M-am dus în Londra la nunta unor români și-am dat peste o înmormântare cu un milion de oameni

Poate ai crede că-i ceva unic să ajungi în Londra într-un moment istoric – funeraliile reginei Elisabeta a II-a – în zilele cu enorma coadă de cetățeni britanici. Ei bine, cum cunosc alte șapte persoane care au ajuns în capitala britanică din alte motive, cel puțin în viața mea acest moment istoric nu va atinge cotele aselenizării. 

Întâmplarea face însă ca motivul vizitei mele în metropola londoneză să fie o nuntă de 25 de persoane care fusese stabilită pe 19 septembrie, ziua înmormântării. Dar acesta nu va fi un eseu despre cum am ajuns ca pe 19 septembrie să iau parte nu la o nuntă de 25 de persoane, ci la o înmormântare de un milion de oameni ieșiți pe străzile orașului și alte zeci de milioane care urmăreau în direct cortegiul funerar pe TV și internet. Merită menționat că recordul de audiență pentru BBC rămâne, totuși, finala Euro 2020 când Anglia a pierdut în fața Italiei sub ochii a 31 de milioane de telespectatori (câteva milioane mai puțin decât acum). 

Nu e nici un eseu despre doliul unora, amuzamentul sau furia altora, despre grandoarea sau ridicolul situației. Nu e nici măcar un eseu despre monarhie, istorie și colonialism, pentru că aici aș putea scrie cu caps cuvântul ANTI și-ar rezulta un text de maximum 200 de semne care și-ar avea locul mai curând pe Twitter.

Așa că voi vorbi despre nunta pentru care am mers la Londra și despre care știu fiecare detaliu, fiecare modificare, fiecare frustrare. Așa cum probabil ai văzut la știri, în ziua înmormântării, deasupra Marii Britanii a atârnat un mare semn cu ÎNCHIS. S-au închis bănci, magazine, nenumărate restaurante și cafenele, biserici, tribunale, teatre, cinematografe, supermarketuri, și-au întrerupt activitatea nenumărate companii și ONG-uri, nenumărate clinici. 

Astfel, o sărbătoare aducătoare de hăhăieli și dănțuieli cum este o nuntă, desigur, era exclus să se întâmple. Tocmai de-aia, cu zece zile înainte de nunta lor complet achitată și aranjată, cu 20 oameni care veneau din România și alte patru țări, cu biletele de avion și cazare complet aranjate și achitate, prietenii mei s-au trezit într-o situație incertă, nesiguri dacă se vor mai putea căsători în 2022, nesiguri dacă vor mai putea ține nunta pentru care mai bine de un an au mers la muncă zi de zi, pentru care au exclus orice fel de vacanță, pentru care și-au plătit lucrurile pe rând și din timp, atenți să nu intre în banii de chirie. 

Pentru ei, cele zece zile de doliu național au coincis cu zeci de telefoane, cu gândeli și răzgândeli. A fost un scenariu încâlcit și frustrant pe care pot doar spera că ți-l poți închipui după următoarea înșiruire de variabile implicite: schimbarea meniurilor, invitațiilor și afișajelor care, acum, aveau data greșită (papetăria nu e ieftină la Londra trebuie să menționez). Apoi regândirea programărilor pentru diverse pregătiri și posibilitatea de a lucra nu cu oamenii căutați, antamați și plăcuți, reantamarea locului în care avea să se întâmple nunta pentru o dată ulterioară, reprogramarea ceremoniei pentru instituția londoneză echivalentă Stării Civile care avea să trimită o persoană de la registratură și care are disponibilitate foarte limitată, reprogramarea furnizorilor: flori, tort, fotografi etc.

Pentru unii dintre oamenii veniți din alte țări a însemnat prelungirea șederii cu o zi ceea ce a presupus o noapte extra la hotel la preț aproape dublu față de rezervarea inițială și costurile de schimbare a datei pentru zbor. Pentru alții a însemnat o deplasare la Londra doar pentru a vizita orașul și a ieși cu viitorii însurăței la o bere pentru ca în noua dată a nunții să zboare către alte locuri în care aveau treabă la muncă. Iar unii, n-au mai putut veni deloc.

E adevărat că, după toate acestea, au avut marele noroc ca locația nunții să aibă liber pe 20, a doua zi după data planificată, dar și ca cei de la primărie să trimită două persoane cu registrul la subraț care să le consemneze căsătoria. Restul lucrurilor s-au așezat pe cât de aproape de ideal s-a putut.

E însă amuzant și cumva înspăimântător să te bazezi pe șansă ca viața ta să-și poată urma cursul în ciuda instituțiilor și organizațiilor de care depinzi.

