Ce am învățat de la Irina Rimes din documentarul HBO Max „Pe drumul meu“

La prima vedere, ai fi tentat să crezi că Pe drumul meu, documentarul HBO Max cu și despre Irina Rimes, e doar un alt film cu o vedetă care îți arată cât de greu e să fii o celebritate în România. În realitate, filmul ăsta e un insight în viața artistică și intimă a artistei, de la relația cu părinții la cum vede dragostea și ce înseamnă sacrificiul.

Cu alte cuvinte, n-o să-ți vină să crezi, dar e despre o vedetă care e și om. Dar până să încep eu să îți povestesc cu ce lecții am rămas din documentarul ăsta, tu poți să-i dai un play. Până acum ai la dispoziție trei episoade, așa, ca să-ți formezi o idee.

Chiar și fără să vrei ai auzit până acum o piesă a Irinei Rimes, de la „Visele“, hitul care a propulsat-o, la „Bagă“, colaborarea cu Bruja unde-ți arată că știe și cu trapul. Toate transmit ceva ce ai simțit și tu, dar la care nu ai dat glas – acel ceva autentic, trăit pe bune și pus în note și în versuri.

Pe drumul meu nu e o istorisire romanțată a vieții de artist. E visul și, pe alocuri, coșmarul unei fete din Republica Moldova care a simțit că scrisul e calea, a reușit, dar care vrea să-ți arate cum e, de fapt, viața asta minunată la care și tu visezi.

Ce faci când simți prea multă emoție și cum arăți asta și altora din jurul tău? Cum să scrii despre aceleași lucruri fără să te repeți și să reușești să transmiți de fiecare dată ceva răscolitor? Și cum reușești să-ți păstrezi decența într-o industrie atât de plină de falsitate cum e cea showbiz-ului? Sunt câteva dintre primele întrebări care-ți vin în cap în timp ce te uiți la documentarul despre Irina Rimes. La unele dintre ele găsești și răspuns.

„Ceva urât devine ceva frumos”, zice chiar Irina, dacă nu mă înșel, în documentar. Cam ăsta e și mojo-ul ei artistic și una dintre lecțiile pe care le dă publicului de ani de zile. În documentar, artista se vulnerabilizează și te invită și pe tine s-o faci până la capăt. 

Pe drumul meu îți arată încă o dată că arta pe care o face Irina Rimes nu e doar de dragul banilor – te ajută să-nțelegi mai bine ce simți sau cum să gestionezi stările alea nașpa de după o despărțire, de exemplu. E bine să suferi, pare să zică Irina, pentru că din suferință se naște creația autentică. 

Artista îți arată că suferința poate fi chiar o emoție constructivă dacă știi ce să faci cu ea și înveți ceva după. Practic, îți transmite că e mai ușor să procesezi o stare nasoală dacă o auzi cu voce tare, de la cineva care simte la fel ca tine, nu doar să o trăiești în tine și să te consume astfel.

Din documentar afli că mama Irinei Rimes e, de fapt, puterea ei secretă. Am tot auzit cum cânta Irina despre ea și povețele pe care i le-a transmis în timp. Dar, cel puțin eu unul, am crezut că versurile despre mama erau doar așa, la nivel stilistic, pentru că dă bine să zici de bine de ai tăi. Pe când colo ele sunt fix pe bune.

Un om atât de sensibil cum e Irina Rimes nu ar putea să treacă așa ușor prin greutățile vieții dacă nu ar fi avut-o lângă pe mama ei. Și știm cu toții că atunci când mama înțelege, parcă totul e mai ușor. În primul episod e un moment când mama doar o ascultă în timp ce Irina defulează toate problemele acumulate în ultima perioadă. Secvența, deși simplă, e intensă, cu o Irina chircită de oboseală și apăsată de griji, dar cu o mamă care e mereu supportive, îi dă sfaturi și o înțelege orice ar fi. 

Poate tocmai din această conversație a celor două mi-am dat seama de ce are Irina Rimes succes. Nu pentru că dă hituri. Asta poți să faci și tu cu muncă susținută și ceva noroc la purtător. Irina a tras mult să fie autentică și să se exprime pe sine, nu să imite vreun model de succes de afară. A ajuns să aibă un echilibru între ce așteaptă fanii de la ea și ce are nevoie ca să fie confortabilă în filmul ei. Iar toate astea le face cu un bun simț care o caracterizează până în măduva oaselor. 

Și că tot vorbeam de bun simț – asta e ceva care în general se dobândește greu, dar și mai greu se învață – iar asta a fost vizibil încă o dată cu ocazia scandalului legat de numirea Irinei Rimes ca ambasador al Zilei Brâncuși. Presa românească a trashuit-o imediat – cum e posibil ca o individă care nu știe ce-i cu arta marelui nostru sculptor să primească acest rol? Iar ea a avut cea mai bună replică: „Nu sunt avizată în artă, dar îmi permit să o simt“.

Între noi fie vorba, Irina e mai potrivită într-o astfel de poziție decât majoritatea angajaților din institutele culturale de la noi, dar asta e o altă discuție. În documentar se zice că a fost o greșeală de PR, pentru că publicul nu a avut reacția dorită. De fapt, nu e nicio garanție că vreun intelectual în sensul clasic al cuvântului ar fi fost soluția pentru promovarea lui Brâncuși. Ce public are un om de genul? Un public deja familiarizat cu subiectul. De asta, cineva ca Irina ar fi putut transmite informația către alți oameni.

Ar mai fi ceva cu care să rămâi din documentarul Irinei. Prin arta și atitudinea ei, Irina Rimes poate fi considerată o deschizătoare de drumuri pentru femeile din muzica românească. Desigur, au fost și altele înainte ei, dar parcă acum, prin ea, au ajuns să fie privite cu ochii potriviți. Irina a avut curajul să arate zbuciumul femeii artist, a riscat, s-a luptat cu depresii și greutăți și a reușit să scoată ce e mai bun din fiecare cădere sau regres. A ventilat prin arta ei, a consumat stările the right way. Iar treaba asta și-a atins punctul culminant la Urbanist Sessions.

Documentarul are și o parte practică, mai ales dacă-l privești cu ochii unui nou-venit în muzică. Nimeni nu îți spune la ce să fii atent când semnezi un contract în industria asta. Până și Irina și-a luat o țeapă când a zis da unui contract cu o casă de discuri din Franța care mai mult a ținut-o în loc decât să o ajute. În documentar, ți se prezintă și părțile bune, dar și cele mai puțin bune când trăiești un scenariu de genul. Iar Irina te învață cum să gestionezi fazele astea, să nu te afecteze așa rău dacă lucrurile nu merg cum sperai. E un colac de salvare pentru oricine vrea să încerce marea asta cu degetul. 

Totuși, la final, după ce am văzut documentarul, nu pot să nu mă întreb un lucru. Vedem această fată de zahăr, pentru care emoția e totul. Vedem un om bun și aproape ajuns la echilibru, ceea ce e de dorit, dar oare care e partea întunecată a Irinei Rimes? Arta și demonii personali merg mereu bine mână în mână. E ceva ce nu am văzut și Irina nu lasă la vedere? Întotdeauna personajul bun e pe jumătate bun și uneori se lasă prins în jumătatea mai puțin bună. Poate o să vedem asta într-un sezon viitor, cine știe. Sau poate Irina va cânta despre asta în arta ei iar și iar.