Am întrebat politicieni români dacă trebuie condamnat Holocaustul Mareșalului Antonescu

Se fac mai bine de 70 de ani de când un guvern românesc a ales Partea Întunecată a Forței, opțiune care a dus la persecuții, deportări și execuții – genul de ingrediente necesare atunci când clasa politică a unei țări pune la cap un program de exterminare în masă, cunoscut sub numele de Holocaustul românesc. Un subiect ținut sub preș multă vreme și asumat, românește, niciodată până la capăt și doar împinși de la spate. Abia în 2003, președintele de atunci, Ion Iliescu, a pus bazele unei comisii internaționale – Comisia Elie Wiesel – care a redactat în 2014 un amplu raport care vorbește de masacrarea a peste 300 de mii de evrei pe teritoriul României. Raportul e considerat document public și e interpretat drept o recunoaștere oficială a României de participare la Holocaust. Cu toate astea, nici Iliescu, nici Emil Constantinescu și nici Traian Băsescu nu au condamnat Holocaustul, după modelul condamnării comunismului.

România are o lege care pedepsește ferm – cel puțin în teorie – pe oricine neagă Holocaustul. Abia acum doi ani, în legea 217/2015, a fost inclus un paragraf în care e scris, negru pe alb, că a existat un Holocaust și în România.

O lege care, totuși, potrivit reprezentanților Institutului Elie Wiesel, nu funcționează. Mai mult, legea condamnă doar cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanității. Până acum, singura persoană condamnată pentru așa ceva este mareșalul Ion Antonescu. Singurul lucru sigur care reiese din treaba asta este că nu ai voie să dai numele lui Antonescu unei străzi, școli sau instituții publice. În privința legionarilor, de pildă, sau a simpatizanților legionarilor din acea perioadă, lucrurile sunt mai nuanțate și, implicit, confuze. Poate, de pildă, o școală să poarte numele lui Mircea Vulcănescu? Poate, ar zice unii, pentru că Vulcănescu nu a fost condamnat pe post de criminal de război. Nu poate, zic alții, pentru că a susținut un regim criminal. Practic, legea se aplică fără echivoc în cazul unei singure persoane: Ion Antonescu. O lege dată pentru un singur om, după modelul Dragnea, dar pe invers, plus că aici vorbim deja de o altă ligă.

Guvernul român nu-și asumă, însă, public această vină. Și nici măcar vreun cap al mândrei noastre armate să plece puțin privirea în pământ, de rușine (pentru că mignionii care au apăsat pe trăgaci erau militari care acționau la ordin). Această asumare cu jumătate de gură face ca unul din doi români să-l considere, în continuare, pe mareșalul Antonescu „un patriot", doi din trei români să creadă că Holocaustul a fost ceva de care doar Germania „e de vină". Ca să nu mai vorbim că, în continuare, unul din 10 români continuă să creadă că „evreii reprezintă o problemă". Poate nu întâmplător, Soros, cel care e vină de tot ce se întâmplă în România, e și el evreu.

Am întrebat câțiva parlamentari români despre această temă și am aflat repede că e exact genul de subiect care îi scoate pe mulți din zona lor de confort.

VICE: Credeți că a existat un Holocaust în România?
Ioan Narcis Chisăliță: Da, dar nu de aceleași dimensiuni ca cel din Germania.

Mai exact, ce înseamnă asta?
Au fost mai puține victime. Asta nu înseamnă că nu a fost și în România.

Trebuie ca guvernul român să-și asume vina, după modelul german?
Nu cred. Nu văd de ce să-și asume vina guvernul român.

De ce? Nu a fost ceva la fel de grav precum Holocaustul nazist?
A, nu, dar guvernul român nu trebuie să-și asume acum vina pentru ce s-a întâmplat atunci, în anii '40. Cel german, da!

Ce știți - în linii mari - despre ce s-a întâmplat în România, în acea perioadă?
Nu știu.

Știți date, evenimente?
Nu. Nu cunosc în profunzime ca să pot să vă răspund.

