5 români cu ADHD mi-au zis ce le-ar plăcea să știe lumea despre tulburarea asta

De câte ori nu ți s-a întâmplat să-i spui cuiva care nu a fost atent la ce-i spuneai că are ADHD? Folosim destul de des acest termen fără să știm cu adevărat ce presupune asta. ADHD e una dintre cele mai frecvente tulburări în rândul copiilor și adolescenților, dar foarte mulți adulți se confruntă cu asta. Problema e că mare parte din ei nici nu știu.

În 2020, în urma unei analize la nivel global, a reieșit că 2.58% din populație suferă de ADHD încă din copilărie, în timp ce 6.76%  sunt simptomatici și au dezvoltat tulburarea pe parcursul vieții, fără s-o fi avut de mici. Se spune că peste 200.000 de copii au ADHD (deși numărul real este considerat a fi mai mare), în timp ce pentru adulți nu există statistici exacte, iar un diagnostic corect pentru ei nu e dat cu ușurință.

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate e cauzată de o subproducție a doi neurotransmițători din creier: dopamină și norepinefrină. Dacă neurotransmițătorii sunt uleiul care unge mecanismele creierului, dopamina și norepinefrina sunt legate de capacitatea de a te concentra. Stimularea activează cortexul prefrontal, produce dopamină și astfel e mai ușor să te concentrezi pe o sarcină anume. Pentru a obține neurotransmițătorii de care au nevoie, persoanele cu ADHD se blochează asupra sarcinilor care-i stimulează, cum ar fi un joc favorit sau un subiect ce stârnește interesul. 

ADHD-ul îți poate afecta profund viața, atât la școală, cât și mai târziu, la job sau în relații. Am vorbit cu cinci români care suferă de ADHD, ca să aflu cât de greu le-a fost să obțină un diagnostic și ce nu le-ar mai plăcea să audă de la cei din jur despre tulburarea asta.

Lucrez în Marea Britanie, unde am avut mai multe joburi, de la șofer livrator la manager ansamblu de locuințe. În același timp, am un canal de YouTube numit Balkan Bald, unde încerc să popularizez ADHD-ul în rândul tinerilor și-i încurajez să călătorească și să se apuce de antreprenoriat. 

Am ajuns la un doctor specializat în ADHD după ce un foarte bun prieten de-ai mei, deja diagnosticat, a observat la mine o serie de simptome pe care le avea și el: viață haotică, multe proiecte pe care nu le mai finalizam, depresie, anxietate și imposibilitatea de a-mi alege un domeniu de activitate din punct de vedere profesional. 

Procesul de diagnosticare e complex și necesită răbdare și perseverență. În funcție de experiența și gradul de minuțiozitate al specialistului, diagnosticarea poate dura cinci-șase ore, timp în care treci prin mai multe etape:

• Interviul de anamneză – Specialistul încearcă să-și dea seama dacă simptomele prezente ale pacientului s-au manifestat încă din copilărie
• Chestionarele – Fișe detaliate cu peste 250 de întrebări. Cel mai recent e interviul DIVA 5.0, unde fiecare întrebare are un punct în care poți preciza dacă un anumit simptom s-a manifestat în copilărie sau nu
• Triajul – Testare prin care se obține o imagine detaliată a gradului de dezvoltare și funcționalitate a funcțiilor executive ale creierului, de la gândirea analitică, planificarea și orientarea și până la flexibilitatea cognitivă, atenția susținută și aversiunea față de întârziere
• Discuția cu specialistul – Se concluzionează implicațiile rezultatelor obținute la etapele anterioare

Nu m-am confruntat în mod direct cu probleme legate de un diagnostic ADHD în România, dar am vorbit cu destui care mi-au spus că puțini doctori privesc afecțiunea drept una reală. Mulți au niște cunoștințe depășite și cred, de exemplu, că tulburarea se manifestă doar în copilărie sau că medicația produce multe efecte secundare. Medicația de ultimă generație se eliberează lent, pe parcursul a 10–14 ore, și e mai puțin susceptibilă la toleranță și abuz. În același timp, riscul efectelor adverse e mai scăzut.

Oamenii care suferă de ADHD nu pot vedea mai departe de ziua de astăzi și, cel mult, de ziua de mâine. Deși ne facem planuri, sunt umbrite de aproape orice stimul care apare în prezent, iar asta generează și o toleranță foarte scăzută la schimbare, cât și o doză mare de frustrare în fața ei. Procrastinăm și ajungem cu deadline-urile pe ultima sută de metri, asta pentru că intervine frica de consecințe și intrăm în modul fight or flight. Dacă nu există un tratament adecvat, putem avea burnout. 

