Am încercat să aflu dacă poți fi prieten cu părinții sau dacă în România e doar un mit

Pot să spun că mă simt norocoasă și recunoscătoare că pot să-mi numesc părinții prieteni. Și nu, n-am scris asta doar pentru că s-ar putea să citească și ei.

Firesc însă, ca în orice relație de prietenie, au existat și există numeroase provocări când vine vorba de comunicare, înțelegere și suport. Ziceam de conexiune cu ei, în interiorul familiei, și nu ajungi la așa ceva doar ca prin minune. O zic din propria experiență.

Relația cu ai mei nu a fost una de egalitate dintotdeauna. Cât timp a existat ierarhia de tip părinte-copil, m-a făcut să mă simt foarte neînțeleasă. Mult timp lucrurile erau într-un anume fel pentru că „așa zic eu”, iar ce credeam sau simțeam eu nu era luat în calcul. Nu cred că au intenționat să mă facă să mă simt în felul acesta, doar le-a fost mai ușor.

Pe bună dreptate aveau multe lucruri pe cap atunci.

Conflictele pe partea de carieră au fost destul de minore. Au încercat să rămână deschiși și m-au susținut în mai multe direcții de-a lungul timpului. Mereu mi-au zis că mai bine îmi dau bani pentru cursuri decât petreceri. Adevărul e că mi-au dat pentru ambele.

În schimb, și-au impus de fiecare dată exigența și au existat niște standarde la care a trebuit să mă ridic pentru a-i face mândri. Mi-ar fi plăcut să fi crescut cu sentimentul că ei sunt mândri de mine oricum și în lipsa unor realizări.

Încă mă mai lovesc de momente de tăcere sau sfaturi destul de seci precum „Nu te mai gândi la asta. Îți faci prea multe griji” sau „O să fie bine” când trec prin niște momente mai dificile. Ce-i drept nu dai greș cu ele, la un moment dat chiar e mai bine. Dar nu e și ce ai nevoie să auzi când îți e greu. 

Am trecut peste majoritatea problemelor pe care le-am avut. Iar ce s-a schimbat a fost modul în care ne-am raportat la relație. A devenit una de egalitate, unde nimeni nu deține nici dreptatea și nici adevărul. Și încercăm să ne ascultăm și să ne oferim suportul, iubirea și înțelegerea acolo unde avem nevoie. Independența pe care am căpătat-o a jucat și ea un rol important.

Am fost însă curioasă să văd cum au crescut prietenele mele și cum a fost pentru ele drumul către o conexiune cu părinții lor. Vei regăsi în răspunsurile lor o idee recurentă: comunicarea.

Relația eu — ei

M-au susținut și mă susțin cu 99% din deciziile pe care le iau în raport cu cariera, dar dacă apuc să mă plâng că-s stresată sau obosită, nu prea le convine.

Mă simt însă blessed pentru familia pe care o am și, în mare parte, sunt supportive cu mine.

Provocările relației noastre

Simt că nu sunt înțeleasă când le povestesc alor mei că sunt epuizată de muncă și că-mi vine să arunc laptopul pe geam. Argumentul lor e „hai, lasă, că e bine, muncești de acasă, măcar nu trebuie să mergi zilnic la birou, n-ai de ce să te plângi”.

I-am spus la un moment dat mamei că aș vrea să mă duc la psiholog, să vorbesc cu cineva din exterior despre problemele mele, iar ea mi-a spus că nu-i nevoie, îmi fac prea multe griji.

Sunt deschisă să vorbesc cu ei, să le povestesc despre experiențele mele cu prietenii, ieșirile în oraș sau lucrurile care mi se întâmplă, dar nu pot să mă duc către ei când sunt supărată, îngrijorată sau mă neliniștește ceva.

Conexiunea pe care o avem acum

În rest, mă înțeleg bine cu ai mei – sunt destul de puși la curent cu tehnologia și lifestyle-ul generației noastre. Într-adevăr, m-au împins să am o carieră „de succes, unde se fac mulți bani” chiar dacă nu mă regăseam în totalitate. Patru ani mai târziu, după ce am terminat o facultate de inginerie, am decis să lucrez în HR și să-mi continui studiile tot pe HR. Dacă nu insistau ei, nu m-aș mai fi înscris la master.