Despre Pogromul de la Iași ați auzit?
Credeți-mă, aș greși dacă v-aș răspunde. Știu că a existat și cred că guvernul nu trebuie să-și asume vina.

VICE: România a condamnat Holocaustul românesc în 2004, prin raportul comisiei Wiesel. E suficient?
Florina Presadă: Trebuie să ne asumăm mai ferm această vină. Ideea este că, în spațiul public de la noi, vorbim foarte puțin despre Holocaust și despre ce s-a întâmplat atunci. Pogromul de la Iași, de pildă, nu ar trebui să fie un lucru despre care vorbim, așa, ocazional. Ne-am face un mare bine, nouă, ca societate, dacă ne-am asuma acest lucru. Am înțelege mai multe lucruri, dacă am vorbi deschis despre asta, inclusiv fenomenele de discriminare.

Cum vedeți tratarea acestui subiect în manualele școlare?
Din câte știu eu, nu este suficient cât e acoperit acest subiect la școală. Chiar cred că ar trebui să vorbim mai mult despre asta, măcar în manualele de istorie.

VICE: Cât de eficient, din punct de vedere instituțional, e tratarea Holocaustului în România?
Petre Florin Manole: Eu zic că, la nivel instituțional, Institutul Elie Wiesel are meritul de a trata extrem de atent și de eficient tematica aceasta. Cred că trei sferturi din activitatea românească pe acest subiect se datorează acestui institut. Dar institutul Wiesel nu face programa în școli, totuși. Nu predă la școală acest subiect. Pe de altă parte, sunt și niște progrese la Ministerul Educației dar, acolo, nu se duce ministrul să zică – de mâine se predă asta și asta.

Avem o lege care condamnă negarea Holocaustului. Cât de eficientă e ea?
Nu a fost nimeni condamnat pe chestia. Eu sunt, oricum, sceptic că, pe negarea Holocaustului, lucrurile se vor schimba în privința eficienței pe partea penală. În același timp, cred că prioritatea e pe partea de educație. Educația, nu pedeapsa e soluția. Pentru zonele absolut extremiste care nu-și vor schimba niciodată atitudinea vizavi de acest subiect, prefer să-i ignor. Să-i ignor, atâta vreme cât nu încalcă legea, că am avut deja câteva amenzi la CNCD pe subiectul discriminării.

VICE: Ce părere aveți despre Holocaustul românesc?
Florinel Stancu: E greu de spus…

Din ce cauză?
….

Cunoașteți ceva despre acest lucru, știți ce s-a întâmplat?
Nu știu ce să zic… Cam greu…

De ce? Aveți dubii că s-a întâmplat acest lucru? Nu credeți că au existat peste 300 de mii de victime?
Da. E posibil. Dar nu am de unde să știu. Nu sunt în temă să dau un răspuns clar.

VICE: Holocaustul românesc mai e o temă de actualitate, acum, în 2017?
Cezar Preda: Holocaustul, după tema comunismului, e a doua temă a României moderne. Fostul președinte (Traian Băsescu) care a făcut și lucruri rele, dar și bune, a condamnat comunismul. În ceea ce privește condamnarea oficială a Holocaustului nu poate să aibă același aspect de lege, cum a avut-o condamnarea comunismului. De ce? Președintele României s-a exprimat deja în această privință. Și aici mă refer și la Iliescu, și la Băsescu, și la Iohannis. Toți s-au exprimat ferm pentru condamnarea a ceea ce s-a întâmplat atunci.

Dar ce spuneți despre cum a ajuns Mareșalul Antonescu un erou al românilor?
Majoritatea cremei politice a României nu l-ar vrea dus pe Mareșalul Antonescu în colțul istoriei, așa cum ar vrea naționaliștii. Pentru că naționalismul nostru are niște puseuri antisemite. Iată că și asta e un răspuns față de recunoașterea Holocaustului românesc: faptul că Antonescu – „marele Conducător" nu e pus în cartea de istorie ca un mare comandant militar român.