Toate astea sunt simptome asemănătoare cu depresia, motiv pentru care ADHD-ul este adesea ratat de medici. Mai mult, pentru a compensa lipsa de satisfacție, simțim nevoia permanentă de stimuli și de a face lucruri în mod impulsiv, fie că e vorba de cumpărături, afirmații pe care le facem sau că întrerupem o persoană în timp ce vorbește. 

ADHD-ul înseamnă și să resimți emoțiile foarte intens, fie că sunt pozitive sau negative. Dacă primim orice fel de feedback negativ, e foarte posibil să ne simțim atacați sau să luăm lucrurile personal. Pe cealaltă parte, dacă suntem lăudați, avem un sentiment de euforie care poate persista.

Sunt unul dintre pacienții norocoși, la care medicația funcționează și nu prezintă aproape niciun efect secundar. Mă ajută și exercițiul fizic, cât și o dietă echilibrată. Îmi sunt ameliorate multe simptome, dar nu toate – mi se întâmplă să uit lucruri. Am schimbat des joburile, pentru că mi-am pierdut interesul rapid, iar rutina și sarcinile repetitive sunt inamicii principali ai acestei tulburări, iar în plan personal există mereu sentimentul că nu ești înțeles, deși poți lega prietenii frumoase cu alte persoane din spectrul neurodiversității, pentru că ele pot înțelege mult mai ușor anumite comportamente și dificultăți de relaționare.

Când le spun celor din jur că am ADHD, cel mai des aud următoarele (în special de la cei mai în vârstă): „da de unde, că tu ai fost copil cuminte și deștept”, „nu mai știu ăștia ce boli să inventeze”, „pe vremea mea nu era ADHD”, „te etichetezi” sau „cauți scuze.” Vorbele astea contribuie la descurajarea oamenilor să-și ia afecțiunea în serios, să apeleze la un specialist pentru o evaluare amănunțită, sau să acceseze un tratament care le-ar îmbunătăți calitatea vieții. 

— Cătălin, 36 de ani

Am primit un diagnostic de ADHD abia la 24 de ani, după suspiciuni de ani de zile. Am analizat comportamentul meu din copilărie, mi-am dat seama că nu pot funcționa normal ca adult, iar toate micile probleme de concentrare au devenit piedici mari în carieră. Printre simptomele mele se numără lipsa concentrării, lipsa de percepție a timpului, faptul că mă organizez greu, chiar și când simt că sunt motivată, am o toleranță scăzută la rutină, probleme de înțelegere, emoții intense și incontrolabile, cât și stări depresive și anxietate. 

Mult timp am crezut că e ceva greșit la mine și că aș putea face lucrurile ca cei din jur, dar nu-mi dau suficient silința, însă după ce am fost diagnosticată, am putut să mă raportez la propriul meu progres și mod de lucru.  

Mă enervează că în România psihologii nu te iau în serios – mulți mi-au zis că nu pot avea ADHD datorită modului în care vorbesc sau pentru că mi-am finalizat educația, cu toate că am depus un efort mai mare decât cei din jurul meu, pentru a fi la un nivel mediocru. Personalul medical nu e îndeajuns de informat cu privire la diversitatea simptomelor și cum se manifestă tulburarea, în afara tipologiei binecunoscute de „băieți hiperactivi care deranjează și iau note mici la școală”. 

Avem nevoie de empatie și înțelegere de la cei din jur – chiar știm că simptomele noastre îi afectează. N-am fost ferită de interacțiuni nasoale din cauza asta și am fost victima bullying-ului la job, pentru că unii mă considerau incapabilă sau dezinteresată. Asta mi s-a întâmplat și la școală, dar și în relațiile cu cei din jur, așa că m-am chinuit mult să distrug stigmatul de persoană pe care nu te poți baza niciodată.

Din păcate, limbajul psihiatric e foarte exploatat de cultura pop și mulți cred că ADHD e o trăsătură de caracter și nu o afecțiune. Majoritatea nu ia în serios simptomele și modul în care-ți afectează viața, ba chiar crede că sunt lucruri pe care le avem toți și pretind că ar suferi la rândul lor de tulburarea asta. Acum, odată cu tratamentul medicamentos, am devenit mai bună cu mine și-mi pot face perspective okay în carieră. În domeniul creativ în care lucrez, ADHD-ul mă ajută să am idei bune.

