De la Delia la trap și drill în 20 de melodii românești care au bubuit în 2022

Anul 2022 a însemnat pentru industria muzicală o revenire miraculoasă din moarte clinică, cu numeroase concerte, festivaluri, release-uri. A fost și anul Beach, Please, care a surprins total prin amploare, a pus definitiv pe hartă scena trap & drill și a dat o voce unei noi generații de artiști care au multe de spus. Invitații mai bătrâni, de la Specii la BUG Mafia sau Puya, au observat pe scenă că cei 25 de ani de hip-hop românesc nu au reușit să producă un eveniment de asemenea factură. 

Producția muzicală locală a fost dominată de liceenii trap ‘n’ roll, cu albume și single-uri din ce în ce mai curajoase și mai bine produse, cu beefuri și împăcări, cu decese și newcomers suprinzători.

Încep sezonul topurilor de final de an și-ți prezint ceea ce, după mine, a fost playlistul românesc al anului.

Ultima piesă de pe albumul Acasă e și prima piesă în rusă a Irinei Rimes, pe care a produs-o însă în 2021. Colaborarea cu Jah Khalib, un important rapper din rusosferă, născut în Kazahstan și mutat în Kiev, a fost văzută ca o intrare de succes pe piața rusă, unde Irina e apreciată pentru pronunția perfectă și versurile care merg la suflet.

Să fie oare oportunism și ignoranță a situației politice sau poate o încercare de refacere a prieteniei sovietice în așteptarea unui viitor fără Putin?

Un diss puternic și cu haz la adresa lui Nane. După ce anul trecut Abi decretase „diss România” – punctul final unde a ajuns după ce a futut toată țara, s-a plictisit de sex și a dispărut din peisaj, dissul se relansează în 2022 cu o serie de conflicte reale care se traduc inventiv în muzică. 

Când vine vorba de astfel de umiliri în public, MGK e un maestru – de la Mafia și generația veche la Nane nu a iertat pe nimeni. Desigur, Nane nu s-a lăsat mai prejos și când MGK a intrat la pușcărie nu a ratat momentul ca să râdă la urmă, dar conflictul dintre ei ajunsese prea departe. În orice caz, dacă te iei după interviul ăsta, MGK a făcut parte din programa de bac.

De pe mixtape-ul De-ale mele II, anunțat într-un interviu VICE și lansat în februarie, „MH” combină noile interese muzicale ale lui Nănelu cu povestea veche din Orșova cu care a rupt gura hip-hop-ului local, letargic la momentul 2008.

O încercare de actualizare a sound-ului cu revenirea la temele de provincie profundă, Mama Hoților (MH) e o odă adusă unui județ important pentru scena cu BPM mare și rămâne la ceea ce Nane numește facts și întoarcerea la un real mai puțin fardat.

În piesa asta de pe albumul Centaur, Petre Ștefan explorează zona Tei, un cartier mai puțin cunoscut liric, în care mergi ca la film și rămâi încremenit în întuneric. Așa se-ntâmplă și când îi asculți cap-coadă albumul.

Combinația de UK drill cu vibe-uri de manea anunță schimbarea de generații, fără pic de regrete: vremea celor de dinaintea lui Petre Ștefan a trecut, chiar dacă au fost în spotlight zeci de ani. Promisiunea de marfă proaspătă e mare și sper ca el și ai lui să se poată ține de ea pe viitor.

Nu doar pentru că e ultima piesă lansată de NOSFE, dispărut prematur la 37 de ani, ci pentru că e un moment cheie într-o contabilizare pozitivă a ultimilor ani de industrie muzicală, un gest rar pe scena popcult. Conceptul lansat de Nosfe, „minim apogeu”, se dorea o evaluare de etapă, dar în cazul lui a fost autoevaluarea finală.

Chiar dacă „industria e fake de la A la Z” și nu poți crede nimic și pe nimeni, iar respectul e iluzoriu, pentru artist cel mai mult a contat contactul direct cu publicul – după cum spunea el, fanii de la concert l-au făcut să meargă mai departe în momentele dificile. Banii sau sănătatea mintală, școala sau combinațiile, binecuvântarea și blestemul, alegerile corecte sau regretele, dezamăgirile și nopțile, viețile pierdute și dragostea sunt conținute în acest testament. Ultimul lui outro ne va rămâne mereu în ureche: „Vă pupă Unchiu’!”

Inclusă pe BULIBA$HA Deluxe, „Bipolar” vorbește despre relația cu limbajul, înțelesurile multiple și satisfacerea plăcerii. RAVA construiește un univers iluzoriu în încercarea de a-și restaura un sine fragmentat. Muzica e extrem de importantă în acest proces fragil de construcție a unui stil care „îți fute capu’ și te duce la culcare”. Ravanelli scoate piesă după piesă obligat, ca să nu pice într-o cădere psihotică totală.

