metrou

Am mers cu metroul prin toate stațiile din București ca să văd cât îmi ia să traversez orașul

Transportul subteran e aparent singura chestie care funcționează în Capitală.

de Adina Florea; fotografii de Dragoş Hanciu
14 Mai 2018, 8:53am

În stația de metrou Eroilor, la 19.00, era chiar decent. Fotografii de Dragoș Hanciu

Dacă stai să numeri, metroul bucureștean are vreo 47 de stații și un traseu de 69 de kilometri. Nu-i rău, dar nu e nici tocmai bine. Când aruncăm un ochi în curtea vecinilor, vedem că ungurii stau mai bine la numărul de stații, dar nu au acoperit în Budapesta nici măcar jumătate din distanța traseului subteran din București. Măcar ei se pot mândri că se plimbă pe sub pământ de prin 1896, pe vremea Imperiului austro-ungar.

În 2010, un expat îndrăgostit de urbea de pe Dâmbovița, Craig Turp-Balazs, a inițiat, alături de fiul său, Bucharest Metro Challenge. Aparent, copilul iubea cu fanatism șinele subterane, așa că au încercat să vadă în cât timp pot trece prin toate stațiile. Au crezut că au făcut istorie cu 3 ore, 28 de minute și 24 de secunde pe cronometru. Apoi, au scos 3 ore, 12 minute și 42 de secunde la a doua încercare, după deschiderea stației Parc Bazilescu.

Acum, autoarea acestui articol și un fotograf sunt cei care au pus mâna pe frâiele istoriei și visează să bată recordul expatului. După atâta strădanie și deprivare de oxigen, am scos cu vreo cinci secunde mai mult decât Craig și Max Turp-Balazs, dar am avut și două stații în plus pe magistrala Străulești-Gara de Nord.

Dincolo de un record trecător și cu puține șanse de a mișca cu adevărat pe cineva, am plecat cu câteva tehnici de omorât plictiseala în metrou și am învățat cum arată disperarea pe toate fețele oamenilor, care încheiau o săptămână de muncă în București.

Așa că, dacă cineva nu are pic de inspirație pentru un weekend și vrea să încerce o tortură inutilă în speranța că va bate un record obținut după aproape nicio documentare și mai degrabă accidental, am zis să las în urmă măcar un itinerar, dacă tot a fost istorie.

Dacă vrei să te bați în liga mare, atunci trebuie să începi din Pantelimon

Nimeni nu te va învinovăți vreodată dacă ai uitat că există stația de metrou Pantelimon, care se numea în vremuri mai bune Antilopa. E undeva la capăt de oraș, unde e greu să crezi că mai ești prin Capitală. În timpul săptămânii, doar una din trei garnituri de pe Magistrala 1 ajunge până la capăt, pentru că stația are o singură linie. Oricum, e greu să ai treabă prin zonă, că găsești doar un câmp și un pod spre orașul Pantelimon.

Totuși, dacă vrei să ai vreo șansă reală la record și să atingi istoria cu biletul de metrou, atunci ar fi bine să începi din acest capăt de lume, ca să nu irosești timp aiurea așteptând un tren care te duce de la Republica la Pantelimon.

De aici am pornit și noi, chiar atunci când ora de vârf își intra în drepturi prin colțuri mai civilizate de Capitală. Din stația cu arhitectură comunistă, am plecat într-un vagon mai degrabă gol, alături de un mucos care se scărpina în nas și un meseriaș cu o nivelă, la care eu îi ziceam cumpănă, iar partenerul de record insista că i se zice boloboc. N-am ajuns la un consens, deși am avut timp vreo patru minute și jumătate, că atât durează ca o garnitură de metrou să parcurgă cei 680 de metri până la Republica.

Am mers prin 47 de stații în acest timp record.

Când nimerești într-un vagon ceva mai gol decât inima ta, nu-i greu să rezonezi cu cei 750 mii de bucureșteni care coboară zilnic în subteran în drumurile prea lungi spre muncă sau școală. Vezi ochii obosiți ai partenerilor de tortură, îți țiuie urechile și mai ai puțin și urli că te trage curentul, ca ăia mai bătrâni și înțelepți.

Pe aici, garniturile de metrou circulă considerabil mai încet și te prinzi abia când îți dai seama că a durat 14 minute să ajungi de la Pantelimon până la Nicolae Grigorescu. Sau o fi vina mea că m-am obișnuit cu timpii ăia buni de pe magistrala care traversează urbea de la Pipera și până-n Berceni.

Ca să ajungi la oameni, trebuie să mergi mai întâi până la un scuipat distanță de Autostrada Soarelui

După ce am făcut o predocumentare de maximum zece minute, în care am conchis că nu mă pricep deloc la hărți, am dat de planurile lui Cosmin Iftode.

El a realizat al doilea record în 2011, atunci când a parcurs cele 45 de stații de pe vremea aia în 3 ore, 20 de minute și 13 secunde. Așa m-am prins că următorul pas este să cobor la Nicolae Grigorescu pentru un Anghel Saligny. Aici toată chestia e de noroc, că s-ar putea să prinzi fix metroul care te duce la destinație, ori să-l aștepți câteva minute bune. Noi nu l-am prins pe ăla, dar măcar am ajuns singuri la capătul magistralei 3, unde vii doar dacă vrei să iei o ocazie până la Constanța.

Stația s-a deschis în 2008, așa că nu e pe același film de faianță precum clasicele metroului din București. Măcar ai ocazia de a te simți singur într-o stație mai colorată decât un Wes Anderson.

De aici pleci așa de singur cum ai ajuns, chiar dacă-i miezul orei de vârf. Nu poți să te gândești decât la următorii 22 de kilometri din viața ta, că atât măsoară Capitala de la autostradă la autostradă, ori de la Anghel Saligny și până la Preciziei.

Lucrurile încep să se agite abia la Timpuri Noi. Până atunci încercăm să căutăm noi metode de a nu adormi pe scaune, precum alți colegi de suferință, traversăm întreaga garnitură fără să ne doboare inerția. Totuși, cum destinația e Militari, oamenii orei de vârf iau cu asalt și metroul nostru la Piața Unirii.

De aici se respiră un pic mai greu, fără scaune libere și printre bujori coborâți în subteran ca să declanșeze toate alergiile celor care fug ca dracu de buruieni. Deja începem să punem pariuri cu privire la destinația familiei care poartă același model de trening, de zici că vin dintr-o distopie în care toți oamenii se îmbracă la fel. Am pierdut, au coborât la Păcii.

Toate drumurile duc la Eroilor

După cei 22 de kilometri, timpul parcă zboară și aproape ratăm coborârea la Eroilor. Dintre obiectivele culturale subterane, am admirat printre ușile metroului și gresia cu fosile din Cretacic, pe care merg în neștire toți studenții de la Politehnica.

Oricum, la Eroilor băgăm primul sprint în încercarea de a prinde metroul care trăgea pe cealaltă linie, dar îl ratăm și mai stăm pe bară vreo cinci minute. Măcar aici mi-am amintit de ce urăsc atât de mult oamenii cu țigări electronice care fumează nestingheriți pe peron. Următoarea stație: Basarab.

Basarab ori cea mai încurcată stație din almanahul Metrorex

Pe umerii acestei stații a stat probabil victoria noastră istorică, pentru că aici ne-am încurcat și am alergat dintr-o parte în alta până am găsit peronul spre Străulești. E aglomerație mare, iar o chitară e scărpinată de un domn. Aproape sunt dezamăgită că ăsta a fost singurul muzician pe care l-am prins, dar așa se întâmplă când petreci mai mult timp între stații, decât în ele. Ne urcăm și pornim la drum spre cele mai noi stații de metrou în cele mai vechi garnituri, adică ramele electrice IVA Astra, produse acum trei decenii la Arad.

Totuși, nimic nu-i mai frumos decât acele vagoane acoperite de graffiti și care-ți aduc aminte de un colț dubios și artistic de Berlin.

Trece cam greu drumul dus-întors Basarab-Străulești, dar măcar ai ocazia de a dansa la bară în metrou și de a da peste toate background-urile folosite de influencerii artsy din România.

Și, să nu uit, premiul de cea mai kitschioasă stație de metrou revine capătului de linie Străulești, inaugurat cu mare fast în martie 2017. Aici culorile sunt mai amețitoare decât o vomă după o șaorma cu de toate și, din loc în loc, mai dai peste o floare abstractă, pe care o găsești și pe faianța bunică-mii din Vaslui.

Victoria trece ca șaorma, adică pe la Dristor

Ruta recomandată de cei care au fost înaintea noastră merge de la Basarab la Dristor 2, unde se trece prin pasaj la Dristor 1. Acum, nu-mi amintesc această parte din aventura istorică, pentru că am adormit nițel pe un scaun până la Piața Muncii.

Oricum, Dristor 2 e și locul ăla unde găsești foietaje proaspăt scoase din cuptor chiar aproape de peron, dar ca să prinzi metroul pentru Unirii, trebuie să fugi la Dristor 1. Așa că n-am avut timp nici să-mi umplu mațele. Și-am pierdut și metroul. Următorul a venit în cam cinci minute.

Ultimele emoții și ultima liniuță pe magistrala Berceni-Pipera

Aici zic eu că am îmbunătățit planurile lui Cosmin Iftode, doar pentru că ne gândeam de unde putem să ne luăm mai repede o bere când ieșim din nou în lume. Așa că, în loc să o luăm mai întâi spre Pipera, am zis să facem linia spre Berceni și să ne terminăm misiunea în raiul corporatiștilor care lucrează la capăt de București.

La Berceni am prins din lumina de la capătul tunelului, că aici găsești singura stație la suprafață din rețeaua de transport subteran a Capitalei. Nu-i mare chestie, dar după aproape trei ore, puțină lumină de seară îți amintește că există viață și dincolo de Metrorex.

Ultimul drum pe cei 18,6 kilometri ai Magistralei 2 au zburat, că deja mă gândeam la victorie. Am zis că nimic nu ne mai poate opri acum, poate doar dacă se blochează garnitura între stații, dar zeul subteranului a fost de partea noastră și am oprit cronometrul la 3 ore, 12 minute și 47 de secunde atunci când s-au deschis ușile pe peronul dreapta de la Pipera.

A urmat apoi o repriză de playback pe „We are the Champions” și prima gură de aer de la Piața Victoriei. Oricum, am obținut și validarea acestui moment istoric de la Craig Turp-Balazs, care a pornit acum opt ani Bucharest Metro Challenge.

Acum nu pot decât să beau în cinstea singurului meu record, care este nemuncit, și să evit orice coborâre în subteran pentru vreo săptămână. Trăiască RATB!

Mai multe fotografii de Dragoş Hanciu găseşti pe contul său de Instagram.

Pe Adina Florea o poți urmări pe pagina ei de Facebook.