Cum a ajuns România ultima din UE la educație, în ciuda olimpicilor și facultăților fără număr

Despre învățământul superior de la noi se vorbește doar când mai apare vreo știre legată de plagiatul vreunui politician. Cea mai recentă e despre Ministrul de Interne Lucian Bode, care după ce a fost declarat plagiator de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, a dat universitatea în judecată, a pierdut procesul și, cumva, spune că tot el e victima. 

Situația e clară, cam toți știm asta, ei știu asta, așa că strategia e să pună batista pe țambal și să îngroape subiectul – vezi amenda absurdă dată de CNA jurnaliștilor emisiunii Bună, România pentru că ar pune prea multe întrebări ministrului de Interne.

Nu că ar fi singurul caz de teză de doctorat plagiată de un politician – tocmai, e al nu știu câtelea, și am ajuns complet nepăsători, deși mizele sunt mai mari decât par la prima vedere. De asta, jurnalista Emilia Șercan, care a scris pe larg pe această temă, s-a trezit în mijlocul unei acțiuni de kompromat.

O să zici că lumea face prea mult tam-tam în jurul unor scandaluri individuale legate de doctorate și că se pierd din vedere problemele mari, la nivel de sistem, ca abandonul școlar sau educația slabă – mulți români nici nu le observă, pentru că sunt obsedați doar de olimpici și „prestigiul academic românesc” care există doar în imaginația lor. 

Problema cu plagiatele e însă doar un simptom al unui sistem eșuat de educație. Dacă despre educația la nivel de generală și liceu am mai vorbit, e timpul să vezi și cum stă treaba cu educația superioară. 

„Pff, în ziua de azi, toată lumea face o facultate”? Mai ții minte vorba aia care mirosea a elitism răsuflat? Pe lângă faptul că, doh, tocmai asta e ideea – să avem toți acces la studii, să ne formăm și dezvoltăm – nici măcar nu e adevărat. Da, știu că nu se refereau la toți–toți, însă la capitolul absolvenți de studii superioare suntem ultimii din UE. Chiar și dacă iei doar categoria de vârstă 25–34 ani, tot ultimii suntem, cu doar 23 la sută absolvenți de studii superioare, față de media UE de 41 la sută. 

Asta nici măcar nu e ceva nou, avem o tradiție seculară. Atât în interbelic, cât și în perioada comunistă numărul de absolvenți de studii superioare era foarte mic, chiar și prin comparație cu unii vecini est-europeni. Din ‘90 încoace am mai încercat s-o bibilim, dar tot pe șestache. Am dat drumul la fabrici de diplome, la înființat facultăți de carton, am mai închis un ochi la ce făceau facultățile private, totul ca să creștem producția de diplome la hectar. 

Numărul de studenți a crescut de la vreo 300 000 în 1990, la aproape un milion prin 2008. Cu doctoratele la fel: de la vreo 300 de teze de doctorat în ‘90, am ajuns la 6 000 pe an în 2012.

Bine, greu de zis dacă guvernele chiar au avut vreo strategie sau pur și simplu nu le-a păsat. Prin 2009, unul din trei studenți din România învăța la universitatea privată Spiru Haret, enorm pentru o instituție înființată recent. Ce să vezi, o mare parte din diplome erau luate la fără frecvență sau prin învățământ la distanță, iar pentru o parte din specializări nici nu aveau dreptul legal să ofere licențe. 

Ministerul Educației a fost de gașcă și i-a iertat, pentru că cu toții greșim, însă în 2019 prorectorul universității Spiru Haret era reținut alături de alte cinci persoane pentru că ar fi primit șpagă pentru promovarea examenelor. Procurorii DIICOT i-au acuzat de crearea unei vaste rețele infracționale în care ar fi fost implicate 53 de persoane – profesori, angajați ai facultăților și studenți.

Hei, nimeni nu-i perfect. Dar, cum ziceam, chiar și cu toate șmecheriile posibile tot suntem semnificativ sub vecinii bulgari când vine vorba de procentul de absolvenți. De ce?

Un expert în educație citat de Euronews e de părere că „nu e în natura noastră faptul de a învăța ca nație”, iar ăsta e probabil rezumatul perfect al opiniei generale. Un fel de fatalism leneș, pentru că nu poți să vorbești despre o „natură” a națiilor, ci despre viziunea asupra sistemului educațional și cum o implementezi. Partea proastă e că nu prea construim, iar ce construim sunt facultăți de carton. Sigur, sunt și câteva exemple bune, dar insignifiante la scara largă.

Dar de ajuns cu facultățile și să trec la ceva de nișă: cercetarea. Pe 31 ianuarie a avut loc Gala Cercetării Românești, ediția numărul unu, în cadrul căreia au fost premiați cercetători români din țară, dar și din afară. Ideea nu e rea în principiu, dar felul în care a fost pusă în practică aduce mai mult a parodie. Nu am acordat prea multă atenție evenimentului, până am văzut reacțiile de după.

Cine a ținut discursul de deschidere? Premierul Nicolae Ciucă, despre care aceeași Emilia Șercan a scris despre cum și-a plagiat teza de doctorat și ar fi încercat să mânuiască dosare prin instanță ca să oprească analizarea ei. 

