Obiceiurile acestor scriitori faimoși sunt lecții mai bune de viață decât orice ai citi pe net

Dacă ai avut cel puțin o dată gândul că ai scrie ceva, ți-au venit în minte câteva întrebări: ce-i face pe scriitori buni să scrie? Cum trec ei de blocaje creative? Și, mai ales, cum își păstrează și dezvoltă atenția?

Scrisul necesită multe și ai putea crede, iluzoriu, nimic în același timp și orice scrii poate suna gol sau nu. Însă procesul, ritualul ăla care să-ți creeze pofta de a scrie și spațiul mental pentru a lăsa cuvintele să iasă e incert definit și dificil de atins. 

În general, „pachetul” de bază pentru a scrie e format din: liniște, spațiu și citit. La fel ca scriitorul american Nathan Englander care uneori scrie cu dopuri de urechi cel mai bine poți ajunge să scrii când sunetele din jur nu te mai distrag. Aici poate fi liniștea sau un fundal audio monoton în căști – unii îi zic white noise, dar la fel de bine i-ai putea spune zgomot pentru tăcere.

Mai e un pas în procesul de scriere. Pe lângă liniște și claritate, poate cel mai greu de acceptat și pus în practică e tăierea cuvintelor, editarea textului și uneori efectiv construcția lui de la zero după primul draft. Sunt scriitori care cred că dacă aruncă doar 90 la sută din ceea ce le-a ieșit la prima mână e chiar bine. Cât optimism!

Dacă te apuci și cauți pe internet sau prin diverse biografii cum fac unii scriitori și scriitoare, cel mai des o să găsești că nu e totul ca-n poezie: o muză care vine și deschide porțile creației. Ai fi de surprins cât de mult ține de fapt de dedicare și construirea unor obiceiuri și a unui stil de viață cât mai benefic pentru minte.

Maya Angelou, proeminenta scriitoare americană, care, printre alții, a lucrat cu Marthin Luther King și Malcom X, nu a început cu cuvintele pe foaie. A fost inclusiv lucrătoare sexuală înainte să ajungă una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane contemporane. Când am citit despre ritualul ei am râs, atât pentru că m-a surprins, însă și pentru că mi-a arătat cât se respecta și mai ales cât de mult respecta relația pe care o avea cu scrisul.

Secretul ei era camera pe care o închiria lunar la un hotel din orașul natal. 

„Mă duc în jurul orei 6.30 dimineața. Am un dormitor cu un pat, o masă și o baie. Am un dicționar și Biblia. De obicei, un pachet de cărți și câteva cuvinte încrucișate. Ceva care să-mi ocupe mintea mea mică. Cred că bunica mea m-a învățat asta. Obișnuia să vorbească despre «mintea ei mică». Așa că, atunci când eram mică, de pe când aveam vreo trei ani și până la 13 ani, am decis că există o Minte Mare și o Minte Mică. Iar Mintea Mare îți permite să te gândești la gânduri profunde, dar Mintea Mică te ocupă, astfel încât să nu poți fi distras. Aceasta ar lucra la rebusuri sau ar juca Solitaire, în timp ce Mintea Mare ar aprofunda subiectele despre care voiam să scriu.”

Maya Angelou era atât de devotată procesului e de scriere, încât își limita la minimum orice posibilă distragere, inclusiv ruga managementul hotelului să scoată din cameră toate tablourile sau detaliile de decorațiuni interioare. În plus, interzicea cu desăvârșire personalului hotelier să arunce vreo hârtie, aveau permisiunea aceasta doar dacă foaia era deja aruncată de ea pe podea. 

Cât despre disciplină, am toată admirația pentru scriitorul japonez Haruki Murakami. „Când sunt în modul de a scrie un roman, mă trezesc la patru dimineața și lucrez cinci–șase ore. După-amiaza, alerg zece kilometri sau înot o mie cinci sute de metri (sau le fac pe amândouă), apoi citesc puțin și ascult muzică. Mă culc la ora nouă seara.” Își păstrează rutina asta în fiecare zi, fără excepții! 

Spune că, cu timpul, repetiția în sine devine o formă de hipnotism. „Mă hipnotizez pe mine însumi pentru a ajunge la o stare de spirit mai profundă.” Murakami face asta pentru o durată lungă de timp, de la șase luni la un an, așa că pentru el scrierea unei cărți e ca un antrenament de supraviețuire și, din punctul lui de vedere, puterea fizică e la fel de importantă ca sensibilitatea artistică. 

