Am fugit de căldura din România în Islanda și am dat de poliție și erupții vulcanice

Mențiune — În Islanda am făcut un lucru prostesc, am recunoscut, dar prostia mea sau a oricui nu înseamnă că persoana respectivă nu mai are drepturi și merită orice i se întâmplă, motiv pentru care povestea mea a fost acceptată în 2022 de populara publicație LGBTQ An Injustice! Nu te sfătuiesc să îmi calci pe urme, dar nu te aștepta de la mine să-mi pun mai multă cenușă în cap decât e cazul, cred că perspectiva cuiva vinovat de o indiscreție de genul ăsta e mai instructivă decât prezentarea unor cetățeni LGBT model.

În vara lui 2022, în mijlocul primului val de caniculă, pe final de iulie, am decis că eu nu mai suport. Plănuiam o evadare și, cum tocmai încheiasem un proiect, mi-am luat un bilet doar dus spre Reykjavík cu vreo sută de euro. Zborul avea o escală de șase ore în aeroportul din Luton, numai bine ca să mănânc o friptură pe terasa vară-mii, în Bedford.  

Nu m-am informat prea bine cum e cu vremea în Islanda, important era că lipsea canicula. Sigur, știam că au ghețari și aisberguri care plutesc pe lagune glaciare, dar din România, vara, ăștia se văd ca gheața dintr-un mare Mojito. Nici hostelul nu l-am plătit dinainte decât pentru o noapte, pentru că prefer să nu fiu legat de o rezervare și nu eram sigur nici cât stau în capitală, nici ce fac după aceea.   

Planul inițial era să fac un citybreak de o săptămână în Reykjavík, poate să mă aventurez într-o excursie organizată sau două, în zona sudică, cu ghețari, și în Golden Circle. Asta e o zonă turistică în apropiere de capitală, unde poți vedea, la șosea, pe o distanță de 300 de kilometri, gheizere, o cascadă masivă, un crater vulcanic în care s-a format un mic lac și parcul național Thingvellir. Pe vremuri acolo se aduna, în aer liber, vechiul parlament islandez, care există de prin anul 900.  

Am ajuns să stau însă trei săptămâni și să văd o bună parte din țară.  

În timpul ăsta, a erupt un vulcan lângă Reykjavík, m-a arestat poliția, am stat vreo zece zile într-un hostel cu moschee la etaj, am făcut turul insulei cu autostopul, am rămas blocat noaptea pe coclauri și m-a salvat poliția, am dormit pe jos într-un magazin, într-un cort la preț de hotel și într-o pensiune luxoasă, m-am rătăcit pe un munte, unde a trebuit să beau apă din bălți, și am făcut moca o excursie de-o zi cu autocarul la ghețari.  

Am ajuns pe aeroportul Keflavík, la 50 de kilometri de Reykjavík, pe la 12 noaptea, încă pe lumină, dar și pe o ploaie mocănească și în jur de 11 grade, în pantalonașii mei trei sferturi de in, că doar veneam de la 38 de grade în București.  

„Ce frumos!”, m-am gândit, pentru că la aeroport era plin de steaguri rainbow, până și căile de acces erau vopsite curcubeu. Mi-am pus windbreakerul țipător – să se vadă în peisajul tern – cumpărat special în ultima clipă, și când să-mi schimb pantalonii, mi-am dat seama că îi uitasem pe cei lungi acasă, în afară de unii verzi de trening. I-am purtat toate cele trei săptămâni.  

Rezervasem totuși un pat într-un hostel la câțiva kilometri de aeroport, în ideea că a doua zi să mă duc direct la Blue Lagoon, cel mai mare centru termal din Islanda, care e în apropiere. Am ratat ultimul autobuz dintr-o eroare de planificare, așa că, intimidat de taxiurile din fața terminalului, numai Mercedesuri lucioase, am scos degetul mare la înaintare în fața stației.

În Islanda, stațiile se închid pe toate laturile, să te protejeze de vânturile puternice. Deși era târziu și nu prea mai trecea nimeni, am avut noroc să oprească un localnic care s-a abătut din drum și m-a dus până la ușa hostelului.  

A doua zi, la plecare, ce să vezi, nu aveam niciun mijloc de transport până la Blue Lagoon, cu toate că internetul mă asigurase că te poți descurca foarte bine și cu transportul public. Norocul mi-a surâs și de data asta, pentru că în hol am auzit pe cineva vorbind românește, m-am băgat în seamă și așa m-am lipit de niște conaționali stabiliți acolo, în trecere pe la hostel, care au făcut un mic ocol și m-au dus până la Blue Lagoon.  

În timp ce picura mărunt și rece, m-am bucurat ca un copil de laguna artificială, în aer liber, cu apa la 38 de grade, aburindă, de un turcoaz lăptos, datorită unor alge speciale, după cum a explicat ghidul de la spa. Mi-am pus măști de diverse feluri și-am ciocnit o bere în piscină cu niște tipi care m-au rugat să le fac o poză.  

Mă apucase deja mania fotografiatului și am umblat peste tot cu telefonul la mine, cum făceau mulți, uneori pus într-o punguță impermeabilă, pentru siguranță. Doar că eu am dus-o mai departe, și mai în glumă, mai în serios, am făcut poze inclusiv la vestiar, pe șest, unor tipi care se schimbau. După asta am plecat bine mersi cu pozele mele neclare și creepy, cu toate că erau camere video peste tot.  

Pachetul minim la spa m-a costat vreo 90 de euro, peste care a venit și nota de plată de la restaurantul de super fițe, că doar o dată merge omul în Islanda. Am probat în magazinul lor și niște pantaloni de trekking, dar când am auzit că prețul era de 50 000 de coroane, vreo 350 de euro, am decis că oricum nu-mi veneau așa bine.  

N-am mai așteptat busul pentru Reykjavík, care venea peste ceva timp și costa vreo 20 de euro, că m-a luat pe gratis șoferul unui autocar privat, pentru excursioniști. Genul ăsta de noroc, sau generozitate, în special din partea localnicilor, m-a urmărit în Islanda la fel de constant ca ghinioanele.  

Am stat la un guesthouse decent, chiar lângă Hallgrímskirkja, renumita biserică albă modelată după coloanele bazaltice care se întâlnesc în peisajul islandez (și în Irlanda, de altfel) și un simbol al orașului, spre care duce un curcubeu enorm, pictat pe o întreagă stradă pietonală. Din turnul ei, pentru opt euro, ai una din cele mai bune priviri panoramice asupra centrului, făcut din căsuțe de tablă, lemn și piatră vopsite în culori vii.  

La început a fost înnorat și mai picura, iar în pauze m-am învârtit pe străzi și prin piațete centrale, pe promenada lungă la Atlantic, am vizitat Harpa, clădirea de concerte futuristă de pe faleză, concepută de designerul Olafur Eliasson, și am dat un ocol lacului artificial central de mică adâncime, pe care se află primăria, unde e o machetă cu harta Islandei în relief, iar undeva în apropiere am vizitat Muzeul de Artă Modernă și piața unde am dat peste clădirea Parlamentului.  

Seara am intrat pe Grindr și Romeo, am văzut cam cât cereau escorții și m-am potolit. Prețul de pornire era 25.000 de coroane islandeze, un pic peste 150 eur.  

Venea weekendul, și prețurile la hostelul meu central creșteau vertiginos: de la 30 la 70 de euro pe noapte, în dormitor comun. Ca să-ți faci o idee, Islanda a primit 1,7 milioane de turiști în 2022, în timp ce populația ei e de 370 000, dintre care o treime trăiesc în Reykjavík și două treimi în regiunea capitalei. Practic, vorbim de năvălirile barbare. E plin de turiști pretutindeni, cazările sunt limitate, iar prețurile explodează în sezon. De departe, cei mai mulți sunt francezii. 

În condițiile astea, m-am mutat în cel mai ieftin hostel pe care l-am putut găsi, care costa vreo 30 de euro în weekend și jumătate în timpul săptămânii. Era într-o zonă cu blocuri, la mama dracului, nu atât față de centru, care rămânea la vreo jumătate de oră de mers pe jos, cât față de cea mai apropiată stație de autobuz, până la care făceam vreo zece minute pe jos, după care autobuzul ajungea pe un traseu ocolit în centru. Biletul în Reykjavík e vreo patru euro și se plătește doar cash sau pe aplicație.  

