Afara din tara

Cinci motive pentru care nu ar trebui să te muți din România la Londra

Mai este Londra locul în care găsești o viață mai bună decât în România?
04 Martie 2019, 12:57pm
viata in londra, brexit, mutare in londra
Întâmplarea face că-n poză nu-i autorul articolului. Fotografie de Dom Christie via Flickr
În rubrica „Afară din țară” discutăm periodic despre ce înseamnă să te muți, ca român, în diferite colțuri ale lumii. Poți vedea mai multe articole din rubrică aici.

În rubrica „Afară din țară” discutăm periodic despre ce înseamnă să te muți, ca român, în diferite colțuri ale lumii. Poți vedea mai multe articole din această rubrică, dacă te abonezi aici.

În ultimii doi ani am locuit în capitala Marii Britanii. Am simțit în buzunar efectul inflației și am văzut cum unele produse dispar de pe rafturile supermarketurilor ca urmare a deprecierii lirei. Plus multe astfel de probleme care luate separat nu însemnă mare lucru, dar care luate împreună m-au făcut în cele din urmă să-mi fac bagajele și să revin în paradisul românesc. Părerea mea este că nu mai merită să schimbi România pe Marea Britanie, ca acum câțiva ani. Dar dacă vrei să emigrezi acolo, iată cinci probleme de care s-ar putea să te lovești odată ce pui piciorul în Regatul Unit.

paradis

Fotografie de Jamie Lee Curtis Taete via Londra e un Paradis

AI NEVOIE DE RECOMANDARE CHIAR DACĂ VREI SĂ TE ANGAJEZI CA SPĂLĂTOR DE VASE

Ca să-ți găsești un serviciu o să constați că, în afară de diplome și experiență în muncă, ai nevoie de scrisori de recomandare. Minimum două, de multe ori, trei. Acestea nu au doar rolul de a servi drept dovadă că experiența trecută în CV nu este una inventată, ci și că ai fost un bun angajat, iar aici intervine subiectivitatea foștilor angajatori.

Firește, nu toți cei care își caută de lucru se confruntă cu această problemă, pentru că atunci n-ar mai intra nimeni, niciodată, pe piața forței de muncă din Regat. În general, nu trebuie să-și facă griji pentru asta IT-iștii și programatorii, mai ales cei care au portofolii impresionante cu care să-și demonstreze experiența, precum și norocoșii care au diplome de la instituții de învățământ care se bucură de recunoaștere și apreciere pe plan internațional (stai liniștit, nu e cazul universităților din România). Sau, dacă știi vreo meserie pe care o cunosc doar puțini oameni (de exemplu, dacă ești chirurg sau, de ce nu, sudor subacvatic) ai șanse să-ți găsești de lucru fără recomandări.

Însă, dacă nu te încadrezi în categoriile astea, atunci fă bine și ascunde-ți CV-ul de pe LinkedIn, fă-ți unul modest și pregătește-te să accepți un job odios, la așezat cutii în rafturi sau la debarasat mesele prin baruri. Și vezi cum faci să-ți rămână suficientă energie astfel încât, după ce termini de spălat farfurii și pahare, să faci și ceva voluntariat. Trebuie să găsești o fundație, ceea ce nu va fi greu, ca să obții recomandările de care vei avea nevoie pentru un job mai bun. Pentru că, ai ghicit, dacă foștii angajatori laudă felul în care speli tu vasele, o să-ți fie ușor să-ți găsești un alt job la spălat vase - și cam atât.

NU AI ALTĂ VARIANTĂ DECÂT SĂ LOCUIEȘTI LA COMUN

Nu o să scriu aici despre chiriile aberante din Londra, că deja știe toată lumea aspectul ăsta. Ceea ce s-ar putea să nu știi este că o să te lovești și aici de problema recomandărilor. Dacă nu ai un job bine plătit (și probabil încă nu ai), un „credit score" peste medie (un istoric financiar extrem de detaliat pe care, fiind la început nu ai nicio șansă să-l ai) și referințe de la alți proprietari și/sau agenții imobiliare, șansele tale de a putea să închiriezi ceva tind spre zero, chiar daca ai banii necesari. Așadar, cel puțin la început, nu ai altceva de făcut decât să accepți să locuiești la comun, cu toate dezavantajele care decurg de aici (și pot fi multe).