Nu există decident politic în România ultimilor 20 și ceva de ani să nu fi transmis acest mesaj. Să luăm deplasările în Statele Unite: nu a fost o deplasare acolo în care decidentul politic român să nu facă o trimitere, măcar printr-o frază, la Holocaust.

Naționalismul românesc, ăla cu puseuri antisemite există și în rândul politicienilor români.
Naționalismul românesc există, dar mai degrabă din cauza conviețuirii cu maghiarii din România și nu neapărat cu privire la Holocaust. El mai e exacerbat, așa, din cauza Transilvaniei. Menținerea acestui naționalism nu permite niciunui decident politic să-și asume tranșant o anumită poziție, decât în contextul în care are un anumit avantaj economic sau un avantaj politic imens, imediat.

Să înțelegem că ne asumăm vina, dar nu până la capăt?
Da, suntem într-o zonă gri! Și nu suntem singurii care fac asta. E o chestiune de politică diplomatică. Niciodată reprezentanții evreilor nu au făcut solicitări. Ei au considerat o linie roșie dincolo de care România nu trebuie să coboare. Coborâtul sub linia roșie înseamnă uitare, nerespectare, altă poziționare. Atât timp cât oficialii români s-au menținut deasupra liniei roșii, comunitate evreiască a fost mulțumită.

Dar nici ai noștri nu s-au gândit să se ridice mai sus de linia roșie…
Exact. Pentru că nu există interesul, din cauza curentului naționalist despre care am vorbit mai sus.

VICE: Ce știți despre Holocaustul românesc?
Dan Lungu: Da, potrivit mărturiilor, a existat. Am citit destul de mult despre asta, dar cel mai mult m-am documentat despre trenurile morții de la Iași, din 1941. Anul trecut, în calitate de director al Muzeului Național al Literaturii Române am propus Consiliului Județean Iași înființarea unui Muzeul al Holocaustului la Iași, în clădirea fostei chesturi de poliție, care aparține consiliului județean, însă proiectul a fost respins. Vina pentru ce s-a întâmplat atunci trebuie asumată, asta e clar. Chiar la nivel guvernamental, sau mai ales acolo, cu tot ce decurge din această recunoaștere.

VICE: Ce știți despre Holocaustul românesc?
Marton Arpad: Știu că a existat o deportare masivă din Ardealul de Nord, realizată de trupele germane (chiar dacă, strict tehnic, treaba asta nu are nicio legătură cu Holocaustul din România, nu strică să știi și asta - n.r.). Au existat niște manifestări – Pogromul, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au existat deportări de evrei și țigani înspre Transnistria pe trenuri în care au murit oameni. În general, cam asta știu.

Credeți că guvernul român ar trebui să urmeze exemplul celui german și să-și asume această vină?
Cred că toate guvernele care au avut o implicație, au această obligație morală.

VICE: Ați fost ministru al Educației atâția ani. Sunteți mulțumită de felul în care acest subiect e acoperit în programa școlară?
Ecaterina Andronescu: Pentru ca asemenea lucruri să nu se mai repete niciodată, în nicio generație și pentru nicio generație, eu cred că oricât ai face, nu e suficient. Dar în acest moment, preocupările din ultimii 20 de ani au fost să avem un grad cât mai mare de acoperire, pentru ca cei care sunt școliți să afle despre aceste orori.

Avem un capitol distinct, în manualul de istorie, care să trateze acum acest subiect?
Nu știu să vă spun, în acest moment. Nefiind istoric, nu urmăresc neapărat subiectul. Dar, când aveam responsabilități ministeriale am avut grijă să existe un astfel de capitol în cărțile de istorie. Chiar dacă poate s-a diseminat în mai multe capitole, el trebuie să existe în programă. În programă, subiectul categoric este cuprins, abordarea poate fi diferită. E datoria istoricilor să facă lumină în acest subiect.

Păi, istoricii au făcut deja lumină, în raportul Wiesel, din 2004.
Cei care-și asumă responsabilitatea pentru țară, categoric ar putea să o facă.

VICE: Ați auzit despre Holocaustul românesc?
Florin Roman: Categoric, am auzit.