— Ioana*, 25 de ani, social media manager

La 31 de ani, medicul psihiatru care mă trata pentru anxietate și-a dat seama că am ADHD și m-a invitat să fac evaluarea. De atunci sunt pe medicație și asta mi-a schimbat viața în bine. Tulburarea asta îmi afecta abilitatea de a mă concentra – dacă nu eram complet pasionată de un subiect, uitam detalii, dar și programări. Cel mai greu mi-e cu intensitatea emoțiilor și faptul că nu am parte de înțelegere și mă dor răspunsurile de genul, „da, toți ne confruntăm cu asta”. 

E trist, pentru că sunt situații diferite și una e să ai o problemă o dată pe lună și alta e să te confrunți cu asta de zece ori pe zi– diferența e dată de durată, intensitate și frecvență. Chiar ne dăm silința, însă rezultatele nu sunt direct proporționale cu eforturile noastre. Mă enervează când mulți îmi spun „nu pare că ai ADHD”, iar uneori mă amuz și-i întreb „dar cum arată o persoană cu ADHD?”.

În țara noastră sunt multe păreri preconcepute legate de tulburarea asta, așa că ar fi bine să existe mai multă educație în media. Am avut norocul să primesc înțelegere de la partenerul de viață și de la prietenii apropiați, însă pot spune că este extrem de greu fără o medicație adecvată.

— Oana, 32 de ani, HR

Am primit diagnosticul de ADHD online, anul trecut, după ce atât eu, cât și soția și părinții mei, am completat o serie de formulare despre mine. Afecțiunea asta a însemnat pentru mine o dezordine cumplită în viața mea, atât fizică, cât și mentală – de la cea din dulap, la cea din creier. Am procrastinat la extrem, până în ultima clipă, când mă mobilizam intens. Așa am făcut mereu, atât în liceu, cât și la facultate, master și job. 

Sunt deștept și mereu am făcut o treabă bună, motiv pentru care mă mândresc cu ideea că mă descurc foarte bine sub stres. De fapt, e mai mult o consolare, pentru că nu pot altfel. Acum am trecut pe medicație și parcă sunt o altă persoană – mă pot concentra și nu mai las totul pe ultima sută de metri.

Românii nu cred în această afecțiune și pun pe seama lipsei de voință efectele și problemele aferente. În plus, puțini doctori recunosc că adulții pot avea ADHD. Am mare noroc cu soția mea, care înțelege, îmi trimite mesaje să nu uit lucruri și nu se supără pe mine.

— Claudiu, 39 de ani, data analyst

„Medicii psihiatri sunt lipsiți de educație cu privire la ADHD”

Știu de la 16 ani că am ADHD, dar abia la 28 de ani am fost diagnosticat corect de un coleg psihiatru. Până atunci, am primit diagnostice de depresie acută severă, sindrom anxios generalizat și manie bipolară. Medicii psihiatri sunt lipsiți de educație când vine vorba de acest diagnostic, mai ales cei care lucrează în sistemul de stat, doar cu adulți.

E problematic că în România lipsesc tratamente active pentru ADHD, dar și că singurul preparat cu substanță activă de tip psihostimulant nu-ți este decontat dacă nu ești diagnosticat sub 18 ani. Pentru ce mai plătesc cotizația la sistemul de sănătate al statului? 

O soluție ar fi subvenționarea sută la sută a tratamentului medicamentos pentru persoanele adulte asigurate de CNAS. Pentru mine, principalele simptome au fost lipsa de atenție, mai ales când era vorba de lucruri care nu mă interesau deloc, o hiperactivitate sau lipsa de motivație de a face orice.

— Marius*, 29 de ani, medic rezident

În iarna lui 2022, Cătălin a vorbit cu mai mulți prieteni care suferă de ADHD și a descoperit că nu-și găseau medicația prescrisă în România. Din dorința de a-i ajuta, a dezvoltat grupul de Facebook „ADHD pentru România, informații, diagnostic, tratament, suport”, care să vină în completarea acțiunilor unui prieten care a pus cap la cap site-ul UndeGasesc.net (unde oamenii care suferă de ADHD pot găsi medicația potrivită), dar și site-ul DoctorADHD.com, unde sunt listați 21 de medici psihiatri și 15 psihologi și psihoterapeuți pregătiți în acest diagnostic. El recomandă și acest articol despre principalele preconcepții când vine vorba de ADHD.

*Unele nume au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor