De ce tot eu ca femeie mă simt vinovată când un bărbat nu vrea să facă sex

„Imaginează-ți scena asta: ești întinsă pe pat lângă cineva. Situația și relația sunt confortabile, dorința e acolo. Vă apropiați, îți ridici mâna, îl mângăi, îl inviți să o facă și el. Și apoi auzi: nu. În mintea ta, încep să se miște rotițele: ești grasă, ești urâtă, e normal ca el să te respingă, nu-i place ce faci, nu știi cum să o faci, te fuți prost.

Silogismul e perfect logic: dacă mereu vrea să facă sex, atunci clar acum e vina ta. Ceva trebuie să fie în neregulă cu tine, fiindcă altfel nu poate fi explicat. Și putem să mergem cu un pas mai departe: nu vrea fiindcă nu te iubește. Și dacă ești atât de urâtă, atât de grasă, dacă te fuți nașpa: cine te va iubi? În timp ce te întorci pe partea cealaltă o simți cu toată claritatea: ți se întâmplă asta fiindcă ai preluat inițiativa.”

Acum doi ani am citit acest text de Laura Casielles în revista La Madeja și îmi tot revine în minte uneori. Când mă gândesc la ce înseamnă corpul meu în fața altuia, la ce înseamnă refuzul pentru mine în modul cum îmi definesc propria dorință. Despre cât de puternic se simte să poți să spui nu și cât de puțin am învățat să ascultăm și îl asimilăm ca pe o parte din același proces de autoexplorare către care ne deschide feminismul. 

Ce a trezit în mine acest text este furie la adresa mea, la faptul că nu am aproape deloc capacitatea de a inversa acele gânduri. Furie fiindcă cred că la nivel colectiv și individual încercăm să aplicăm feminismul la toate experiențele noastre și că inventăm unelte speciale ca să putem să ne apărăm în anumite situații. Dar în același timp, avem sentimentul că cultura violului continuă să facă ravagii, să nege voința femeilor, să le șteargă dorința sexuală sau să o transforme într-o anexă a libidoului masculin, urmărind o logică patriarhală, care este exprimată în exterior, într-un mod judiciar, instituțional, dar și în interior, în corpurile noastre, sculptându-ne inconștientul. 

Încă de mici am internalizat că consimțământul nu este erotic, nici sexy, nici de dorit: corpurile noastre au învățat că totul e mai ușor în tăcere, că dacă nu ne plângem, nimeni nu va suferi. 

Este același tip de gândire care ne face să stabilim că ei mereu au chef și că noi trebuie să le satisfacem acea dorință: ne asumăm responsabilitatea pentru dorințele partenerului. „Vina este feminină fiindcă femeile au tendința să creadă că în funcție de ceea ce facem, ne asumăm responsabilitatea ca să nu existe certuri în relație și ca sexul să fie fantastic. Urmând ideea asta că trebuie să fim predispuse să acceptăm în general, trebuie și să fim pregătite să avem relații sexuale”, explică sexologa Carmen Martin. 

În contextul ăsta, e normal că un „nu” din partea bărbaților ne supără, ne frustrează și ne face să credem că acel refuz poate fi datorat doar faptului că nu facem ceva corect. Atunci apare ce a zis Laura: „ești grasă, ești urâtă, e normal ca el să te respingă, nu-i place ce faci, nu știi, te fuți nașpa”. Din poziția noastră, ca femei, „nu-ul” este pur și simplu o opțiune pe care nu o luăm în considerare și pentru care nu avem un răspuns dincolo de cel oferit de logica culturii violului: e vina noastră, întotdeauna este vina femeilor. 

„Când eram mai tânără, aveam ideea asta că amândoi - indiferent cine era partenerul meu sexual pe atunci - trebuie să fim sută la sută gata să facem sex de dimineață până seara”, îmi spune Noemi*. 

