Cum poți să-ți faci un sindicat în România, ca șeful să nu-și mai bată joc de tine

În ultimii două sute de ani s-au scris nenumărate lucrări filosofice și economice despre muncă. O dezbatere întinsă pe atâta timp între atâtea minți geniale și totuși rezumată cel mai bine de versurile trupei Blink 182: „work sucks, I know”. Dacă trăiești în România, munca e probabil și mai nasoală, dar stai puțin și nu te arunca încă în hăul resemnării.

N-avem încă roboți să facă toată munca pentru noi, tre’ să lucrăm, dar asta nu înseamnă că nu putem face munca mai suportabilă sau mai bine plătită, măcar. Știu, nu e ca și cum nu te-ai gândit deja și tu la asta. Poate chiar ai și cerut șefului tău o mărire, dar ți s-a răspuns cu ceva de genul „vai, bugetul nu ne permite, dar să știi că ai toată aprecierea noastră”. Sigur, validarea nu strică niciodată, dar nu poți plăti chiria cu „apreciere”. În plus, ce faci dacă angajatorul devine chiar abuziv?

Permite-mi să-ți explic de ce sindicalizarea e soluția dacă vrei să ai niște condiții de muncă cât mai okay, în ciuda corporației care o să-ți spună „noi suntem o familie aici, n-aveți nevoie de așa ceva”.

Cu cât ești mai tânăr, cu atât e mai probabil să nu prea ai mare tangență cu sindicatele. Ai mai citit una-alta pe la știri, poate ai mai auzit discuțiile alor tăi, dar n-ai o idee clară cu ce se mănâncă și care-i faza cu ele. Pe scurt, sindicatul te reprezintă pe tine. Știu că imaginea care a prins rădăcini e alta, dar sindicalizarea înseamnă în primul rând democrație – să vorbești cu colegii despre ce vă convine și ce nu la job, despre condițiile de lucru, ce s-ar putea îmbunătăți și cine ar trebuie să vorbească în numele vostru – să-ți reprezinte interesele, să-ți apere drepturile și să negocieze cu angajatorul pentru tine. 

Ca să-ți prezint un exemplu concret o să încep cu salariul. Trec vreo doi ani de când te-ai angajat, compania o duce bine, face profituri babane, dar tu iei în mână aceeași sumă. Ăsta e momentul în care sindicatul din care faci parte merge la negocieri cu șefii companiei pentru a cere o mărire de salariu tuturor. Aici sunt două scenarii: în primul, conducerea oferă mărirea de salariu. Al doilea e cel în care refuză, dar de aici ai o grămadă de moduri în care se pot termina lucrurile. 

Dacă negocierile rămân tot în plop, atunci se declanșează un conflict de muncă, care înseamnă și mai multe negocieri. Ca ultimă soluție, sindicatul poate declanșa și grevă, dar asta se-ntâmplă rar, pentru că ai o întreagă procedură de parcurs. Legea e gândită astfel încât să se facă mai întâi tot posibilul pentru a rezolva prin dialog. Trebuie mai întâi să anunți că te vei opri din muncă, să organizezi pentru început o grevă de avertisment, trebuie să ai motive întemeiate și abia după poți declanșa greva. 

Există și excepții, ca greva spontană, dar în acest caz costurile sunt mari de ambele părți – nu doar firma pierde bani, dar și angajații rămân plătiți. Vezi cazul fabricii Electrolux din Satu Mare, unde angajații au stat peste două luni în grevă pentru că cereau doi lei pe oră în plus la salariu. Așadar, nu e cum pare uneori la știri că angajații se lăcomesc la bani și una-două sar la grevă să jecmănească angajatorul.

De asta, mulți preferă un compromis. Și nu e vorba doar de salariu – la negocieri intră și zilele de concediu, bonusuri și multe alte beneficii și condiții de muncă.