E posibil ca la început de drum, dar și după ce-ai făcut asta ceva timp, să ajungi la un blocaj de scriere, sentimentul ăla care-ți spune că orice cuvânt pe care l-ai tasta sau apăsa pe foaie e inutil și aseptic. Poate fi o existență reală a acestuia sau doar imaginația care dă formă blocajului, dar metoda lui Jodi Picoult poate ajuta: foamea vine mâncând. Sau altfel zis „s-ar putea să nu scrii bine în fiecare zi, dar poți oricând să editezi o pagină proastă. Nu poți edita o pagină albă.” 

Scriitoarea americană a scris cel puțin șapte cărți care au ajuns numărul unul în prestigiosul top New York Times Best Sellers, iar munca ei a fost tradusă în peste 34 de limbi. Îți dai seama că e o scriitoarea cu relevanță din moment ce în prezent cărțile ei sunt scoase din bibliotecile școlare din cauza unei legi care instigă la cenzură. 

Îndârjirea i se vede din relația pe care o are cu scrisul. „Nu cred în blocajul scriitorului. Gândește-te la asta – când erai blocat în facultate și trebuia să scrii o lucrare, nu se rezolva de la sine cu o seară înainte de predarea lucrării? Blocajul scriitorului înseamnă să ai prea mult timp la dispoziție. Dacă ai un timp limitat pentru a scrie, te așezi și o faci.” 

Poate unul dintre cele mai directe sfaturi pentru generația actuală, și la fel de ușor de înțeles și direct de aplicat, e cel al lui Nathan Englander: „Închide telefonul. Sincer, dacă vrei să lucrezi, trebuie să înveți să te deconectezi. Fără mesaje text, fără mail, fără Facebook, fără Instagram. Orice ai face, trebuie să se oprească în timp ce scrii.” Ca să-și urmeze propriul sfat, are multe momente în care ajunge să scrie cu dopurile în urechi.

Sfatul lui se leagă la fix de unul dintre cele mai enervante obiceiuri pe care le deprindem în viteza societății contemporane: orice mic act pe care-l facem poate fi întrerupt de verificarea Instagram, a mailului, a unui status, un live care ne atrage atenția, un tag în ceva postare și lista e interminabilă, că doar așa e internetul.

E dificil să ne păstrăm concentrarea la cote maxime, să stăm atenți fără a ne întrerupe singuri, iar ce e și mai pervers la asta e că adesea nu ne dăm seama că o facem. Așa că, obiceiul lui Karen Russell e despre prezență.

Scriitoarea nu-și măsoară randamentul unei zile în numărul de cuvinte, ci în numărul de ore pe care a reușit să le petreacă concentrată în universul poveștii pe care o imaginează. Pentru ea asta e mult mai important decât calitatea scrisului care îi iese prin degete. 

„Am reușit să rămân pe loc și să mă dedic cuvintelor de pe pagină, fără să decid la mijlocul frazei că e mai important să-mi verific mailul, să «cercetez» o întrebare online sau să fac curat în proiectele de la târgul de știință din spate pentru congelator. Am decis că trucul este să continui să te ocupi de asta timp de mai multe ore, indiferent de propria ta evaluare oscilantă a modului în care merge scrisul. Să apari și să rămâi prezent este o zi bună de scris.” 

Mai adaugă la ceea ce tocmai ai citit că Russel crede despre propriul scris că e nasol în majoritatea cazurilor, iar pentru ea perioadele în care scrisul curge fără efort și e intuitiv sunt chiar rare. „Dacă poți să te împaci cu faptul că probabil va trebui să arunci 90 la sută din prima ta schiță, atunci te poți relaxa și chiar aproape că te poți bucura de «scris prost».”

O concluzie care te poate ajuta enorm, în orice muncă creativă faci, e că rutina bate talentul. Teorie demonstrată și de fostul președinte al Americii Barack Obama. Cât încă era președinte, Obama scria în toiul nopții în timp ce familia sa dormea. Memoriile sale, alea de 700 pagini plus, le-ar fi scris între zece seara și două dimineața. Cică primul draft l-a scris de mână într-un carnețel. Uite încă un exemplu la care poți medita: E.L. James a scris „Fifty Shades of Grey” în drum spre muncă, pe un BlackBerry. Își trimitea apoi textul pe laptop și-l mai finisa.