Stau în Finlanda și repar Dacii vechi ca să mă simt ca acasă

Dacia – ca brand și automobil – s-a bucurat de perioada perfectă în care era aproape imposibil să iei altceva și, implicit, a devenit substantiv comun pentru „mașină”. Dacă faci un exercițiu de imaginație și te duci în copilărie, mai mult ca sigur, într-o listă de lucruri care să-ți aducă aminte de acea perioadă, pe lângă guma Turbo și sucul la TEC, vei trece și Dacia. 

Mașina asta, pe care dacă n-au avut-o ai tăi, sigur au avut-o părinții prietenilor tăi, a devenit emblematică pentru țara noastră și a rămas imprimată în conștiința colectivă drept un simbol al transportului autohton din trecut, deși a fost gândită inițial de francezi.

Bine, odată cu anii, Dacia s-a reinventat și a evoluat, dar modelele vechi au rămas cu un farmec aparte, feblețea nostalgicilor și nu numai. Uite, Andrei Burlenghea, un tânăr de 25 de ani mutat în Helsinki, are o adevărată pasiune pentru mașinile Dacia de demult, ba chiar și-a construit cariera și viața în jurul lor.

Așa cum era de așteptat, totul a pornit din copilărie, când îl urmărea pe tatăl lui cum își repară mașina. Îl las pe el să-ți spună cum recondiționează două Dacii vechi în Finlanda și de ce-i place așa mult să facă asta.

Sunt inginer mecanic auto și n-am ajuns la meseria asta printr-o întâmplare, ci pentru că de mic am fost pasionat de mașini, în special de Dacia.

Vin dintr-o familie simplă din Heltiu, un sat de lângă Onești, județul Bacău, iar în 2016 m-am mutat la Brașov, unde am urmat specializarea Autovehicule Rutiere în cadrul Universității Transilvania de aici. Așa cum ziceam, totul a început de când eram foarte mic. 

De fapt, primul „cuvânt” rostit de mine a fost „brum brum”, un soi de „vroom vroom”, dar cu B de la Burlenghea. Ziceam asta de fiecare dată când vedeam ceva cu formă de cerc, fie un nasture sau o farfurie. Eram cu gândul la volan și așa s-a dezvoltat pasiunea mea pentru mașini. Nici măcar nu voiam să învăț să merg pe bicicletă, pentru că așteptam să-mi iau mașină.

Dacia a fost prima mașină la care l-am ajutat pe tata să o repare. Apoi, în generală, urmăream multe forumuri auto, și așa am dat de cel al Daciilor modificate, unde am găsit un clip cu o Dacia 1310, stilizată subtil, „Dacia Black Beauty”. Și acum când văd video-ul ăsta și aud piesa de pe fundal, mi se face pielea de găină. Ăla a fost momentul în care mi-am propus să-mi fac și eu o mașină pe gustul meu, așa că mi-am cumpărat prima grilă subțire de Dacia 1310.

Nu aveam nicio mașină, evident, dar știam că mașina pe care mi-o voi face va avea grila aia. În clasa a unșpea mi-am cumpărat prima Dacie, cu 200 de lei, și aveam intenția de a o dezmembra și a face profit, lucru care s-a și întâmplat. Însă n-o consider prima mea mașină. 

Dacia înseamnă pentru mine începutul manifestării pasiunii mele pentru mașini. Mă leagă și de trecut, dar e și o platformă destul de accesibilă de cumpărat și întreținut. Sunt conștient că voi explora și alte mărci și modele, dar n-o să uit niciodată de ea. A fost prima mea dragoste auto.

Cu adevărat prima mașină a fost o Dacia 1310 din 1985. Eram în primul an de facultate, iar într-o sâmbătă dimineața, după o petrecere în cămin, în timp ce scrollam pe OLX, am dat de un anunț cu o Dacie de vânzare. Prețul era de 2 300 de lei, bani pe care nu-i aveam. Știam că urma să-mi iau bursa de 800 de lei pe lună, pe întreg semestrul, așa că m-am împrumutat, am plecat acasă la Bacău, iar duminică eram cu tata în Brăila s-o cumpăr. 

Mi-a plăcut, am luat-o și am condus-o până la Brașov în aceeași zi. Am fost extrem de entuziasmat! Am condus mașina asta jumătate de an. Avea instalație GPL, iar când mergeam acasă puneam cursa pe BlaBlaCar și făceam profit. Din păcate, starea caroseriei nu era foarte bună, așa că am vândut-o și am trecut la un VW Passat din 1998.

La câteva luni distanță, un prieten mi-a găsit Dacia galbenă pe care o am și azi. Tot 1310, tot din 1985, dar de data asta cu grila subțire de care eram îndrăgostit încă din generală. Am plătit o mie de lei pe ea, iar timp de câteva luni am readus-o la viață pe Colina Universității. Am înmatriculat-o și m-am bucurat de ea în fiecare vară petrecută la Brașov. Pe timp de iarnă mereu a hibernat în garaj, lucru pe care îl face și acum, tot la Brașov.

După primul an de facultate, am înființat primul business alături de un prieten din Onești, cu „sediul” în camera de cămin – un magazin online de piese de tractoare. Am muncit trei ani la el și era amuzant când primeam paleți cu piese în fața căminului, apoi făceam colete în cameră, pe care le scoteam pe geamul de la parter să le duc la curier. După ce-am terminat studiile, am început să realizez că afacerea nu mergeam într-o direcție bună, am mai tras un an, dar am zis să renunțăm. 