Dacă nu ai pe cineva care să te primească să dormi cu el în pat sau măcar să te lase o vreme pe canapeaua din hol și te trezești că trebuie să închiriezi o cameră într-una din așa-numitele share houses, ai face bine să închiriezi printr-o agenție sau direct de la proprietar. Să nu subînchiriezi, chiar dacă ideea de a locui cu alți români ți se poate părea tentantă la început. Principalul motiv este că chiriașul nu are dreptul legal să facă asta, așa că proprietarul vă poate da afară pe amândoi.

În plus, este scump și, tocmai pentru că nu locuiești legal, nu o să ai dovadă de adresă. Ăsta este un impediment major în UK: nu-ți poți deschide cont bancar, nu te poți înscrie la un medic de familie, nu poți obține cardurile și badge-urile necesare desfășurării anumitor meserii, vei fi respins de majoritatea angajatorilor serioși și lista poate continua.

Nu da banii până nu vezi casa. Fii atent la orice detaliu: cum arată cartierul, cum arată casele din jur, în ce condiții se prezintă casa în care urmează să locuiești etc. Fii atent la unele probleme cu care e posibil să nu te fi confruntat niciodată până acum și de care eu n-am scăpat: igrasie de două degete pe pereți (uneori este ascunsă cu pereți falși și odorizante), prezența șobolanilor, a termitelor sau a ploșnițelor de pat.

E LOCUL ÎN CARE UIȚI SĂ VORBEȘTI CORECT ENGLEZA

Trei ani am studiat limba japoneza la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București. Manualele și materialele de studiu erau în engleză, așa că am ajuns să stăpânesc destul de bine limba lui Shakespeare. În plus, de la misionarii mormoni din București am deprins un accent american clar și ușor de înțeles, așa că mi-am imaginat că nu o să am probleme în Londra. Eram optimist...

În primele trei luni petrecute acolo auzeai de la mine doar „Excuse me?" / „Could you repeat that, please?" sau „Oh, yeah, yeah” atunci când mă plictiseam să încerc să înțeleg ce vrea celălalt să-mi spună. Încet, încet, problema s-a remediat de la sine și nu am mai avut probleme de comunicare, cel puțin nu cu englezii. Pentru că acum, după ce m-am întors din Anglia, este rândul meu să aud de la interlocutori: „Excuse me?" „Can you repeat that, please?" sau „Oh, yeah, sure”.

Chiar sună ciudat, dar Marea Britanie nu este locul cel mai bun în care să înveți sau să-ți perfecționezi cunoștințele de engleză. Dacă nu ajungi să studiezi într-o universitate bună, nu prea o să ai ocazia să înveți engleza standard (despre care britanicii spun că este engleza pe care o vorbesc doar regina și cei de la BBC). Sunt zeci de dialecte în UK, unele de-a dreptul de neînțeles nu doar pentru noi, dar până și pentru restul britanicilor. Geordie, dialectul vorbit în zona de nord a Angliei, fiind de departe cel mai bizar dintre toate.