Ce ne puteți spune despre acest lucru?
Ar trebui să stăm cel puțin o oră să discutăm despre Pogromul de la Iași dar, acum fiind activitate de plen, nu cred că e momentul.

Spuneți-mi pe scurt, atunci.
Cred că istoria ne învață ce trebuie să facem fiecare dintre noi. Holocaustul a însemnat pierderea și suferința a multor oameni. Eu tocmai vin de la Sighet. Cred că mulți din cei din Parlament și de la Guvern ar trebui să meargă să învețe puțin. Aici e o mare problemă: mulți nu percep ce s-a întâmplat în acei ani pentru că fie nu au trăit istoria, fie nu știu ce s-a întâmplat. Eu sunt convins că cine a fost în închisorile comuniste, care a trăit acele vremuri și știu ce s-a întâmplat atunci cu evreii, din acest punct de vedere lucrurile sunt foarte clare: sunt condamnabile. Va trebui să recunoaștem, ca și stat (sic) această problemă. Holocaustul a însemnat crimă, umilință, tot ce e mai rău – la momentul respectiv – pentru o minoritate.

VICE: Ați auzit de Holocaustul românesc?
Ion Călin: Nu.

Știți că a existat?
Nu.

Aveți o părere despre acest subiect?
Ca despre oricare Holocaust.

Adică? Spuneți-mi părerea dumneavoastră despre Holocaust.
E regretabil ce s-a întâmplat: și cu românii, și cu evreii și cu alte nații mai mari sau mai mici, nu are importanță. Holocaustul nu ar fi trebuit să existe: oamenii ar fi trebuit să moară în cauze drepte, pe front, nu măcelăriți în situații diverse.

Credeți că guvernul român ar trebui să-și facă mea culpa în această privință?
Eu aș începe un pic cu mai multe dezbateri la nivelul societății. Poate s-au și făcut unele deja, nu știu. Cred că ar trebui o dezbatere publică dar nu ar trebui ca ea să fie făcută la inițiativa guvernului.

De ce credeți acest lucru?
Pentru că noi trebuie să credibilizăm și instituția Parlamentului și a Guvernului. Pentru că noi, de regulă, decredibilizăm. Cultivăm neîncrederea și respingerea oricărei instituții a statului…

OK, deci dvs. spuneți că trebuie credibilizat Parlamentul ca Guvernul să-și ceară scuze pentru Holocaust?
Nu, spuneam că, în general, instituțiile statului trebuie credibilizate. Forța care o dau credibilizării sunt oamenii, societatea civilă care văd că a început să joace un rol foarte important. Îmi doresc ca ea să slujească interese pur românești și naționale. (Omul ăsta pur și simplu habar nu avea despre ce vorbea, dar a acceptat să vorbească, totuși. A ieșit ce ai citit mai sus).

„Am rude care au suferit cumplit, la Auschwitz. Să nu uităm. Ceea ce s-a întâmplat la Odessa nu a fost un fenomen singular, au fost politici publice asumate de guvernul român de atunci. Legile antisemite au fost date. A fost o atmosferă toxică, în perioada respectivă, oameni care și-au pierdut de la joburi la dreptul de a locui, accesul la viața socială, publică. A fost inițial o acțiune de epurare morală și multă suferință.

Directiva Curățirea pământului e practic o transpunere a acelui tip de gândire de epurare rasială și antisemită. Acum vedem sublinierea autohtonismului, sub filonului național, care, sigur, ar trebui să treacă prin asumarea unor fapte istorice, nu e vorba de o vină colectivă, nu trebuie să ne turnăm cenușă în cap.

Este o chestie pe care trebuie să o metabolizăm, inclusiv în manualele de istorie. Armata română a fost responsabilă pentru acest lucru, de la conducătorul ei, Antonescu, până la ultimul soldat, în jos, care a executat ordinul. E indecent să transformi în erou național un om responsabil pentru acest lucru. Lucrurile astea trebuie explicate și trebuie readuse periodic în discuțiie. Mai ales că, din 2004, de la adoptarea raportului Wiesel, am tot văzut tot felul de atacuri abjecte pe această temă."