Am făcut mai mulți kilometri pe munte decât tu în București și uite ce-am învățat din asta

Am descoperit drumețiile și mersul pe munte la 30+ și, de atunci, weekendurile în oraș nu mi se mai par atât de atrăgătoare. Endorfine, adrenalină, vitamina D, liniște, aer curat și mișcarea fizică sunt doar o parte din bucuriile pe care le găsesc mărșăluind pe cărări din livezi submontane sau pe poteci la altitudine, unde nu am timp să mă gândesc la chestii stresante pentru că sunt prea ocupată să mă uit în jurul meu.

Sunt șapte ani de când fac treaba asta regulat și până acum nu am pățit nimic nasol pentru că am învățat cum să mă pregătesc și când să mă opresc. În funcție de cât timp liber am, reușesc să ajung în drumeții cam de două ori pe lună.

În 2016, când am văzut o carieră minieră de suprafață, pe care nu o puteam cuprinde cu privirea, cum înghițea un sat, ca un cancer al Pământului, m-a lovit fomo pe mediul înconjurător: natura și lumea din jurul meu, așa cum o știu eu azi, până la finele vieții mele nu va mai arăta la fel și trebuie să văd cât mai multe în timpul rămas. 

Până atunci, vizitasem multe locuri, dar nu făcusem mari drumeții. Urcasem în adidași prin Bucegi, ca tot pantofaru’, și parcursesem, în converși și cu poșeta pe umăr, un drum pitoresc, prin păduri și vii, pe coasta Liguriei.

Astăzi, după sute de kilometri făcuți în natură, în țară sau străinătate, am suficiente informații încât să-mi fie rușine de poza aia din 1997, cu mine în adidași la Babele. Bine, n-am ajuns încă la peste două mii de metri altitudine, că mi-e lene să mă trezesc dimineața pentru trasee heirupiste.

Prima dată am ajuns pe munte accidental, când eram în liceu — o fată de la câmpie, încălțată în adidași, cu un pachet de țigări și 500 de mililitri de apă, care urca cu taxiul până la cota 1.400 din Sinaia, cu planuri ambițioase de cucerire a Vârfului Omu. O drumeție scurtă și dureroasă, din care am înțeles rapid că adidașii prin care simt fiecare piatră și jeanșii care-mi intră-n fund nu mă vor duce prea departe și se vor și rupe curând.

Inconștiență. Așa aș descrie azi experiența mea din adolescență și altele cu care nu are sens să mă fac de râs, din care am scăpat cu bine doar pentru că simțul penibilului sau spiritul de conservare mi-au spus să mă opresc. În 2022, spre exemplu, peste 7.900 de persoane au fost salvate de serviciul Salvamont, din care 4.411 intervenții au avut loc în sezonul de iarnă (3.336 pe domeniile de practicare a sporturilor de iarnă, 1.075 în afara domeniilor schiabile), iar 2.515 au fost acțiuni în sezonul de vară, din care 145 în locuri greu accesibile. Din toate acestea, 88 de cazuri au fost predate serviciului de medicină legală. 

Ca să nu devin statistică Salvamont am început să bag pregătire fizică. Nu ca Rocky Balboa pe Eye of a Tiger, dar un minim efort, să scap de urmele de canapea și Netflix de pe fese, tot am făcut. L-am atras și pe partenerul meu în povestea asta, mai ales că are probleme lombare, și am început cu plimbări de două-trei ore prin Parcul Natural Comana sau alte păduri de cîmpie. 

Ne-am îmbunătățit condiția fizică, ne-am întărit musculatura și ne-am obișnuit cu ritmul susținut, pe care l-am adus și în plimbări urbane, întărite de un playlist care mă ține în priză. Treptat, am crescut durata și dificultatea drumețiilor, până am ajuns în livezile și satele submontane din Dâmbovița și Argeș, de care m-am îndrăgostit iremediabil.