În Londra, dacă ești norocos, o să ai în jur oameni care vorbesc Cockney și, cu puțin noroc, nu o să deprinzi accentul. Dacă ești ghinionist, o să ajungi să locuiești într-o zonă plină de imigranți și o să pleci din UK vorbind engleza mai prost decât o vorbeai înainte de a ajunge acolo.

musulmani

Fotografie de Gwydion M. Williams via Flickr

O SĂ TE SIMȚI IMIGRANT ȘI XENOFOB ÎN ACELAȘI TIMP

Nu este vorba despre infracțiunile comise de unii dintre imigranți sau de angoasa numărul unu a românilor - atentatele teroriste (serios, ai mai multe șanse să mori într-un accident casnic decât într-un atentat). Pricipala problemă legată de numărul mare de imigranți este presiunea socială imensă. Dacă ceri un salariu mai mare, se găsesc o sută de imigranți care să-ți ia locul. Și nu, nu sunt afectați doar muncitorii necalificați, cam oricine poate fi înlocuit cu cineva care acceptă mai puțini bani. Sigur, peste tot în lume se întâmplă asta, însă aici oamenii continuă să vină imaginându-și ca UK este noul El Dorado al Europei.

E aproape amuzant când te gândești că în 2014, Marea Britanie s-a isterizat de desantul românilor, iar acum am ajuns a doua naționalitate non-britanică, după polonezi, în Regatul Unit, dar simțim amenințarea celorlalți imigranți. Cu toate că suntem mai mulți decât irlandezii sau indienii (411 de mii de români în UK), rămânem în continuare „vecinii pe care nu-i dorești”, cum zice domnul Nigel Farage (de la UKIP) odinioară.

O scurtă poveste banală: Ionuț, Mircea și Vanessa*, trei tineri români pe care i-am întâlnit, munceau la recepția unui hotel din Londra, pe 8,50 - 9,00 lire pe oră (adică sub living wage-ul calculat pentru Londra, care e de 10,55 lire pe oră). Toți cei trei români aveau experiență, vorbeau două limbi străine, unul dintre băieți fusese chiar și night auditor (om de bază pentru acte, facturi, programele folosite pentru rezervări la hotel etc.). În ciuda acestor aparente avantaje, povestea lor rămâne una banală, întâlnită deseori la români: ai venit în Londra, lucrezi de-ți sar ochii din cap, faci overtime să-ți poți plăti facturile și speri ca într-o zi lucrurile să fie mai bune și să ai un trai decent. Dacă ești curios să vezi cum au evoluat salariul minim în UK, găsești mai multe informații aici sau direct pe site-ul oficial al guvernului britanic.

Dacă ți se pare greu de crezut asta, e suficient să intri pe unul dintre nenumăratele site-uri de recrutare (reed.co.uk, cel mai mare site de profil din UK, jooble sau gumtree) și să cauți după „night receptionist” sau „hotel receptionist” - adică genul de joburi pe care le-ar putea ocupa cineva care abia a aterizat în UK. O sa fii uimit să vezi ce salarii mizerabile se oferă în acest domeniu și apoi o să fii și mai uimit să vezi ce pretenții pot avea angajatorii pentru banii (sau mai bine zis, bănuții) pe care sunt dispuși sa-i dea.

Cea mai tâmpită ofertă a venit din partea unui restaurant japonez din Camden. Mi-au gasit CV-ul pe net, au vazut că știu japoneză, m-au sunat și m-au întrebat dacă nu vreau să fiu „kitchen porter” (să muncesc la spălat vase și la curățat legume) pe salariu minim. Mi-au spus că așa o să am ocazia să-mi perfecționez japoneza. Lucky me!

În plus, s-ar putea să fii respins când aplici pentru un loc de muncă. Nu din cauza xenofobiei ci din motive pragmatice, pentru simplul fapt că de multe ori echipele sunt formate din oameni care provin din aceeași țară, vorbesc aceeași limbă (nu engleză), așa că s-ar putea să te trezești că ești respins la interviu. Firește, nimeni nu o să-ți spună adevăratul motivul pentru care ești respins, ca să nu poți face plângere.

