Supradoze în scări de bloc și trafic de droguri la Obregia în anii 2000

Nimeni nu venea cu droguri la vizită, la spital, ci erau aduse de bolnavii internați.
27 Ianuarie 2020, 9:54am
supradoze, trafic de droguri Obregia, droguri anii 2000
Fotografie de Tudor Borduz
Aici găsești proză documentară despre subiectele underground ale Capitalei.

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019). Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

17 octombrie 2001

Primul val de consumatori de heroină din București a fost la jumătatea anilor ’90, când mai mulți arabi au adus, alături de hașiș, marfă în Regie, zona în care au apărut primele locuri în care se vindea. Se dădea la plic, iar primul preț a fost de 30 de mii de lei vechi și găseai în discotecile R2 și R3, înainte de a se numi Maxx și Dumars. Prin 1997, 1998 a început să pătrundă și în cartiere, tot la plic, la 75 de mii de lei vechi. În zona Vitan-Dristor a apărut prima dată în Moară, o zonă de câteva străzi de case între intersecția de la Bobocica și podul de la târgul de pe Vitan Bârzești.

Prima dată am auzit de heroină în realitate, nu în vreun film la video, de la Ana, prin 1994-1995. Ana avea vreo 17 ani și bunicii ei locuiau într-o vilă de lângă școala 97, pe unde stăteau și bunicii mei și ne știam de acolo, de la joacă, de când eram mici. Fiind mai mare ca mine, a intrat într-un anturaj cu alții și mai mari, care erau deja la facultate și cărora la momentul respectiv li se spunea „rockeri”, cu geci de piele, jeanși tăiați, toate clișeele.

Ana s-a luat cu ăia la marfă și au început să tragă prin scările vilelor cu două sau trei nivele prin care locuiam cu bunicii noștri. „Traseul” de tras heroină a fost mereu același, la început la țigară, apoi la seringă. Unii mai aveau și etape intermediare la folie și câțiva chiar și pe nas, dar pe nas era prostie, pentru că se pierdea mult. Heroina, când intră în contact cu mucoasa, se face ca un clei din care pătrunde destul de puțin ca să te ia, mare parte rămâne acolo în nas și o sufli și câteva zile după ce ai tras.

Ca în toate domeniile, românii nu știau mai nimic despre droguri în anii ’90 și începutul anilor 2000. Am învățat din mers, datorită unei generații de scarificiu, din care acum nu a mai rămas mare lucru:

- De unde să știm noi, abia terminasem cu Ceaușescu, habar n-aveam?!, povesteam cu un prieten în urmă cu niște zile.

Nici cultura în care trăiam și nici informațiile pe care le primeam din media din străinătate sau din filme nu au fost în sprijinul nostru. Printre altele, de exemplu, cu toții am crezut la un moment dat că dependența de heroină era un mit. Din presă și din filme aflam că cine trăgea o singură dată devenea dependent și noi am observat că nu se întâmpla asta. Am tras o dată, de două ori, o lună de zile în fiecare zi, două luni și nu se întâmpla nimic. Am crezut că dependența era un construct care să țină lumea departe de droguri. Nu ne-a spus nimeni că dependența era un proces, că se ajunge la ea, că nu te trezești într-o dimineață cu sevraj, ci că acesta se construiește ca o plasă în jurul consumatorului care, la un moment dat, pe nesimțite, începe să îl strângă.

La fel a fost și cu supradoza. Cu toții credeam că supradoza se întâmplă când cineva își face prea multă marfă și că se putea evita, dacă ne făceam atât cât știam că duceam. Normal că nimeni nu era nebun să-și facă mai mult decât știa că poate, dar marfa nu era întotdeauna aceeași.

Se mai întâmpla ca unii să-și facă în combinație cu unele medicamente pe care le luaseră înainte sau după mult alcool și asta i-a dus la stop respirator. Niște accidente la care, cumva, se putea ajunge.

Prima supradoză de care am auzit a făcut-o un „rocker” din gașca Anei la bunicii mei în scara blocului, la jumătatea anilor ’90. Ăia cu care era s-au speriat când au văzut că i se făcea rău, au fugit și l-au lăsat acolo. Se întâmpla într-o primăvară la prânz când lumea din vilă, majoritatea mai în vârstă, se odihnea. Când a ieșit din apartamentul lui de la parter, domnul Focșa, care avea o Dacie 1310 albă la care meșterea toată ziua, l-a găsit mort pe scări, la parter.