Cuvintele capătă materialitate, iar beat-ul criptic, de inspirație satanică made in Crângași-Giulești, creează mască după mască. Când vorbea despre alter ego-ul lui, Lucifer, și ieșirea din solitudine, Ravanelli o zicea așa: „La concerte e haos, îmi dau sufletul acolo. Acolo sunt Lucifer, vine toată brigada, sunt cu frații 4226 și se schimbă tot universul. Ne luăm energia de la oameni, care sunt monștri.”

Piesa asta regândește spațiul bucureștean într-un mod curajos: etnicizează ultracentralul, semnificația sacră a Pieței Universității, kilometrul zero (al democrației și nu numai). Aici, locul unde pe vremuri se dădea ora exactă, devine sursă de haz și harneală, dar mai ales a unei dorințe neîmplinite. Interdicția unei iubiri visate care să se întâmple în centrul Capitalei, la fântânile de la Unirii sau pe acoperișul unui bloc de cartier, peisaj cât se poate de recognoscibil, e pusă în practică de o gașcă de băieți conduși în clip de un alt personaj important al scenei pop: Gheboasă. 

Cu această piesă extrem de populară în 2022 (20 de milioane de vizualizări în patru luni, cât o țară întreagă), Piața Universității și-a obținut în sfârșit relevanța și a devenit cu adevărat kilometrul zero al iubirii și acceptării după aproape 30 de ani de luptă.

Șapte e și el din MH, dar spre deosebire de Nane, exploatează pe albumul de debut un electro-trap unic. Piesa cu Azteca nu e despre Baudrillard sau Matrix sau chiar simularea de la bac, ci tratează o altă temă: rominimalul. Piesa are o poveste despre o seară magică pe modul rachetă la un party de minimale, unde nimic nu mai pare real: „Văd numai animale în jur / Când sunt la minimale, mă jur”. Șapte povestea acum doi ani în VICE că ideea de granițe între genuri muzicale nu mai e de actualitate.

Și ar mai fi și povestea asta dubioasă legată de numele lui de scenă: „Mama avea o prietenă foarte bună care scria versuri, o fire mai artistică. Tot timpul se semna cu șapte după orice scria, iar când mama era gravidă cu mine îi zicea că abia așteaptă să nască și că o s-o ajute să aibă grijă de mine. Dar a murit într-un accident de mașină înainte să mă nasc. Povestea asta am aflat-o de la mama după vreo trei ani de când foloseam numele de scenă Șapte. A fost wow”. Okay.

Amuly a scos o serie de piese despre ruptura de Ian. Practic, întreg albumul Portal vorbește despre angoasa acestei despărțiri, în special piesa „Dă-te jos”, o preluare puternică a unei interpelări a lui Ian. „Hybrid 3”, single-ul anterior albumului dă cheia interpretării. 

După ce Ian l-a ridiculizat pe Nane după ce acesta a mărturisit că a trecut printr-o operație dificilă de extragere a unei tumori pe creier, Amuly e scârbit de atitudinea fostului prieten: „Cum poți să râzi de boala unui om, mânca-mi-ai pula?”.

Practic, toate podurile au fost arse și nu mai poate exista împăcare, deși există regretele momentelor bune petrecute împreună.

Justin Bieber de Buzău a devenit un fenomen, motiv de îngrijorare pentru părinții fetelor de 10–13 ani care sunt îndrăgostite de el și știu pe dinafară piesa asta. Clipul spune o poveste mai complicată de atât: doi young adults au o dramă sentimentală într-un decor cu iz socialist unde par singurii supraviețuitori. Locația nu e întâmplătoare: Sala Omnia, anexa Comitetului Central al Partidului Comunist, unde se țineau conferințele Partidului și ședințele Senatului României de la începutul anilor 1990, clădire abandonată  timp de decenii și viitor sediu al Centrului Național al Dansului.

Sebi cântă despre o întoarcere în trecut, are niște amintiri vagi ale unei forme de vitalitate pe care nu o poate conștientiza („Îmi e dor de cum eram, când zâmbeai și mai râdeam”), prezentul e lipsit de dorință, iar satisfacția promisă nu există („Acum doar banii m-alină și faima pe Instagram”). Timpul nu mai poate fi dat înapoi, pentru că s-a pierdut clepsidra, dar ceea ce urmează poate fi juisarea: Sala Omnia va deveni Casa Dansului, iar spațiul va fi plin de viață din nou.

În 2011, Oțelul Galați a câștigat campionatul, iar Cristina Vasopol și Sendy Bordei au scos o manea care ceva ani a fost aproape anonimă. Apoi a început să crească până la statutul de cult în mediile socialiste underground, iar acum a fost integrată în universul Rockadelia, un fel de update pop rock la piesele vechi pentru un show live.

Delia a filmat clipul la Sims, spațiul bucureștean underground prin excelență, unde s-au ținut atât party-uri de manele, cât și concerte de crust punk, hardcore și dark trap. Pentru o maestră a preluării oricărei subculturi, singura speranță e să găsească chestii cât mai de nișă pe care să le prelucreze pentru mainstream, cam cum făcea Loredana acum 20 de ani.