Din livezile astea, cu pajiști încântătoare și dealuri care îți solicită fesierii, am început să popularizez programul #bucidefier. Adică, să-mi îndemn prietenii indeciși să iasă în natură, să pună bucile la muncă pentru ei. 

Mai târziu, când am bifat unul dintre cele mai populare și prietenoase trasee pentru începători, Pasul Bratocea – Vârful Ciucaș, am văzut un cuplu fit, la 60+, care își făcea încălzirea în potecă exact ca mine la orele de sport din generală. Mi-am amintit de vorba aia cu „cine n-are bătrâni să-și cumpere” și le-am urmat exemplul, iar azi mă distrez privind tineri Greuceni care se aruncă pe traseu direct din mașină și pe care îi depășesc sprintenă câțiva metri mai încolo, după ce mi-am terminat genuflexiunile.

Planificarea începe cu alegerea traseului, pentru care am două tool-uri de bază: aplicația Munții Noștri, unde sunt indexate trasee turistice marcate, de obicei montane, și Google Maps, de unde îmi aleg locuri mai puțin bătute de drumeți, dar suficient de domestice încât să nu te rătăcești, precum livezile și pădurile de pe lângă satele submontane. 

În cazul traseelor marcate, mă uit la descriere, nivel de dificultate, durată și diferență de nivel. Un traseu de nivel mediu, cu puțini kilometri pe orizontală și mulți metri pe verticală poate scoate untul din tine dacă nu ești în formă. Eu, spre exemplu, nici până azi nu m-am băgat pe un traseu montan considerat dificil, că am găsit destule de nivel mediu, pe care am plecat relaxată, dar mi-au dat leșin. 

Pentru plimbări freestyle, pe dealuri și prin livezi, mă uit la pozele din Google Maps ale satelor de pe lângă și încerc să-mi fac o idee despre vegetație și relief, după care caut informații extra pe net. 

Rutina de documentare, mai ales în cazul traseelor montane, implică:

– Întrebări despre accesibilitate și starea recentă a traseului pe grupuri de Facebook ca „Trasee pe munte”, unde comunitatea împărtășește generos fotografii, informații utile și anunțuri de lost & found. În trecut, am ajuns în locuri în care apa luase podețe sau tăierile la ras marcajele de pe copaci, drept care am sfârșit pe drumuri forestiere către nicăieri.

– Recenzii de pe Google Maps ale obiectivelor montane. De obicei, vârfurile au parte de evaluările plimbăreților și unele dintre ele sunt  utile.

– Google Earth, care oferă o perspectivă de ansamblu a zonei alese și îmi permite să văd forma și direcția traseului, tipul de vegetație și defrișări ascunse după versanți.

– Un search pe Google după „urs + numele locului” mă ajută să evit locurile în care întâlnirile sunt frecvente. De asta nu am făcut trasee pe Valea Prahovei sau Transfăgărășan, unde urșii s-au obișnuit cu prezența omului și pufuleți. 

– Hărți și indicii salvate offline, care m-ar putea ajuta în teren, în lipsa semnalului mobil. E bine de știut că hărțile de pe Munții Noștri sunt disponibile și în lipsa semnalului mobil, dar se încarcă mai greu.

– Meteoblue, aplicația preferată a drumeților, unde verific prognoza meteo, dar nu mă bazez sută la sută pe ea, pentru că pe munte vremea se poate schimba rapid și dramatic.

– Numărul de telefon al serviciului Salvamont din zona pe care urmează să o explorăm. Fac asta de vreo doi ani, după ce ne-am trezit în ceață pe un vârf de munte de pe un traseu slab marcat. Am sunat la Salvamont, fără rușine, și am întrebat în ce direcție ar trebui să căutăm poteca sau marcajele. 