„Până la urmă, de ce să negocieze sindicatul și nu eu singur?”. Cam așa sună argumentul individualisto-meritocratic, pe ideea că, în loc să te concentrezi pe tine, „să te dezvolți”, te pui în aceeași oală cu toți colegii mediocri și leneși care te trag în jos. Poate te-ntrebi „De ce să avem toți același salariu, când eu pot negocia un salariu mai bun, că doar sunt mai muncitor?”.

În primul rând, e fals: nu te oprește cu nimic să primești bonusuri de performanță ori să fii promovat pe baza muncii tale. Apoi, salariile pentru același post și nivel în companie sunt de obicei pe o grilă de salarizare. Probabil ai văzut de multe ori colegi care lucrează mai mult sau mai puțin și tot același salariu primesc oricum pentru că „asta e grila”. 

De multe ori, negocierile se duc pentru mărirea procentuală a tuturor salariilor, deci stai linișteanu, că nu pierzi „motivația” de a fi angajatul lunii. Și, trei la mână, ia-o matematic: cum crezi că ai mai multă putere de negociere, singur sau în grup? Da, toate acele tips&tricks despre cum să negociezi la interviu și „cum să te vinzi” sună foarte drăguț, dar știi cum e. Dacă tu te superi și pleci că nu primești mărirea de salariu, e problema ta. Dacă o sută de angajați se supără, devine problema companiei. 

Alte țări iau foarte serios treaba asta cu negocierile colective, nu le văd ca pe „treaba lor ce fac în propria ogradă”. Dreptul la asocierea în sindicate e prevăzut de UE, ONU și constituțiile majorității statelor, inclusiv la noi. În multe state din Europa de Vest există încă de acum o sută de ani instituții prin care să faciliteze dialogul social tripartit - adică discuții, medieri, negocieri între sindicate, patronate și autorități. Bine, pe hârtie le avem și noi, cum funcționează de fapt e altă treabă. 

Sigur, nu vreau să idealizez ce se-ntâmplă în vest, că nici acolo nu umblă câini cu covrigi în coadă, dar în general, sindicatele sunt văzute ca reprezentanții legitimi ai intereselor angajaților. Alt fals argument e cel cu „la ce-ți trebuie alți reprezentanți, dacă oricum deja ești reprezentat prin vot?”. Dacă pornești cu ideea asta ajungi la gândirea „de ce să nu desființăm ONG-urile, că oricum avem deja partide și parlament să ne reprezinte?”, nu?

Oricum, nu te gândi că a fost dintotdeauna așa. În felul în care le cunoaștem acum, sindicatele există doar de prin secolul al XIX-lea. Mare surpriză, nici pe atunci patronii nu erau fani sindicate și nici guvernele. Probabil de aia erau și interzise în multe locuri, iar multe proteste și greve s-au sfârșit cu atacuri din partea forțelor de ordine.

Apropo, cam de aici a apărut și sărbătoarea de 1 Mai: după ce niște muncitori care cereau un program decent de muncă au fost împușcați. Asta se întâmpla în 1886, mult înainte ca sărbătoarea să fie asociată cu micii pe grătar. Muncitorilor și sindicatelor de pe atunci trebuie să le mulțumești pentru condiții de muncă mai bune, zilele de concediu, weekendul liber, dar și faptul că lucrezi doar opt ore pe zi.

În România nu prea se vorbește despre sindicate. Nici în presă, social media sau în pauzele de țigară de la muncă. Atunci când se-ntâmplă, totuși, imaginea promovată e una negativă. De asta au și ajuns să fie asociate în mentalul colectiv doar cu figuri ca Miron Cozma sau Rădoi de la Metrotrex, decât cu figuri ca Virgil Săhleanu, lider sindicalist din Iași ucis în 2000 în lupta pentru drepturile salariaților. 

N-o să-ți zic că toți liderii sindicali sunt de fapt minunați și că totul merge strună, că nu e așa – până la urmă și sindicatele sunt o oglindă a societății românești actuale. Nu poți să ai o societate unde încrederea între oameni lipsește, democrația e vai de ea, la fel și cultura civică, și să te aștepți ca angajații din sindicate să fie cu 50 de ani mai evoluați decât restul.