Hostelul ăsta, SM Hostel, era plin de imigranți, turiști la buget, oameni aterizați în toiul nopții fără rezervări și islandezi cu diverse probleme, cum ar fi un tânăr apărut peste vreo săptămână care se spărgea cu stimulenți de tip amfetaminic și nu adormea până nu-l calmam cu niște xanaxuri din trusa mea de medicamente, ori o semi-boschetară cu o rotiță lipsă, care bodogănea singură.  

Bucătăria era cam varză, cu dotări ieftine, camerele cu același aer cazon, deși curate, iar clădirea avea o formă ciudată hexagonală, cu o sală mare centrală la parter și camerele aranjate în jurul ei în stil panopticon. De departe cel mai deranjant era că marocanul în vârstă care stătea în general la recepție nu pricepea o boabă de engleză. 

Mi s-a părut puțin ciudat, dar mi-am dat seama mai târziu că avea sens, pentru că la etaj era o moschee, iar întreg stabilimentul era întreținut de marocani și populat în mare de imigranți africani și din orientul apropiat. 

În următoarele două zile am bifat bună parte din atracțiile orașului, începând cu cele mai aproape de hostel. Am vizitat Perlan, un centru turistic kitschos, așa-zis Muzeu de Istorie Naturală, cu peșteră glaciară artificială, show imersiv cu Aurora Boreală, tiroliană și alte prostii. A urmat casa Höfði, unde Reagan a bătut palma cu Gorbaciov pentru sfârșitul Războiului Rece și sculpturile de pe faleza, inclusiv emblematicul Sun Voyager, o navă vikingă stilizată din oțel inoxidabil, care se aprinde în soare la apus, pietonalele din centrul vechi, portul și muzeul de artă contemporană de pe chei. 

M-am nimerit la un festival de muzică islandeză, am băut o bere la asfințitul care nu se mai termina, pe la zece seara, pe terasa unui bar de pe acoperișul unui bloc din centru și așa mai departe. Ce e mișto în Islanda vara e că ziua nu se mai termină, ai practic două zile de opt ore la dispoziție. Dacă începi de dimineață poți să faci o pauză după-amiază și apoi să ai încă 6-8 ore la dispoziție, cu unele muzee și locații încă deschise.  

În a treia zi de Islanda, o vineri, după o vizită la Muzeul Național, pe la 5, cu încă șase-șapte ore de lumină înainte, mi-a venit chef de-o baie într-una din piscinele publice cu apă termală, ubicue, și cum la cele publice intrarea e în jur de zece euro, am descoperit una gratuită, în aer liber, pe malul oceanului, într-o zonă mai izolată și mai sălbatică de oraș, o periferie nedezvoltată. Apa caldă izvora chiar lângă mal, direct în ocean; amestecul rezultat era totuși rece, dar ceva mai departe era amenajat un bazin public puțin adânc cu apă termală, cu acces liber.  

Long story short, după dușul care în Islanda e obligatoriu înainte de a intra în piscină, musai dezbrăcat, când era aproape gol în jur, m-a mâncat în cur să-i fac două poze pe furiș unui tip care era în duș, cu spatele la mine. O căutam cu lumânarea, clar, plus că mă distra să le trimit pozele la vreo doi amici gay oripilați.  

Un alt tip a văzut faza și a început să facă scandal. Eram indispus și m-am luat în gură cu el, pentru că îmi cerea foarte agresiv să șterg pozele pe loc și l-a alertat și pe tipul pozat. S-a creat o întreagă scenă, și-mi imaginez că strigătele s-au auzit până la cei de la piscină. Până la urmă am șters pozele, dar în fața tipei de la recepție și nu a justițiarului de ocazie.  

Apoi, încercând din răsputeri să par imperturbabil, m-am dus în bazin, nedezlipit de telefon, și mi-am imaginat că asta a fost tot. Dar francezul revoltat, judecând după accent, se pare că nu se potolise, și a insistat să fie chemată poliția. Peste ceva timp a apărut un echipaj format dintr-un zdrahon de doi metri și o tipă, iar lunganul mi-a confiscat telefonul, mi l-a luat pur și simplu din mână, și m-au dus la secție, pe motiv că săvârșisem nu știu ce sex crime.  