Aș mai avea de spus că…

Mi-ar plăcea să înțeleagă că nu mereu trebuie să suporți ca să fie bine (hustle mentality), iar uneori și noi, cei mici, avem adult problems care trebuie rezolvate. Dar nu îi condamn pentru asta. Ei nu au avut libertatea să se gândească la lucrurile care îi supără și cum să le rezolve.

Relația eu — ei

Mai târziu am realizat că adevăratul suport în orice moment de cumpănă îl găsești în familie, iar aceasta este printre singurele relații pe care merită să-ncerci să le salvezi. 

Provocările relației noastre

Adesea nu m-am simțit înțeleasă în perioada adolescenței, când voiam să simt că trăiesc cel mai mult, dar asta nu se putea din diverse motive. Lipsa de comunicare a contribuit și ea – eu doar ceream și nu mi se oferea un motiv clar pentru care nu se poate acel lucru. Bineînțeles că asta a dus la frustrări și întrebări ca „eu de ce nu și alții da?”.

Atunci mi s-a părut că nu sunt înțeleasă. Uneori, când suntem într-un punct low, nu avem nevoie neapărat de o soluție pe moment sau de o lecție, ci doar de puțină empatie și sprijin.

Sunt o fire creativă, dar și analitică, așa că mereu am fost prinsă între două lumi: arta și ingineria. Cu gândul la viitorul meu, ai mei mi-au spus că o facultate care să mă facă ingineră e fix ce-mi trebuie. Tot am rămas însă cu curiozitatea de a studia arta, pe care am ajuns s-o practic în timpul liber. Măcar ei sunt fericiți că fiica lor are un job bun și e apreciată. 

Conexiunea pe care o avem acum

După ani de întrebări, frustrări, nervi, certuri, am ajuns într-un punct de echilibru în care ne susținem și încurajăm și comunicăm deschis. Așa are de câștigat toată lumea. A fost posibil doar pentru că s-a dorit asta din ambele părți. 

Încurajez pe toată lumea să facă primul pas spre înțelegerea acestui fenomen numit „generational gap”, mai ales când vine vorba de părinți.

Aș mai avea de spus că…

Între copii și părinți ar trebui să existe comunicare.

Relația eu — ei

Cred că principalul „motor” al relației mele sănătoase actuale cu părinții mei e că am învățat să-i accept așa cum sunt și să las de la mine. Nu cred însă că lucrul ăsta e pentru toată lumea și nici nu ar fi sănătos să facă asta.

Provocările relației noastre

Până pe la 18-19 ani ne certam destul de des. Asta pentru că de la 12 ani începeam să-mi doresc mai multă libertate. Nimic ieșit din comun pentru o adolescentă. Ei se temeau însă de cum aș putea să folosesc această libertate. 

Problema intervenea la comunicare. Nici eu și, sinceră să fiu și cu tot respectul față de ei, nici ei nu aveau inteligența emoțională necesară pentru a purta o discuție matură pe tema asta. Am ajuns la concluzia asta după ce am înțeles niște concepte și tipare.

Ei au trăit o altă viață și s-au dezvoltat în acord cu viața pe care au dus-o și mediul în care au trăit.

Mama, oricând îmi dădea un sfat despre viață, întrecea o anumită limită și devenea prea insistentă, mă impingea să fac sau să accept niște lucruri cu care eu nu eram împăcată. 

Poate avea dreptate, nu spun nu, poate s-au adeverit anumite lucruri pe care mi le-a spus. A fost însă mereu călătoria mea și drumul meu în viață. Mi-am dorit să simt că deciziile mele sunt ale mele.

Conexiunea pe care o avem acum.

Acum văd situația într-o altă lumină, chiar pot să spun că înțeleg ce simțeau și de ce se comportau cum o făceau.

Aș mai avea de spus că…

Fiecare om are o relație diferită cu părinții săi și nu cred că ce funcționează pentru mine ar funcționa neapărat pentru toată lumea. Un exemplu foarte bun mi se pare că eu am o soră mai mare. Avem clar aceiași părinți, dar ne raportăm foarte diferit la ei. 

Chiar și în relație cu aceleași persoane, relațiile pe care le avem cu oamenii sunt unice și ce îmi face mie bine poate nu-i face bine altei persoane.

Relația eu — ei

Cu tata nu am o relație extraordinară, pentru că nu-i pasă, iar cu mama nu vorbesc așa des, pentru că e foarte ocupată și, oricum, fiecare e la casa ei.