Pe de altă parte, există și un interes economic și politic la mijloc. Cu cât mișcarea angajaților e mai prost văzută, cu atât are mai puțină susținere publică și cu atât mai ușor poți să iei măsuri împotriva lor. Vezi scăderea salariilor bugetarilor cu 25% din 2010 din România sau cum, în 2011, guvernul Boc a trecut o nouă Lege a Dialogului Social, prin care a distrus o mare parte din puterea de negociere și organizare a sindicatelor. 

Atât de nefastă a fost legea, încât a trebuit să intervină Uniunea Europeană să o schimbăm anul trecut. Am făcut-o doar pentru că altfel am fi pierdut sume uriașe din PNRR, nu din vreo intenție nobilă. Nu e nici asta nouă ideală, dar face condițiile puțin mai ușoare pentru înființarea unui sindicat și negocierea cu conducerea.

Calea cea mai simplă e să te alături unui sindicat deja existent. Problema e că e foarte posibil să nu ai niciun sindicat în firmă. România e pe ultimele locuri din UE când vine vorba de angajați înscriși în sindicate, iar dintre cei care sunt înscriși, marea majoritate sunt prin fabrici, hipermarketuri sau la stat. La firme mici nu prea găsești așa ceva, pentru că e mai greu să le înființezi, în timp ce la corporații e o altă cultură a muncii, care pune prea mult accent pe individualism.

Orișicum, dacă n-ai niciunul existent, nu te oprește nimic să-l pornești chiar tu. La fel, poți să-ți faci un sindicat și dacă există deja altul în firma ta. Tot ce ai nevoie este să aduni zece colegi din firmă și să semnați un act de înființare. Ce faci dacă firma ta n-are atâția oameni? În cazul ăsta poți să aduni 20 de salariați de la firme diferite, dar din același sector de activitate. Dacă ești casier la magazinul de la colț, îți trebuie angajați de la alte magazine.

„Și după asta? Putem să facem grevă până primim o mărire de 20% și un PS5 în sala de mese?” Oho, stai ușor, Che Guevara, trebuie întâi ca sindicatul tău să devină reprezentativ. În sens juridic, asta înseamnă că angajatorul e obligat să negocieze contractul colectiv cu tine abia după ce sindicatul tău numără 35% din toți salariații firmei. Ai ceva de muncă, dar tot e bine să începi de undeva.

În același timp, trebuie să fii și precaut. Nu știu din ce motiv, dar în general companiilor nu le plac sindicatele prea mult. Vezi cazul Starbucks din SUA ori, tot peste ocean, Amazon, care a construit un întreg aparat securistoid de spionare și supraveghere a angajaților pentru a împiedica formarea unui sindicat. Tot de la Amazon ai și un videoclip distopic care le spune angajaților să-și spioneze angajații și să-i denunțe conducerii.

Noi încă nu suntem așa de „avansați”, dar așteaptă-te ca dacă începi cu nebunii tip asociere sau sindicalizare să fii chemat la un „one on one”. Vezi, de exemplu, cazul angajaților Wizz Air concediați în 2014 pentru că voiau să facă un sindicat. Sigur, oamenii au câștigat procesul cu compania în 2019, dar să stai câțiva ani prin tribunale nu sună prea bine. 

În concluzie, dacă vrei să obții ceva cu adevărat, trebuie să știi să-l ceri. Și e mai simplu să faci asta când mai mulți o cer cu aceeași voce, decât o sută de voci care se bruiază una pe alta. Până la urmă, compania pentru care lucrezi, fie că-i multinațională, fie că-i locală, e organizată și coordonată de sus până jos ca să-și atingă interesul cât mai eficient. Tu de ce n-ai face același lucru cu organizarea? Nu doar din interes pentru tine, ci, mai ales, din solidaritate pentru restul.