Acolo am încercat să-mi păstrez calmul, dar n-am rezistat și am început să strig la ei ca un pensionar ofensat că eu nu m-am conformat nici când mi-au cerut soldații să șterg pozele făcute la baza militară ONU de pe muntele Olimp din Cipru, ceea ce e adevărat. Apoi am refuzat să fiu interogat fără interpret, în engleză. Am zis că dacă îmi fac viața grea, o s-o le-o fac și eu lor. Așa că m-au băgat într-o celulă. Acolo, vraiște de nervi și de rușine, și mai ales rupt de oboseală, am adormit în scurt timp, nu înainte să le zic să-mi aducă un sendviș, că am diabet și nu vor să fac o criză de hipoglicemie.  

A urmat interogatoriul, cu interpret și avocat din oficiu, la care detectivul n-a pierdut timpul să mă întrebe dacă am poze sexuale cu minori. Am intrat într-o discuție filosofică cu detectivul, care susținea că o poză e sexuală prin natura ei, în timp ce eu ziceam că poate contează și intenția, că se pot face poze nud și cu alte motivații și scopuri.  

În cele din urmă m-au lăsat să plec după ce le-am dat codul de la telefon, că doar ce era să-mi facă, urmând ca ei să studieze conținutul telefonului și să mi-l înapoieze sau să aducă niște acuzații, ceea ce era puțin probabil, mai ales că turistul pozat și justițiarul plecau din oraș în două zile, cum îi auzisem spunându-i polițistului la piscină.  

Doar ca eu am rămas traumatizat de toată povestea, iar fără telefon eram ca peștele pe mal. Colac peste pupăză, era weekend prelungit în Islanda, o sărbătoare specială, Ziua Comerțului, un fel de 1 mai când islandezii se duc de obicei să campeze în natură și totul e închis, așa că abia marți, peste patru zile, puteam spera să-mi recuperez telefonul sau să-mi pot lua unul nou.  

Au fost patru zile grele. Practic, am rămas fără instrumentul de călătorie principal și fără alt mijloc de a-mi umple timpul. Noroc că am avut carduri fizice, ca să-mi pot prelungi hostelul, altfel rămâneam efectiv homeless într-o țară străină. Cum nu voiam să spun nimănui de la hostel ce se întâmplase, nu am vrut să cer nimănui telefonul să sun avocatul. După weekend, m-am dus zi de zi la poliție, unde puteam să-l sun de la un telefon public și să-l rog pe tipul de la recepție să-i contacteze direct pe detectivii care își pasau cazul meu de la unul la altul.  

Orientarea în oraș și transportul au fost un chin. Vizitatul nu mai avea niciun haz. Serile la hostel erau lungi și deprimante. Dar mai ales orgoliul meu a primit o lovitură grea; eram neconsolat, între furibund și disperat, mă treceau valuri-valuri de tristețe, frustrare și furie, pe mine mai ales, bineînțeles.  

Fără să știe, m-a ajutat Ali, un tânăr medic din Kenya, școlit în Ucraina, care încerca cumva să obțină un permis ca să poată profesa în Islanda, cu care stăteam în aceeași cameră și care a devenit tovarășul meu. Lui i-am spus la un moment dat că îmi pierdusem telefonul și că aveam să mi-l recuperez curând, pentru că îl găsise un localnic care era plecat din oraș, dar avea să se întoarcă în câteva zile și să mi-l înapoieze. 

Islanda e vestită pentru infracționalitatea scăzută și pentru faptul că tu și proprietățile tale sunteți tot timpul în siguranță, așa că un telefon furat sau neînapoiat e ceva destul de puțin probabil. De pe telefonul lui Ali am putut da un mesaj acasă, să spun că sunt okay, dar că mi-am pierdut mobilul, și apoi, tot cu ajutorul lui, m-am putut mișca mai ușor prin oraș.  

Din prima zi lucrătoare m-am putut duce la biblioteca publică, unde existau computere pentru vizitatori, și să încep să-mi recuperez din conturi și parole, ceea ce am reușit cu greu și doar parțial fără telefon, pe care se duceau automat mesajele de autentificare. Cu ocazia asta am văzut că între timp contul meu de Facebook fusese accesat din Timișoara, unde probabil că poliția islandeză ajunsese prin Interpol, ceea ce era deja prea mult.  