Pentru inspirație de trasee și indicații utile apelez și la bloguri și site-uri precum Hai la plimbare, trasee de drumeție din România și străinătate, BlogulDeCălătorii.ro, care prezintă, din 2009, doar trasee montane din România, și Munții României, proiectul fotografului Dragoș Asaftei, care arată, de la înălțime, peisajele impresionante. Întotdeauna, însă, dublez documentarea și prin pașii descriși mai sus. 

Un lucru mai puțin cunoscut e că echipamentul outdoor, în special cel rezistent la apă, conține PFC-uri, adică o familie de compuși chimici sintetici, formați din carbon și fluor, care rezistă în orice mediu și condiții. Indestructibili și utilizați la scară largă, PFC-urile au ajuns peste tot în natură, în ape, în animale și pești, dar și și în organismele noastre. 

Din acest motiv, m-am limitat la echipament de drumeție de care am cu adevărat nevoie și am rezistat impulsurilor de a cumpăra chestii frumoase, dar nu neapărat necesare atâta vreme cât am deja unele cu care îmi fac treaba. Dincolo de asta, ca începător, nici nu știi dacă va fi un hobby de durată sau un moft ocazional, așa că până nu te lămurești, n-are sens să spargi banii la magazinul de echipament sportiv. 

Încălțămintea de drumeții montane, indiferent că sunt niște de ghete ieftine de la Decathlon sau niște bocanci scumpi de la Columbia, trebuie să aibă câteva caracteristici esențiale:

• talpă rigidă și suficient de groasă încât să absoarbă șocurile;
• aderență pentru trasee montane, pe care o dau crestăturile de pe talpă;
• material rezistent la apă (hello, PFC-uri!), dar care să lase piciorul să respire;
• protecție pentru glezne, dată de înălțimea ghetei;
• o jumătate de număr mai mare decât piciorul tău, ca să nu te omoare pe coborâri;
• bonus: șosetele tehnice, din materiale sintetice, care nu rețin umiditatea și nu alunecă.

Eu am o pereche de bocanci înalți, din piele și Gore-Tex (material impermeabil), cu talpă contragrip (oferă aderență), cu care merg pe munte, și o pereche de Adidas Terrex din Gore-Tex și piele, cu gleznă joasă și talpă semirigidă, cu care merg pe dealuri și câmpii, unde mi se par prea grei bocancii.

Hainele trebuie să fie din materiale sintetice sau, mai sustenabil, dar mai costisitor, lâna merinos, care nu reține mirosurile neplăcute. Bumbacul nu are ce căuta pe munte pentru că reține umiditatea. În rest, sunt sigură că ai auzit de îmbrăcămintea în straturi, care permite diverse combinații, astfel încât confortul să fie maxim.

Primul strat, în contact direct cu pielea, tricou, bluză, pantaloni, are rolul de a te menține uscat și de a prelua transpirația, iar grosimea lui depinde de temperatura exterioară și de preferințele fiecăruia. Stratul intermediar, adică bluză polar sau fleece, reține căldura și ajută eliminarea transpirației. Ultimul strat, îmbrăcămintea impermeabilă și rezistentă la vânt, include articole din materiale mai dure, care rețin căldura corpului în interior, precum geci hardshell, softshell, windstopper, suprapantaloni, căciuli, mănuși etc.

Rucsacul trebuie să aibă o formă aerodinamică, ca să stea bine pe tine, centură lombară și protecție pentru spate, iar bretelele să aibă protecție pentru umeri. Ideal să fie impermeabil și, în general, să nu depășească 20% din greutatea ta, plin. În timp ce-ți dau sfaturile astea mă simt un pic impostoare, că eu folosesc unul de oraș, în care pun doar chestii ușoare, în timp ce partenerul meu folosește unul profesionist, dar tocmai de asta am înțeles diferența.

Și, bineînțeles, nu uita de bețe.