„Încercam din greu să o ascund dacă nu era așa, și cel puțin până am trecut de 20 de ani, n-am cunoscut un bărbat care să-mi spună că el era cel care nu avea chef și nu are de-a face deloc cu mine. Nu-mi amintesc situații specifice, ci doar sentimentul că nu sunt îndeajuns sau că am făcut ceva îngrozitor de greșit. În foarte puțina educație sexuală pe care am primit-o nu exista niciun motiv pentru care să nu vrei să faci sex, cu atât mai puțin în cazul unui bărbat. Așa că refuzul cauza un proces lung de dialog, o căutare a motivelor și explicațiilor.”

Și sexologa îmi confirmă că acest mecanism cultural feminin este extensibil și structural. „Am avut câteva cazuri în cabinet de femei care au fost surprinse că partenerii lor le-au spus că nu au chef sau că nu simt nevoia să o facă într-un anumit moment. Pentru ele apare întotdeauna acel sentiment, mai devreme sau mai târziu: ce nu fac bine, ce e în neregulă cu mine, de ce nu mai sunt îndeajuns de atrăgătoare.

Chiar și dacă partenerii lor au un trigger sau probleme cu erecția, ele atribuie asta, de exemplu, faptului că s-ar putea să aibă o altă parteneră sexuală. Când de multe ori sunt probleme care se referă exclusiv la o situație personală a bărbatului. Iar partenera nu are nicio responsabilitate pentru refuzul lui de a întreține relații sexuale.”

Am întrebat mai multe prietene despre asta. Ce faci, ce gândești, cum te simți după ce te resping bărbații? Aflu totuși că, în general, sunt mult mai preocupate să învețe să spună „nu” și să gestioneze dorința partenerului de a face sex fără să fie dureros atunci când el nu vrea. De fapt, simt că nici măcar n-am trecut de acest prim pas în ciuda lucrurilor pe care le-am învățat și că, acum, să punem frustrarea dorinței feminine în prim plan este aproape ceva frivol, din moment ce încă nu suntem recunoscute ca fiind egale bărbaților. 

„Când eu sunt cea care vrea, în cazul meu, el este întotdeauna pregătit. Sau cel puțin așa pare să fie și nu vreau să-l pun la îndoială”, îmi explică Natalia*, care se vede adesea în situația opusă: ea nu are chef și el da.

„Aici mă simt vinovată. La început, relația noastră a fost bazată pe mult sex, dar acum avem mai multe lucruri de făcut în rutina zilnică. Cel mai clar exemplu e atunci când vin acasă de la muncă și simt nevoia doar să stau pe canapea cu telefonul sau să mă bag în pat la somn după cină și duș.

Partenerul meu vrea să facă sex, iar eu nu și atunci încep frazele care mă fac să mă simt prost înainte o făceam mult mai des, poate că nu mă mai placi la fel de mult. Mi se pare inutil să mai încerc să-l fac să înțeleagă, așa că nici măcar nu mai încerc. Uneori recunosc că fac sex fără să vreau, când nu vreau să se simtă prost sau ca să nu-i rănesc orgoliul de mascul macho. Alteori vreau doar să citesc și să adorm, ceea ce îmi doresc cu adevărat.”

Putem fi tentate să punem în același plan ce se întâmplă când cineva refuză să ne satisfacă dorința de a face sex, spunând că ceea ce este afectat, indiferent dacă suntem bărbați sau femei, este de fapt nimic mai mult decât stima noastră de sine. 

Deși cu alte nuanțe, ceva similar îmi răspunde Claudia când o întreb despre același subiect: „Cred că e practic la fel în ambele cazuri, egoul tău o poate duce, dar poate că ajungem într-un punct în care ne invalidăm pe noi înșine. Dacă nu vrea să facă sex sigur am greșit eu cu ceva și cred că dacă ei nu obțin asta se pot înfuria fiindcă nu are loc cucerirea, dar nu există sancționări de răzbunare pentru ei, ci pentru cealaltă persoană. Lăsăm responsabilitatea de iubire de sine altor persoane. 

Nuanțele sunt importante. Ca să ajungem acolo, să ne exprimăm dorințele, să îndrăznim să preluăm inițiativa, înseamnă să ne eliberăm de ce am învățat, să trecem de la obiecte la subiecte, de la dorit sau a dori. Și „nu-ul” este un „nu” care scoate la iveală vinovăția, dar și pedeapsa: deschide rana, îți spune că poate ai mers prea departe, că nu ăsta e rolul tău într-o relație sexuală. 