Există o serie întreagă de anunțuri monumentale și anecdotice care nu fac decât să întărească afirmația de mai sus: primăria din Norwich a interzis legarea bicicletelor de suporți pe perioada de doliu, asociația bicicliștilor a ieșit cu o declarație care susținea că folosirea bicicletelor pe perioada celor zece zile de doliu național este o lipsă de respect; concernul de hoteluri și SPA Center Parcs a anunțat inițial nu doar că vor închide hotelurile, ci, mai mult, că cei deja cazați trebuie să părăsească incinta pentru 24 de ore în ziua înmormântării, iar ulterior că le este interzis să părăsească hotelul pentru aceleași 24 de ore. Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat de fapt din cauza reculului public, dar lista absurdităților poate continua nestingherită. 

Lucrurile care într-adevăr s-au întâmplat, blocadele pe care aceleași instituții și organizații le-au instalat nonșalant în viețile oamenilor, implicațiile pe care le-au avut pătrund într-o zonă destul de sinistră. Pentru o zi, băncile pentru alimente de care beneficiază peste două milioane de oameni în Marea Britanie au fost închise, nenumărate înmormântări au fost reprogramate, la fel cum a fost cazul cu nunți, botezuri și ceremonii amânate pe termene nedefinite. Numeroase termene judecătorești au fost suspendate, cum s-a întâmplat și cu nenumărate consulturi medicale și proceduri pentru pacienți cronici printre care și ședințe de chimioterapie care au fost anulate. În Marea Britanie sunt înregistrați peste 370 000 de noi pacienți cu cancer în fiecare an.

Real, întreaga listă de mai sus vorbește despre amprenta profundă lăsată de practicile monarhiste în mentalul colectiv britanic, practici preluate cu grație și benevolență de companii și instituții. Vorbește despre grupuri cu probleme și nevoi marginalizate de, prin și pentru fast și ritualic. Vorbește despre impunerea unei emoții naționale unice pe care toți cetățenii unui stat ar trebui să o adopte independent de sau chiar în ciuda vieților lor. 

O debilitare activă în care pentru 24 de ore cel puțin unii nu se pot hrăni, alții nu se pot vindeca, unii nu se pot căsători, alții nu pot divorța, unii nu se pot bucura, alții nu pot fi îngropați. 24 de ore în care ți se permite exclusiv să jelești o unică moarte.

Am resimțit tentația puternică să scriu despre The Queue care-ar putea genera îndeajuns de multă caterincă pentru un articol separat. O să las mai jos câteva dintre comentariile mele preferate ca să râzi și dacă n-ai fost acolo. Această entitate colectivă antropomorfă – The Queue – a generat o asemenea isterie generală și un asemenea nivel de absurditate, încât nici măcar ficțiunea nu-i poate face cinste.

Există însă câteva momente la care am asistat, voi mărturisi, cu uluire în ceea ce un producător TV ar putea numi „One Day In the Death Of…”.

Momentul în care televiziunile britanice anunțau la meteo temperatura din The Queue. 

Momentul în care am ieșit de la metrou la Westminster Abbey și am fost direcționată de poliția britanică să mă alătur cozii care se îndepărta de catedrală are și el un loc rezervat în mintea mea alături de întrebarea oare câți dintre acei oameni, la fel ca mine, au participat fără voia lor la The Queue, chiar și numai pentru câteva sute de metri. 

Momentul în care am ajuns pe Kensington Road după înmormântare, și, pentru prima dată, am văzut strada complet pustie.

Momentul în care m-am plimbat două ore și am numărat doar șase mașini care treceau pe lângă mine. 

Momentul în care am văzut mii de oameni la picnic în parc, cu pături și băuturi, care se uitau pe niște ecrane uriașe la cortegiul acestui festival funerar. 

Momentul în care câteva zeci de oameni urmăreau funeraliile dintr-un pub mâncând liniștiți un Sunday Roast în această zi de luni. 

Momentul în care se discuta intens despe George, Darby, Sir John și Elizabeth, caii care conduceau cortegiul și care i-au fost dăruiți reginei de Poliția Regală Canadiană Călare. Recunosc, m-am întrebat de ce doar John are titlu nobiliar! 

Ce este cu adevărat uluitor este cum acest eveniment a schimbat cursul firesc al vieții a milioane de oameni pentru cel puțin o zi. Cum o țară întreagă a rămas pe loc pentru cel puțin 24 de ore. 

Aștept cu sufletul la gură încoronarea. Încoronarea la propriu. Monarhul Marii Britanii rămâne singurul monarh din Europa căruia în continuare i se pune coroana pe cap în această ceremonie care te transportă în timp. Această ceremonie care le va permite britanicilor și lumii să se bucure de o unică bucurie, ce vine, e drept, mai puțin spontan decât moartea.