Haine de schimb – În drumețiile de o zi, în sezonul cald, un fleece subțire, o geacă softshell, care să mă apere de vânt și pelerina de ploaie, pe care o păstrez în permanență în rucsac, indiferent de prognoză, plus o pereche de șosete extra. Iarna, povestea hainelor se complică dar, din fericire, sunt cam toate pe tine, ca la îmbarcări la low cost, când nu vrei să dai banii pe bagaj de cală.

Mâncare – Nu știu exact cu ce se hrănesc profesioniștii, dar eu pun în rucsac carbohidrați complecși, pentru energie, și proteine, pentru mușchi, adică sandvișuri cu pâine integrală și cărniță, plus o legumă, ca să alunece pâinea mai ușor. Neapărat și ceva dulce, că nu știi cum te lovește sugar rush-ul pe pantele alea amețitoare.

Apă – Poți să ai noroc și să găsești izvoare pe trasee, dar cel mai bine e să fii asigurat. Pentru un traseu mediu, de șase-șapte ore, eu am nevoie de măcar 1.50 litri de apă, dar s-a întâmplat să fie necesar și mai mult în drumeții pe versanți arizi și expuși, cum am pățit prin insulele grecești. Un truc pe care l-am învățat după ce l-am târât pe omul meu într-o drumeție cu bicicleta, de la Sighișoara în Rezervația de stejari seculari de la Breite, în care am terminat rezerva de apă înainte să ieșim din oraș, e că fructele îți ostoiesc setea. Poate nu chiar perele alea sălbatice, găsite pe platoul Breite, la care am apelat noi de nevoie, dar ai înțeles ideea.

Păturică – Ideală pentru picnic și loisir. Eu folosesc una de plajă, de la Decathlon, că-mi place minimalismul, dar există diverse modele adecvate și pentru drumeții montane.

Protecție împotriva soarelui – Cremă cu SPF 50, ochelari de soare și pălăriuță, mai ales dacă ești ras în cap sau ai un vag început de calviție. 

Trusa de prim-ajutor – Am avut noroc și găsit una la Lidl, pe care o cărăm după noi de trei ani și am folosit-o de abia anul ăsta, când s-a julit omu’ meu într-un trunchi de copac cu cioate, căzut în mijlocul cărării. Altminteri, conținutul trusei e legat de nevoile generale ale utilizatorului, dar un start bun pleacă de la: antiinflamatoare, antidiareice, antialergice și dezinfectant, plus leucoplast, feşe din tifon, comprese sterile, plasturi pentru bătături, faşă elastică, șervețele umede şi uscate și folie pentru supraviețuire. 

Asta din urmă îmi lipsește total, dar m-am gândit că e ca regula lui Cehov, dacă apare o armă în actul întâi, până la ultimul act va fi folosită. În schimb, am avut grijă să avem îmbrăcăminte reflectorizantă, să ne vadă Salvamontul mai ușor, dacă ne rătăcim pe coclauri.

Alte chestii utile din rucsac au fost:

Bricheta anti vânt – Inițial, ca să scap mai ieftin, am pus chibrituri în rucsac, și amnar, pe care nici azi nu am învățat cum să îl folosesc. IRL am avut nevoie de o brichetă anti-vânt, să-mi aprind o țigară pe Vârful Lespezi, din Apuseni, un alt loc accesibil cu eforturi moderate pentru începători. Știu, sunt de căcat că fumez pe munte, dar așa mă apucă după ce mănânc. Faza e că pe Lespezi nu am fumat, că nu am avut cui să cer o brichetă.

Baterie externă pentru telefon – La câte poze fac în drumeții, până acum s-a dovedit a fi cea mai bună investiție și nici nu vreau să aflu cât de utilă e în situații disperate.

Fluier, bear defender și dispozitiv portabil pentru alungat câinii – Se știe, ursului nu-i place zgomotul, așa că fluierul stă la gât, spray-ul de urs și dispozitivul de câini la îndemână. Le-am folosit pe toate – fluierul pentru prevenție, spray-ul și dispozitivul pentru câini chiar împotriva câinilor. Funcționează ambele, am scăpat nemușcați.