A venit poliția, mă rog, pe Ana a făcut-o dispărută bunică-su, care fusese nu știu ce general la interne pe vremea lui Ceaușescu și a scăpat. N-am mai văzut-o de atunci, nici nu am mai auzit ceva despre ea. S-a zvonit, la un moment dat, că ar fi rămas traumatizată în urma evenimentului și că stătea baricadată în casă.

Al doilea mare val de heroină, când a devenit mainstream prin cartiere, a fost de prin 1999 și până în 2002-2003. Atunci, autoritățile au fost obligate să se organizeze în sensul tratamentului, nu neapărat și a prevenției consumului. Au apărut primele teste antidrog la spitalul Obregia și s-a organizat secția pentru toxicomani care e și acum în același corp. S-a introdus tratamentul cu substitut opiaceu (metadonă) și se încercau primele variante de tratament fără substitut.

Doza la plic s-a transformat în doză la folie din plastic, care a ajuns repede cunoscută ca „bilă” și care costa între 80 de mii de lei vechi și 150 de mii de lei vechi. Un test anti-drog costa 150 de mii de lei vechi pentru cei care nu erau internați. În secțiunea din Obregia erau 20 sau 25 de paturi, iar corpul era împrejmuit de gard. Între gard și clădire, doi câini ciobănești germani dădeau ture și lăsau să se înțelegea că ar fi fost antrenați să detecteze drogurile.

La gard se adunau tot timpul rude și familiile celor internați, care strigau din afară la pacienții internați și tot timpul erau niște dialoguri urlate care se suprapuneau într-un zgomot general din care nu se înțelegea mare lucru.

- Ăștia sunt adunați aici de 20 de ani, nu s-a schimbat nimic!, vorbim în timp ce traversăm curtea spitalului Obregia.

În continuare corpul pentru consumatorii de droguri e încercuit de rude ale celor internați. Doar câinii au dispărut.

supradoze si trafic de droguri Obregia

În octombrie 2001, numarul dependenților de heroina internați la clinica de toxicologie a spitalului Nicolae Obregia a crescut semnificativ. Fotografie de Alexandru Ichim, Mediafax Foto

În scurt timp, în 2000, a apărut și prima metodă de a aduce droguri pe secție. Câinii erau inutili, nimeni nu venea cu droguri la vizită, ci erau aduse de bolnavii internați.

Era mult mai ușor să faci bani din droguri în spital decât afară. Doar un pic mai riscant. Dealerii veneau drogați la spital, făceau testul antidrog care ieșea pozitiv și se internau. Pungile cu bile le aveau ascunse prin căptușelile hainelor de pe ei, intrau în spital ca bolnavi și, odată ajunși înăuntru, le vindeau la prețuri cu mult mai mari decât pe străzi.

Primii internați în secția de la Obregia au fost consumatorii primei generații de la jumătatea anilor ’90, pe care nu i-a distrus altceva decât dependența și heroina care la momentul respectiv era de o calitate foarte bună, iar dozele mari. Sevrajul era foarte puternic, iar până atunci nu fuseseră metode de tratament de la stat, fiecare o făcea așa cum putea și cel mai des deloc. Consumatorii își tratau dependența tot cu heroină. Se trăgea altfel decât se trage astăzi, mult mai des și mai mult, de câte patru sau cinci ori pe zi, erau unii care trăgeau și un gram pe zi, adică vreo șapte sau opt bile mari.

Pentru că au îndurat sevraje grele și au tras mult, cei care au venit la spital bolnavi în 2000-2001 sufereau de afecțiuni cardiovasculare. În primăvara lui 2001 l-am văzut în spital pe unu’ pe care îl știam din liceul Caragiale, care era imobilizat la pat și căruia îi bătea inima cu ajutorul unui simulator cardiac. Cu toate astea, medicii spuneau despre el că a ajuns prea târziu, că era într-o comă profundă din care nu își mai revenea și că nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să aștepte ca să moară.

