă duc să dansez într-un club!", mi-am zis. Și chiar credeam c-o să-mi iasă, pe cuvânt.

Nu mi-a ieșit. OK, uite cum stă treaba: adevărul e că eram deja cam rupt în două după experiența de la terenul de baschet. Pe deasupra, combinația asta de alcool cu suc, care-mi dădea aripi acum vreo 13 ani, nu mi-a picat deloc bine. M-am trezit c-o ușoară durere de cap, în fața televizorului. Moțăiam și nu mai aveam energie nici să duc gunoiul, darămite să încep o noapte de petrecanie.

Firește, m-am întrebat cum naiba o duceam așa pe vremea aia. Erau ani ciudați. Ne plăceau oamenii, ne înconjuram de ei și n-am fi recunoscut niciodată, spre exemplu, că am jucat FIFA o oră, fără să dăm un gol calculatorului. E clar, nu mai putem să petrecem ca la 17 ani. Nu mai avem entuziasmul și rezistența de atunci.

Dar nu e rău. Serios, atunci nu ne dădeam seama, dar sunt o grămadă de lucruri mișto de făcut în casă. De exemplu, să stai tolănit pe canapea și să te bucuri că ai cablu. În zilele noastre, și internet. Știi cum e, fiecare vârstă trebuie trăită la maxim.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre adolescență:
Bețiile din adolescență ți-au distrus creierul pentru totdeauna
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România
Cum a fost ca român, să-mi trăiesc adolescența în Irak