Spre exemplu, eu am fost timp de câteva luni supraveghetorul echipelor de curățenie și mentenanță care se ocupau de un complex studențesc din Londra. Întâmplarea a făcut ca primele echipe să fie formate din români (majoritatea) la care s-au adăugat trei echipe de sud-americani, vorbitori de spaniolă. Pentru ca majoritatea oamenilor din echipele de curățenie nu vorbeau nici măcar engleza, am fost nevoit să resping toți candidații polonezi, bulgari sau italieni (știu, e greu de crezut, dar din cauza crizei sunt destui italieni care au ajuns la coada măturii prin marile metropole europene) pe care îi tot trimiteau cei de la agenție.

Presiunea socială despre care vorbeam se manifestă în multe alte aspecte, nu doar când vine vorba despre joburi și salarii. Spre exemplu, sistemul public de sănătate este în pragul colapsului din cauza numărului mare de pacienți, așa că dacă ai o problemă de sănătate, mai bine te întorci în România.

SALARIILE NU SUNT CHIAR ATÂT DE MARI PE CÂT PAR LA PRIMA VEDERE

Elena* s-a născut într-o familie săracă, așa că a fost nevoită să lucreze de la 17 ani într-un mic bar de cartier. Când a împlinit 18 ani, Elena și-a făcut bagajele, s-a pregătit sufletește pentru un job foarte nasol (în pofida reclamelor, job-urile de infirmier chiar sunt niște joburi odioase) și a plecat înspre îndepărtatul Regat.

La început, i s-a părut că a lovit-o norocul, mai ales că, fiind fată isteață și vorbind engleză și ceva spaniolă, a reușit să evite jobul de infirmieră și să se angajeze din prima pe un post de receptionistă. Viitorul nu părea atât de negru. A suportat cu stoicism timp de doi ani un job nasol (mulți șefi plini de pretenții, multe ture de noapte, multe ore suplimentare, ca să-și poată plăti facturile - asta fiindcă atunci când ești plătit cu opt-nouă lire pe oră, nu prea îți permiți să respecți recomandările guvernului Marii Britanii și să muncești doar 48 de ore pe săptămână). Asta până când a ajuns la un cabinet stomatologic, acolo unde un tehnician dentar nepriceput - în UK poți ajunge tehnician dentar după doar un an de studiu, nu după trei, ca la noi - i-a lucrat măseaua atât de bine, încât Elena a făcut o pungă de puroi care i-a umflat jumătate din față.

Astfel, după doi ani de muncă, Elena și-a luat bruma de bani, cele câteva bagaje și abcesul care aproape că a desfigurat-o și s-a întors să se trateze în România. Happy end?

În general, românii fac ochii mari când aud despre alți conaționali stabiliți în Anglia care câștigă 30-35 de mii de lire pe an, dar lucrurile nu-s chiar așa de simple. Sumele astea sună bine, dar doar pentru zonele mai sărace, unde și prețurile sunt mai mici. Aceeași sumă pentru Londra nu este decentă, având în vedere că salariul mediu se apropie de 40 de mii pe an și este tras în jos de zecile de mii de joburi plătite cu salariul minim pe economie.

În plus, noi suntem obișnuiți să vorbim despre salariul net, în timp ce în UK toată lumea îți va spune salariul brut. Așadar, dacă presupui că reușești să câștigi 35 de mii de lire pe an, o să plătești ceva mai mult de 4 600 de lire impozit și aproape 3 200 la asigurările sociale. Cu alte cuvinte, aproape opt mii de lire îți zboară din buzunar fără să apuci măcar să-i vezi. Oricum, nu e momentul să-ți faci griji cu impozitele, pentru că șansele să câștigi atât în primul an sunt practic nule. De-abia o să atingi suma de 20 de mii de lire, pentru care o sa plătești aproximativ trei mii de lire impozit plus asigurări sociale, adică nimica toată. Vestea proastă este că, la banii ăștia, ești destul de mult sub living wage, sau, cu alte cuvinte, ești sărac. Iar sărac poți fi și în România, nu-i așa?

*Numele personajelor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Editor: Iulia Roșu, Ioana Moldoveanu