Dacă tot vorbeam de Galați, nu pot să trec trece cu vederea cel mai greu driller de la noi, Emgiel, cel care pune cu adevărat Galațiul pe hartă. Omul nu flexează, dar flexează: „Nu m-afișez, da' dețin capital ca Raiffeisen”. În același timp, reușește să răstoarne comic o serie de clișee din trap, în timp ce spune că vrea să se facă preot ortodox, ca „să v-arăt la muie din S Class”.

Un album excelent despre noaptea bucureșteană, așa cum o vede Daniel Boiangiu aka D.E.N.I.S, un constănțean recent mutat în Titan.

„Patru pereți” e despre o scurtă pauză de încărcare a bateriilor în garsoniera insalubră pe care o numești casă și de care ți se face dor: „Au găsit mult plumb în apă / Gândacii se plimbă pe tavan / Nu aș da nicio vilă sau casă / Pe micul meu colțișor din Titan”.

Cu stilul ei depresivo-balcanic, Paulina demonstrează că neomanelele, adică acele piese din ultimii zece ani care imită stilul consacrat pentru a putea fi înghițite în siguranță și de publicitari, și-au atins limita. Să le fie țărâna ușoară!

Aici, artista prezintă o geografie a Capitalei care pare din altă perioadă, cu un sound care te bântuie. 

Dembow e un stil dominican de riddim, mai rapid ca reggaetonul, care a rupt în Occident și a fost preluat anul ăsta până și de Madonna într-un remake la „Hung up”, alături de starul local, Tokischa. Acum se pare că și-a făcut drum și în trapul de la noi. Brigada WS, următoarea senzație, aplică eficient ritmul nou și mixul de spaniolă cu română în Ferentexas și zona Sălaj, unde bucătăria e deschisă nonstop și de unde provin o mare parte din membrii găștii. De urmărit.

Regina dissului, Bia Khalifa, într-o serie de ridiculizare a unor artiști (printre alții, Beto, Connect-R, Nane, Ian) cu care a avut de-a face și cu care s-a terminat prost. Pentru ei. De data asta, vine cu o piesă alertă în care combină umorul cu agresivitatea și lirica la harneală.

Versuri aparent simple, dar cu efect maxim expun într-o formulă de empowerment feminist real situații concrete, puse la punct artistic de Bia: „Coloana vertebrală mă doare când fac sală / Antrenoru' mă pune să fac squaturi, ce vrăjeală”. Nu pot decât să-i dau dreptate când zice „Ați subestimat-o și v-a luat fața la toți”. 

A venit cu drillul pe față dintr-un Petrom din Cluj Napoca, a reinventat un cartier liniștit (Zorilor) și un nou limbaj. Deși spune clar că e nigerian, nu-l deranjează confuzia că ar fi american, bătut de polițiștii de la Secția 4, Mobtrap e cu adevărat cel mai „Traper haladit, afară, Zorilor, mă vezi tu (Mă știi) / Prețu’ nici nu îl mai văd că dublez stack-u'/ Shoes-ii, două mii de coco zici că-s Uzi / Pe bune, negru haladit zici că-i un movie”.

De ascultat albumul lui, Zorilor Most Wanted, cam cel mai bun produs artistic clujean după lucrările lui Ghenie. 

După zeci de încercări eșuate ale altor artiști și label-uri să pună de-un produs R&B local, se poate spune că Aldu e cea mai de viitor direcție în zona asta. Deși „Cardu’” nu e o piesă R&B, ea poate funcționa ca o lansare decisivă în care îi reții numele chiar dacă nu vrei. Știi că a intrat cu adevărat în industrie și e aici pe termen lung. Inspirația piesei pare semnarea contractului cu Global Records. Nici nu știi dacă Aldu a semnat cu Global sau Global a semnat cu Aldu. 

O afirmare în forță a identității rome printr-o temă de western și o răsturnare a unei asocieri rasiste cu băștinașii nord-americani a romilor de la noi, fără victimizări sau divagații inutile, „Indian” spune povestea lui Beto. Omul își dă adresa (Iuliu Maniu 59) și face publice planurile de viitor, explică revenirea în industrie, nu ratează două beef-uri scurte cu Oscar („Îi dau la bâte-n gură de îi sar pletele-n sus”) și YNY Sebi („Să vedem cât de frumos o să fii într-un cavou”) și în general tratează temele grele cu hazul specific, de care face uz și în live-uri.

„Lumea asta” introduce o serie de teme relevante pentru momentul actual: de la lipsa speranței la cum îți alegi prietenii sau cum gestionezi probleme materiale apăsătoare. Deși aparent pesimist, Ian propune o conștientizare a situației la nivel colectiv pentru a lăsa publicul să facă pasul următor și să-și găsească propriile soluții.

30 de mii de adolescenți care urlă la Beach, Please „Ce pula mea caut aici în lumea asta?” sunt o energie gravă care nu poate fi trecută cu vederea sau captată de vreo cameră, oricât ar vrea cei peste 35 de ani s-o ridiculizeze.