Înainte de fluier și bear defender, care e destul de scump, cântam „Kiki, do you love me” de la Drake și agitam un pet în care puneam pietre, dar după șase ore de traseu, te mai doare gura.

Frontale – Le-am folosit o singură dată, când am campat pe munte, dar mă fac să mă simt în siguranță pe fiecare coborâre la golden hour. În păduri, întunericul se instalează mai devreme decât în oraș.

Strugurelul de buze, că la lipgloss uit mereu cum îi zice, s-a dovedit a fi o piesă importantă, atât în situații de soare puternic, cât și pe vânturi în forță. 

Dacă vezi labe de urs pe cărare sau caca în mijlocul potecii, cum am găsit pe poteca de la Cabana Vlădeasa către Vârful Vlădeasa, e suficient cât să-ți ia inimioara la trap. Am întâlnit recent un vânător care m-a asigurat că omul nu se regăsește pe lista delicateselor preferate de urs și nu-i place zgomotul, așa că dacă vorbești sau cânți suficient de tare, ursul se duce în treaba lui.

Cele mai nasoale situații în care poți să nimerești sunt între ursoaică și pui, sau nas în nas cu ursul, pe curbă. Nu am pățit și nici mari sfaturi nu am am, dar m-am interesat pe la prieteni care au trăit periculos, și sfaturile lor au fost de retragere, fără gesturi ample, în zone de siguranță, uitându-se către urs, dar nu fix în ochii lui.

Apoi, mai e problema cu marcajele lipsă. Sunt multe trasee slab marcate sau cu porțiuni din care marcajele au dispărut. Pe unul din ele, cu plecare de la Cabana Voina către un obiectiv al cărui nume l-am uitat, am nimerit și noi. Pentru că n-am reușit să dibuim cărarea, ne-am întors la cabană, un pic frustrați pentru efortul depus pe o urcare abruptă care ne-a dus în mijlocul unei tăieri la ras, plină de resturi lemnoase periculoase, unde marcajul nu mai era vizibil.

Tot auzeam la știri de oameni epuizați pe munte și nu prea înțelegeam cum să te epuizeze atâta frumos, că din imaginile de la știri nu părea așa solicitant terenul pe care se aflau amărâții. Am înțeles de abia mai târziu, pe un traseu mediu, de la Schitul Pahomie către Vârful Buila, unde ai parte de o urcare în forță în prima parte, prin pădure, că epuizarea nu are neapărat legătură cu terenul, ci poate să vină și din lipsa condiției fizice, combinată cu eforturi susținute timp de mai multe ore, fără pauze. 

De nori, tunete și fulgere am avut parte de două ori. Prima dată, a început să urle RO-ALERT pe șeile Ciucașului, unde nu exista un loc în care să ne adăpostim. Am măsurat cerul cu privirea și am decis să ne continuăm traseul, pentru că norul mergea în spate, spre Cheia. A doua oară, am văzut, de pe Vârful Buila, o ploaie cu fulgere venind spre noi. Am coborât instant, cu un pic de regret că nu am mai ajuns și pe Vârful Vânturarița, situat lângă, dar mulțumită de decizia înțeleaptă pe care am luat-o, să nu devin paratrăsnet. 

Din poveștile astea, în care nu am ajuns pe vârfurile propuse și, uneori nici măcar la jumătatea traseului, am învățat că cel mai important obiectiv în drumeție nu îl reprezintă poza de tip „io și vârful”, ci să ajung acasă întreagă, fără să fi trecut prin situații care să-mi pună viața în pericol. Ceea ce îți doresc și ție, căci drumețiile sunt ca să te bucuri, nu să trăiești periculos. Asta poți face și acasă, că oricum „atenție, cade tencuiala!” de peste tot.