Câteva luni am făcut transport alternativ (Uber, Bolt), până când un prieten mi-a propus un job de două luni la o fabrică de autobuze din Polonia. Am acceptat imediat, iar când m-am întors am primit o propunere de job în aceeași industrie, dar în Helsinki.

Sunt de un an aici și mă ocup de mentenanța unei flote mici de autobuze, unde fac reparații mecanice și electrice. Am pornit și un mic side business cu piese de schimb rare pentru mașini, și încerc să găsesc și să ofer oamenilor interesați de modificări auto piese de schimb speciale, produse în trecut, pentru diferite modele de mașini.

M-am mutat în Helsinki cu gândul să-mi aduc Dacia galbenă din Brașov aici. Voiam să-i pun un motor mai puternic, s-o fac nervoasă și frumoasă, dar am descoperit rapid că finlandezii au taxe foarte mari la importurile auto, așa că am renunțat la idee. Din fericire, într-o zi, un coleg de-ai mei a dat peste un anunț cu un Renault 12 din 1974, practic originalul copiei Dacia 1300. Industria auto românească și-a făcut prima mașină iconică sub licența Renault încă din 1969.

În anunț apărea o mașină pregătită de vopsit, parțial dezmembrată, dar cu toate piesele incluse în prețul „exorbitant” de 300 de euro. Nu am stat deloc pe gânduri, am sunat că o vreau și în două săptămâni m-am dus cu platforma după ea. Nu aveam unde s-o repar, unde s-o depozitez, nimic. Dar n-am vrut s-o pierd.

Cu ajutorul colegului meu Jarkko am reușit să găsim un hambar vechi de 117 ani, unde am depozitat mașina timp de șapte luni. În toiul iernii, odată ce m-am stabilizat financiar, am reușit să închiriez un mic garaj și m-am apucat să lucrez la ea. Urmează să-i montez un motor de 1.7 litri turbo Volvo, cu 120 de cai putere. Îi voi îmbunătăți sistemul de frânare, voi schimba roțile și o voi vopsi într-un verde foarte închis. 

Vreau ca mașina asta să arate atât de bine, încât să pot participa cu ea la evenimente auto din întreaga Europă și să reușească să mă sperie plăcut prin performanțele ei. Momentan îi montez noul motor și sper ca la final de vară să meargă, iar anul viitor să mă bucur cum trebuie de ea.

În ziua în care am mutat R12-le la garajul închiriat, am găsit un nou anunț online, de data asta pentru un R12 Automatic, o mașină destul de rară. Arată ca o Dacia 1310, dar cutia de viteze e automată în trei trepte. A fost 500 de euro și povestea ei spune că a fost scoasă din circulație de 25 de ani. La ea lucrez cel mai mult acum ca s-o pot pune pe stradă într-un timp mai scurt. Starea caroseriei e impecabilă și n-am multe de făcut la ea. 

Planul cel mare e să fac un drum Finlanda – România și retur în iulie, pentru că vreau să ajung la cea mai mare întâlnire de Dacii din țară, Dacia Varadinum, ediția a patra, eveniment superb organizat în Oradea de oamenii pe care-i urmăream pe forumuri în generală. 

Lucrez singur la mașinile astea, pentru că sunt genul de om care se focusează de minune în liniște și singurătate. Mecanica de bază am învățat-o cât stăteam cu tata când eram mic, dar acum sunt într-un proces de învățare de electrică și tinichigerie auto, odată cu repararea și reconstruirea celor două mașini. 

Sper ca Dacia automată să fie gata în aproximativ trei luni și să încep să ies cu ea la întâlnirile auto, dar și să o folosesc zilnic, ca pe un daily car. Îmi amintesc cât mă încărcam când foloseam Dacia de la Brașov zi de zi. Era o satisfacție să întorc capete pe străzile din oraș, dar să reușesc asta în Helsinki, cred că va fi aceeași satisfacție la pătrat.

Am văzut deja reacții când le-am cărat pe platformă și mulți din cei cu care am vorbit despre planul meu au rămas impresionați. Foarte puțini au recunoscut ce mașină e, dar, din cei care au știut, toți au zis că e Dacia, nu Renault. Până acum am pus mâna pe două Renault, dar abia aștept să prind și Dacie Dacie. Mi-am făcut promisiunea ușor puerilă și idealistă de a cumpăra toate Renault-urile 12 sau Daciile care apar la vânzare în Finlanda, la un preț sub 500 de euro.

Vreau să-mi canalizez toată energia și tot timpul în a face, modifica și restaura mașini. Nu știu sigur dacă mă văd hoarder, să strâng mașini la nesfârșit, sau să transform ideea într-un business. Cât despre Dacia de la Brasov, vreau să construiesc din ea o replică de curse, dar încă nu știu dacă în Helsinki, în Brașov sau în alt punct de pe glob.

Momentan vreau să fac cele două mașini de aici, să-mi demonstrez că pot și, totodată, cu ajutorul canalului meu de YouTube, să pot arăta și oamenilor că mă descurc. Dacă vor apărea doritori, posibili clienți, îmi surâde să duc toată nebunia asta la un soi de atelier sau business de restaurări, care să meargă mână-n mână cu business-ul de piese rare.