Cine a organizat evenimentul? Ministerul Cercetării și Inovării, desigur. Poate nu știai, dar România e pe ultimul loc din UE și când vine vorba de finanțarea cercetării. Ungurii și bulgarii ne depășesc lejer, cel puțin ca finanțare, cel puțin, iar salariile nu-s nici ele grozave – asta dacă prinzi loc de muncă ca cercetător.

Ce-i drept, guvernanții au promis că în 2024 bugetul cercetării o să ajungă până la urmă la unu la sută din PIB – tot la coada clasamentului rămânem, dar na, e o îmbunătățire. Evident, asta în condițiile în care se va întâmpla minunea, pentru că știi cum e cu promisiunile: azi sunt, mâine n-au existat, de fapt, niciodată, ai înțeles tu greșit.

Ah, încă un lucru criticat la Gală: dacă te uiți la membrii juriului care au ales câștigătorii la prima categorie, cea a cercetătorilor cu experiență, o să observi că printre cadrele universitare sunt și doi afaceriști, reprezentanții unora dintre cele mai mari patronate din țară: un director de la Raiffeisen Bank și patronul City Grill. N-am nimic cu oamenii, dar te întrebi pe bună dreptate ce treabă au reprezentanții unor mari asociații de business cu jurizarea unor lucrări de cercetare? 

N-o să mai intru în discuția despre privatizarea învățământului. Oricum, dacă vrei să înțelegi starea în care se află cercetarea românească azi, evenimentul ăsta o rezumă destul de bine.

La cum se descrie ea însăși, Academia Română reprezintă cel mai înalt for de știință și cultură din țară, care adună cele mai strălucite minți din toate domeniile, un pilon al cercetării care participă la viața societății noastre. Sună fain, nu? La un moment dat, Academia cerea chiar să primească dreptul de a propune legi, iar președintele Academiei să aibă rang de ministru. Probabil că românii care au fantezii cu tehnocrați providențiali n-o să vadă cât de nedemocratică și proastă e ideea.

Faza e că Academia noastră nu e chiar un far al științei și cunoașterii, cu atât mai puțin al progresului. Culmea, la „cel mai înalt for” găsești idei care par luate din comentariile unor conspiraționiști de Facebook – nu uita că Academia a trimis un comunicat prin care susține teoriile conspirației despre 5G. Ce-i amuzant e că menționează ca sursă Organizația Mondială a Sănătății, deși OMS spune exact opusul. Pare mai degrabă că oamenii își iau informațiile de pe site-urile conspiraționiste de Wordpress, nicidecum că ar fi la curent cu ultimele cunoștințe și studii științifice. 

Cât despre „participarea la viața societății”, pot să vezi ce apel public făceau prin 2017 în timpul protestelor cu OUG 13, semnat de 84 de membri ai Academiei. E o singură pagină, dar condensează bine viziunea lor despre lume: pericolul globalist și temuta corectitudine politică erodează identitatea națională, așa că cheamă la arme tot poporul român și „pe toți locuitorii acestui pământ” – da, am citat aici – să apere țara.

Sigur, astea-s parte din discursul mainstream conservator pe care-l vezi și la alde Orbán sau Trump, însă oamenii zic mai subtil și că integritatea teritorială e amenințată de „enclave etnice”. În traducere liberă, „păzea, ungurii vor să ne fure Ardealul!”, o temă creată în național-ceaușismul anilor ‘80 și folosită manipulator mai ales în primii ani după revoluție, ca sperietoare. 

Cum s-a ajuns aici? S-o luăm istoricește: prima Academie Română a fost formată în secolul al XIX-lea, dar comuniștii au desființat-o după 1948, când au venit la putere, și au reînființat-o cu alt nume și, desigur, cu membri noi. Odată cu anii ‘70–‘80 a început și, scuză-mi franceza, perioada dilibao. 

Soții Ceaușescu au devenit membri, academicienii au adoptat teoria că dacii sunt centrul lumii și tot felul de tematici paranoic-naționaliste, fără nicio legătură cu realitatea. Însă imediat după moartea dictatorilor, academicienii i-au exclus post-mortem și și-au amintit că ei dintotdeauna au fost pro democrație liberală și capitalism. Au scos partea cu „Republicii Socialiste” din nume, dar au rămas exact aceiași oameni, cu aceleași idei paranoice despre lume, națiuni și societate.

Chiar și dacă de mâine s-ar deschide zece noi universități mari cu profesori de top, bine finanțate și complet gratuite, n-ar avea cine să meargă la ele pentru că, ghici ce, elevii s-au pierdut pe drum – fie în abandon școlar, fie într-o pregătire submediocră. 

Îți trebuie vreo două generații de elevi cu un nivel decent de educație ca să creezi o generație ca lumea de absolvenți. Trebuie să pornești de jos, să aduci copiii la școală în clasa I, să le ridici părinții din sărăcie, să pregătești profesori buni pentru fiecare sat din țară, să ai niște profesori care să formeze profesorii, să vezi dacă o să aibă locuri de muncă după și tot așa. 

Altfel spus, trebuie să pornești de la rădăcina unui copac dacă vrei să aibă coroana și ramurile sănătoase. Oricum, astea-s pentru planuri pe termen lung de dezvoltare și oameni cu viziune, dar politicienii noștri abia reușesc să citească subtitrările de la filme.