10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui român cu schizofrenie

*Numele pacientului a fost schimbat, pentru a-i proteja identitatea

20 de milioane de oameni suferă de schizofrenie la nivel global și aproape 250 de mii de români au o afecțiune psihică, dar acestea sunt doar datele celor înscriși la medicul de familie.

Schizofrenia se manifestă prin pierderea contactului cu lumea înconjurătoare, retragerea din realitate și o gândire autistă. Pacienții au idei delirante, halucinații auditive, un raționament ilogic, indiferența afectivă, o conduită stranie și tind către izolare socială.

Dar un diagnostic nu trebuie văzut ca o condamnare. Poți ține boala sub control cu ajutorul medicației și poți avea o viață normală. Cu toate astea, un studiu din 2017 arată că cei afectați de schiozofrenie sunt adesea respinși de familie și de societate sub stigma nebuniei.

Ca să aflu cum este viața pentru cineva diagnosticat cu schizofrenie în România, am vorbit cu David*, un artist care trăiește cu această boală și stigma din jurul ei de peste 15 ani. Spune că l-au transformat, odată cu lecțiile prețioase despre viață pe care le-a primit.

VICE: Cum ai ajuns sa fii diagnosticat cu schizofrenie? David: În 2002, aveam 24 de ani și mă pregăteam să dau examenul de licență pentru facultate. Eram deja într-o stare proastă de un an jumate, aveam depresii acute și anxietate, stările premergătoare declanșării bolii. Pe fondul stresului din timpul examenelor, am clacat. Am început să aud „voci”. A fost atât de șocant, încât mi-am pierdut conștiința de mai multe ori.

După cinci zile de nesomn, extenuat maxim, ascultam entitatea străină care se instala în mintea mea, ca să găsesc un sens la ce se întâmpla. Când au venit în vizită, părinții m-au găsit debusolat și mut și așa am ajuns la Spitalul de Psihiatrie din Cluj. Diagnosticul mi-a fost pus în câteva minute, „vocile” sunt specifice schizofreniei.

În prima lună de boală, părinții m-au dus la mai multe spitale. Erau șocați, ne venea tuturor greu să credem că pățim tocmai noi așa ceva. Diagnosticul a fost confirmat de fiecare dată, așa că trebuia să ne obișnuim cu ideea. Dar eu n-am acceptat-o următorii 15 ani, până am început medicația. A fost nevoie de câteva internări ca să ajung acolo.

Când ți-ai dat seama că ai nevoie de ajutor? În 2016, când am fost arestat de poliție pentru vandalizarea spațiului public. Trăiam de câțiva ani o psihoza tot mai intensă, în care mă foloseam de mișcarea necontrolată a corpului, ca să pictez pe pânze de mari dimensiuni. Aruncam de la distanță cu vopsea, ca să obțin compoziții neatinse de raționament. Apoi am vrut să fac asta în spațiul public, ca un performance stradal și am ales locații urbane cu semnificație, ca să provoc opinia publică la reflecție.

În final, am plătit daune de mii de euro și am fost internat forțat la Spitalul de Psihiatrie din Baia Mare. Așa mi-am dat seama că psihoza nu mă costă doar bani. Am acceptat, în sfârșit, să încep tratamentul. Începusem să mă îndoiesc că nebunia ar fi o formă de transformare extremă sau un parcurs cu finalitate constructivă, chestii pe care le credeam până atunci cu convingere.

Cum s-au comportat prietenii, colegii și familia cu tine când au aflat diagnosticul? Majoritatea m-au susținut, dar asta și pentru că mă considerau artist - clișeul artistului nebun, de la care nimeni nu are așteptarea unui comportament normal. Familia mi-a tolerat toate excesele în toți anii ăștia, m-a susținut și m-a finanțat în fiecare întreprindere creativă, nu pot decât să le mulțumesc.

Știu că nu faci psihoterapie. De ce?  Am făcut psihoterapie câțiva ani, dar nu mergeam constant. Eram blocat în mecanisme repetitive și limitative și voiam să eliberez energii noi, pe care să le convertesc în artă. În timpul psihozelor, găseam liniște și echilibru în cabinetul terapeutului. Acum simt nevoia să-mi asum deciziile și am oprit psihoterapia, cu acordul medicului. Poate că în viitor mă voi întoarce.

Cum este viața de zi cu zi când ai schizofrenie? Pentru cei care refuză tratamentul este un roller coaster de când te trezești și până adormi, poate și mai încolo. Stările maniacale alternează cu cele de depresie profundă, trăiești contraste maxime, de care oamenii „normali” se bucură probabil doar când se droghează.

Mania poate să aducă nopți nedormite, stări de fericire intensă, viziuni mistice și energie cât cuprinde. Eu am folosit fiecare astfel moment la o chestie extremă. Am făcut mult sport, sute de kilometri pe bicicletă într-o singură zi sau trasee de escaladă de mare dificultate. Am călătorit în țări exotice doar cu un sac de dormit și un cort, am făcut autostopul pe mii de kilometri. Am lucrat enorm în studio, sesiuni neîntrerupte de câte 15-20 de ore, săptămâni la rând.