La un moment dat le-am scris celor de la Samtökin '78, asociația LGBT locală, pe care i-am rugat să intervină prin programul de consiliere juridică – sigur că eram vinovat, recunoscusem, dar aveam totuși drepturi, și suspiciunea polițiștilor de pornografie infantilă nu mi se părea justificată, nici faptul că nu-mi mai înapoiau proprietatea.

În felul ăsta am avut un canal mai funcțional de comunicare cu detectivii, care mi-au transmis prin avocata celor de la Samtökin ‘78 că au probleme mai serioase decât telefonul meu, cum ar fi violuri și alte lucruri, iar eu mi-am exprimat regretul că îi deranjez cu o infracțiune sexuală atât de nesemnificativă, îmi dau seama ce ocupată e poliția din țara cu cea mai mică infracționalitate din Europa.

Peste încă o zi a erupt vulcanul Fagradalsfjall, lângă Reykjavík, dar eu nu eram prea informat și nici nu-mi mai ardea de excursii. M-am dus în schimb la Grădina Botanică care, poate și pentru că nu aveam telefonul și nu puteam fotografia, mi s-a părut superbă, poate cea mai frumoasă, mai sistematică și mai bogată pe care am văzut-o.

Peste câteva zile m-am întors și am pozat-o pe îndelete, cu tot cu parcurile din preajmă. Treptat, vremea s-a îndreptat, și-am început să am parte de zile întregi cu soare și temperaturi ideale.  

Abia după o săptămână am putut accepta că polițiștii nu aveau de gând să-mi mai dea telefonul înapoi, cel puțin nu curând, și mi-am luat altul, încasând lovitura de 500 de euro la buget. Nu am putut să-mi recuperez în Islanda cartela cu numărul de România, deși era pe abonament, iar compania de telefonie există și acolo, așa că mi-am luat un număr de Islanda. 

În ziua aia parcă mi-a mai venit inima la loc, și nu a durat mult să încep să fac poze în toate părțile și să reiau vizitatul, dar nici cu gândul nu m-am mai gândit la sex. Pocinogul cu piscina mi l-a scos din cap mai ceva ca un șut în coaie – nu atât din teamă, cât din ofensă.  

Cum șederea mea se prelungise oricum, am decis să nu mă mai grăbesc nicăieri și am reluat vizitatul sistematic, în ritm lejer, în timp ce încă speram să-mi recuperez mobilul. Am fost într-o excursie pe ocean, să văd balenele, care era cât pe ce să dea rateu, dacă nu ar fi apărut după nu știu câte zeci de mile parcurse o balenă cu cocoașă care a făcut un mic show pentru turiști.  

Am vizitat Muzeul de Fotografie, mai multe mici muzee de sculptură, echivalentul islandez al Muzeului Satului, Casa Nordică, Casa de cultură, care face o parte din Muzeul de Artă, Muzeul Orașului, o expoziție de balene artificiale, un cinema imersiv 5D care te atârnă în aer și proiectează în jurul tău filmări din toată Islanda, un muzeul al vikingilor, Muzeul Penisului și nici eu nu mai știu ce, pentru că de pe harta turistică cu vreo 50 de obiective nu cred că am ratat decât un muzeu al electricității, Muzeul de Design, care era închis, și Sky Lagoon, un spa termal de lux.  

Am mers totuși la populara Laugardalslaug, cu mai multe bazine de interior și de exterior, de la rece gheață la super fierbinte, unde am stat cuminte cu telefonul, pentru că fotografiatul nu era oricum permis deloc. Am mers până și în cerc cu autobuzul prin cartiere ca să văd cum arată și restul orașului și periferiile, iar pe 7 august am participat la Reykjavík Pride 2022, când tot orașul s-a umplut până la saturație de steaguri curcubeu.  

Într-un târziu, după două săptămâni de Reykjavík, mi-am dat seama că rămăsesem blocat. După povestea cu telefonul confiscat, înțepenisem acolo și amânam plecarea. Atunci a început a doua parte a aventurii mele în Islanda.