„La un moment dat mi s-a întâmplat cu un partener. Nu mi-a spus-o niciodată în cuvinte, dar știam că nu vrea să facem sex, iar atitudinea lui era destul de neplăcută. Mi-a întors spatele și a făcut niște grimase ciudate. Nu mă refer numai la momentele din pat, ci atunci când mergeam pe stradă sau cu prietenii, nu-mi mai arăta afecțiune ca înainte”, îmi spune Andea* și se referă la prima ei relație cu un bărbat.

„Clar gândul meu de a-l părăsi avea legătură cu ce s-a întâmplat în pat: dacă el nu vrea să ne-o tragem, nu vrea să mai fie cu mine și, dacă nu vrea să mă mai fută pe mine, va vrea să o facă cu alte persoane. Așa că relația s-a încheiat fiindcă vedeam că nu mai vrea să facă sex cu mine. Cu toate astea, nu am vorbit niciodată despre asta, s-a purtat într-un anumit fel și eu am reacționat, dar niciunul dintre noi n-am verbalizat lucrurile astea.

Experiența asta mi-a adus multe nesiguranțe și, în același timp, iluzii - speranța că dacă mă schimb, putem să facem din nou sex ca înainte. Nu a fost doar o chestie fizică, au fost și sentimente implicate, cred că întotdeauna sunt.”

Andrea concluzionează cu o frază care ar putea rezuma cum se construiește o relație normală când operează din cadrul patriarhatului: „Relația a depins de dorințele noastre, dar ale mele depindeau de el. Ne-o trăgeam când voia el și când n-a mai vrut să o facem, relația s-a încheiat și mi-am dat seama imediat.”

Așa învățăm, cu experiențe ca ale Andreei - care este aproape cea mai bună presupunere cu care avem de-a face ca adolescente - și a altora pe care le auzim de la prietene și cunoștiințe, din narative repetate în seriale și filme care reprezintă educația noastră sexuală precară, răspunsul la cum să ne futem și ce ar trebui să erotizeze o femeie. 

Un loc în care „el nu vrea să facă sex” este întotdeauna pus la îndoială. Fiindcă nu există decât curve sau sfinți, numai relațiile heterosexuale normative sunt numite și întotdeauna într-o singură direcție. Restul nu există. Creștem cu aceste narațiuni, prin ele învățăm să ne vedem și să fim văzuți, și acum este timpul să le punem la îndoială: de ce plăcerea mea e bazată pe a face pe plac, de ce uneori mă excită imagini cu abuz, de ce atât de greu pentru noi, femeile, să auzim un „nu” dacă avem un proces îndelungat de învățare prin care încercăm să învățăm să-l spunem la rândul nostru? 

Din fericire, să-ți pui aceste întrebări înseamnă să și vorbești cu prietene și să citești texte precum cel al Laurei Casielles: „Nu vreau să mă fut fără dorință, dar nu vreau să fiu futută nici în compromis. Să învăț să ascult un nu fără să tremur nici în dragoste nici în încrederea în sine îmi pare a fi un teritoriu foarte fertil, care ne învață lucruri importante și atunci când le scoatem din pat.

Pentru mine, de exemplu, să învăț să fac față la undele de șoc ale unui nu m-a ajutat să înțeleg că motivele altora sunt independente de ce fac eu. Că nu e vina mea dacă nu vor sau nu mă vor. Că valoarea nu este pusă la îndoială prin respingere: nici dragostea (...). Vorbesc, gândesc, vorbesc, gândesc, învăț, dar uneori mă lovește din nou când aud un nu. Totul vine din nou peste mine: grasă, neîndemânatică, inutilă. Mă sperie, îmi scot armura, apare inerția de a-mi reprima exprimarea. Totul este întotdeauna un work în progress.”

*Numele au fost schimbate.

Articolul a apărut inițial în VICE în spaniolă.