Apoi urmează partea descendentă, depresii în care nu te ridici din pat sau anxietăți atât de profunde, încât îți dorești moartea. Rata sinuciderilor la bolnavii de schizofrenie este extrem de ridicată. Și mie mi-au trecut prin minte de nenumărate ori toate metodele prin care puteam pune capăt suferinței. Plângeam sub potopul i de imagini apocaliptice care îmi bântuiau imaginația, alături de vocile al căror monolog era interminabil. Poate fi atât de copleșitor încât să faci un gest extrem. N-am găsit niciodată curajul să duc gândul până la capăt.

De patru ani, de când fac tratament, experimentez o formă de normalitate. Pentru prima dată în viață mă bucur de stabilitate și sunt constant atât în starea mea generală cât și în muncă. Dar lipsește scânteia, atipicul. În starea maniacală eram un motor turat la maxim, care producea idei și concepte noi fără niciun efort. Acum e nevoie de enorm de multă muncă până să pot finaliza ceva ce înainte îmi venea cu o ușurință de care nu am fost niciodată conștient că poate să dispară.

Care a fost cel mai greu moment cu care te-ai confruntat de-a lungul anilor trăiți cu schizofrenie? Cel mai greu este să faci față stigmatizării, o rezistență surdă a opiniei publice la orice ai putea să fii, să spui și să faci. Odată cu lipirea etichetei de „nebun”, ești redus la o cantitate neglijabilă, complet neinteresantă și lipsită de valoare socială. Mă confrunt des cu stigmatizarea. Există, totuși, oameni în viața mea care nu țin cont de asta, ceea ce m-a salvat de fiecare dată de la a fi complet lipsit de speranță.

În primul an după începerea tratamentului, un schizofrenic face pentru prima dată față realității brute, așa cum o experimentează fiecare om normal și asta este extrem de dureros. Ești sedat și complet lipsit de capacitatea de a trăi la intensitatea la care o făceai înainte. Ajungi să-ți chestionezi întreaga existență, să-ți pui la îndoială calitatea umană sub imensa presiune a mentalității colective. Durează doi, trei ani să-ți cristalizezi o nouă imagine de sine și să dai un sens noii tale existențe. Și aici opinia publică nu e deloc de ajutor, ba din contră.

Cum ar putea fi educată societatea în acest sens? Nu știu dacă asta e realizabil. În general, presa scoate la lumină cazuri extreme care, de fapt, reprezintă un procent infim din spectrul larg la bolnavilor de schizofrenie. Un procent covârșitor din cei bolnavi sunt predispuși la a-și face lor înșiși rău, la a se sinucide, de cele mai multe ori. Însă oamenii au o frică viscerală de ei, ca o reflexie a faptului că nebunia e posibilă și se poate întâmpla oricui.

În același timp, suntem fascinați de nebunie, există atâția oameni de geniu în istorie care au creat sub influența ei lucrări remarcabile. Mediile artistice sunt cele mai aproape de a integra și a accepta problema asta. Dar pe măsură ce societatea devine mai tolerantă, mai informată, putem ajunge toți la o înțelegere mai profundă a stărilor extreme în care se poate manifesta psihicul uman. E nevoie și de mult mai mulți oameni care să-și facă publică condiția și sa vorbească deschis despre asta.

Care este în prezent relația ta cu boala? După patru ani de medicație, sunt foarte mulțumit de trecutul meu și mă bucur enorm că l-am trăit. Cine sunt azi se datorează celui care am fost în timpul „nebuniei”. Proiecția mea pentru viitor este tot mai pozitivă, an după an. Încerc să scot cât  mai multe lucruri bune din starea stabilă de acum. Perioada de izolare nu a adus o mare schimbare. Lucrez enorm în studio, m-am apucat de muzică electronică, public mult și să mă bucur de recunoaștere din partea unei audiențe internaționale, care nu știe nimic despre situația mea și nu are cum să mă judece.

După aproape două decenii de conviețuire cu schizofrenia, cum ți s-a schimbat percepția lumii?  A fost chiar un proces extrem de transformare, o suferință continuă, dar, în mod ciudat, rezultatul final a fost unul pozitiv. Am învățat să mă accept așa cum sunt și să-mi transform defectele în mod constructiv. Astăzi sunt mult mai tolerant cu cei din jur și cu greșelile lor față de mine sau față de ei înșiși. Simt că m-am apropiat de o stare ideală de acceptare a lumii.

Mai există și convingerea că trăim o perioadă în care boala mintală este insuficient sau deloc înțeleasă. Cred cu tărie că, în viitor, oamenii vor privi metodele de medicație de azi ca pe o barbarie.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook, Instagram

Editor: Ioana Moldoveanu