Provocările relației noastre

Simt că nu înțelege că nu vreau să rămân în România. Are impresia că poți să faci bani foarte bine și aici, dar pentru mine nu e vorba neapărat despre asta, ci despre faptul că nu simt că locul meu e aici.

Am întrebat-o recent ce să fac cu masterul, deoarece sunt super pierdută. Mi-a zis că nu-mi spune ce să fac pentru că trebuie să mă dau singură cu capul de pereți. În același timp, pe fratele meu l-a susținut cu sfaturi.

Conexiunea pe care o avem acum

Mama e super dintr-o bucată, dar dacă vorbesc urât de față cu ea imediat îmi taie craca. Mai bine mă-nțeleg cu bunică-mea de 72 de ani, cu care pot să vorbesc orice.

Relația eu — ei

Am o relație destul de apropiată cu părinții și consider că generația Z e destul de norocoasă din punctul ăsta de vedere. Cred că și social media a ajutat la asta. De exemplu, mama e activă pe Instagram și TikTok și e la curent cu tot ce se întâmplă în online, iar asta a dărâmat barierele specifice diferenței de vârstă din relația părinte-copil.

Deși când eram mică nu era cazul, mama e acum foarte deschisă în discuțiile cu mine și înțelege impactul traumelor din copilărie asupra caracterului nostru adult, cât de importantă e inteligența emoțională în dezvoltarea noastră, dar și cât de important e să faci ce-ți place.

Provocările relației noastre

Din punct de vedere profesional, eu am ales o cale oarecum neconvențională, iar asta a venit cu destule dificultăți. Mi-am dat seama că arta mă împlinește, așa că am decis să risc și să încerc să fac din pictură un job full time și să-mi expun lucrările în online. 

Pentru că și fratele meu a ales un domeniu creativ, simt că ai mei au devenit mai deschiși în direcția asta. A venit ca o surpriză pentru mine. Cum eu sunt copilul mai mare, am simțit că au avut pretenții înalte de la mine și și-au dorit să aleg o profesie stabilă și „serioasă”.

Ce consider că m-a afectat a fost critica în exces din familie, venită din așteptări foarte mari. Au fost educați la rândul lor cu critică, iar asta s-a oglindit și în abordarea față de mine. Acum pot înțelege asta. Au fost niște părinți critici și de aici cred că vine și perfecționismul meu dus la extrem și așteptările uriașe pe care le am de la mine pe toate planurile. 

La început, părinții mei nu erau siguri că fac alegerea corectă, dar după ce le-am demonstrat că asta îmi doresc să fac au devenit mai deschiși și m-au încurajat. Cred că au încercat să mă protejeze de eventuale dezamăgiri sau eșecuri, de aici și reticența inițială. Pe mine, refuzul de orice fel mă ambiționează.

Conexiunea pe care o avem acum

Consider că relația noastră a devenit și mai bună când am început să mă maturizez și le-am vorbit despre lucrurile care m-au afectat. Cred că e important să le comunicăm părinților și lucrurile care ne-au rănit și că nu le purtăm pică sau îi blamăm, pentru că înțelegem motivele din spate. Astfel, relația se poate îmbunătăți considerabil.

Cred că ce a ajutat mult conexiunea dintre mine și ai mei a fost că ne-au perceput, atât pe mine, cât și pe fratele meu, ca pe niște adulți independenți, nu ne-au tratat ca pe niște copii. Am fost luați în serios și au vorbit cu noi de la egal la egal încă de când eram mici – mi se pare că e o metodă foarte bună de a clădi o relație, pe respect reciproc. De asemenea, am fost lăsată să iau decizii singură și să învăț din greșeli pe propria piele, fără să mă simt controlată.

Asta a ajutat foarte mult la dezvoltarea mea.

Aș mai avea de spus că…

Îi văd pe ai mei ca pe niște persoane care au muncit și muncesc foarte mult, care m-au avut de la o vârstă foarte fragedă – 20, respectiv 22 de ani  – și care au făcut niște sacrificii uriașe ca să mă crească. Deși au fost niște părinți foarte tineri care nu au avut acces la informațiile pe care le are generația noastră, cred ca au făcut o treabă foarte bună și le sunt profund recunoscătoare pentru tot.