În 2000 și 2001, cazurile de hepatită C și de HIV în rândurile consumatorilor reprezentau o minoritate nesemnificativă, care suferea de aceste afecțiuni din alte circumstanțe, fără legătură cu consumul de heroină. Acestea boli s-au răspândit printre consumatori odată cu valurile de legale, mai târziu, în jurul anului 2010. În 2001, cazurile de HIV printre consumatorii de droguri însemnau doar trei la sută din totalitatea celor infectați care, în cea mai mare parte, erau bolnavi congenitali încă de pe vremea lui Ceaușescu.

Testul de depistare a substanțelor din corp se făcea prin recoltarea de probe de urină și avea rezultate dintre cele mai diverse și ciudate, la fel cum se întâmplă și în prezent. Poți să ieși pozitiv la barbiturice sau la opiacee sau la altele, din te miri ce substanțe despre care știi sau habar n-ai că au ajuns la tine în corp. Unele provin de la diferite medicamente pe care le-ai urmat fără legătură cu drogurile, de care nu știai că, în anumite procente, conțin substanțe asociate cu cele interzise. Sau chiar din mâncare, diferiți aditivi sau procese la care alimentele au fost expuse și din care a rezultat în corp prezența unor substanțe aflate pe lista celor interzise. Altfel spus, în fața unui test de depistare a drogurilor în corp nimeni nu e imun și rezultatul rămâne deschis indiferent dacă respectivul a consumat cu adevărat droguri sau nu.

Am fost de mai multe ori la astfel de teste în perioada aia. Nici părinții noștri nu știau cum să abordeze problema, în cazul în care copilul lor era consumator. Ai mei găseau seringi prin casă și îmi vedeau semnele de pe mâini, dar nu știau ce aveau de făcut. Pe alții îi băteau părinții și îi legau în casă. La un moment dat, ai mei au aflat de aceste teste de la Obregia. Mă duceam la test cu maică-mea și cum mergeam, la fel ne întorceam, indiferent de rezultat, pentru că ai mei nu știau ce să facă cu mine. Nu a fost nicio diferență, până când am decis eu să renunț și am dat instrucțiuni clare acasă despre cum și ce trebuie să facă părinții.

Printre primele dăți când m-am dus la test, am luat de la un prieten urina câinelui său. Am turnat-o într-o sticluță pe care am băgat-o în buzunar. Era în 2000. Acolo, un asistent mi-a dat un păhărel pentru analize de urină de unică folosință și o cheie de la o toaleta de lângă laboratorul de test de la Obregia, unde se recoltau probele. Am intrat în toaletă, am scos sticluța din buzunar, am vărsat urina în paharul de test, pe care apoi l-am încălzit de la distanță cu bricheta, cât să rămână niște urme de vapori pe pereții din interiorul recipientului. Am ieșit, am predat proba, după jumătate de oră au ieșit analizele ale căror rezultate erau cu mult mai grave decât realitatea. Dacă în mod normal eu aș fi ieșit pozitiv la opiacee, ceea ce și consumam, heroină, în urma analizei urinei acelui câine a rezultat că se consumaseră amfetamine, barbiturice și opiacee.

O prostie, poate nu știau să facă testul sau să-l interpreteze, nu știu.

Altădată am dus urina unui prieten de la bloc care nu trăgea și, la fel, a ieșit pozitiv la nu știu câte clase de droguri. Ai mei se speriau și mai rău decât era cazul.

După aceea am renunțat la a mai falsifica testul, pentru că îmi era clar că nu avea niciun sens. Am început să mă duc la test drogat, nu îmi mai păsa. Mă trezeam, trăgeam și apoi plecam cu maică-mea la test. Odată a ieșit clar substanță opiacee, era bifată pe buletinul de analize, iar asistenta i-a spus maică-mii că am fumat marijuana, deși sub căsuța de opiacee era clasa THC unde nu era marcat nimic.

Testele astea nu aveau aproape nicio valoare.

În cele din urmă, când am decis să mă las, în toamna lui 2001, am refuzat internarea și tratamentul cu substitut. Cumva, asta a fost și sugestia medicului de la Obregia, să încerc varianta mai dură și dacă nu rezist, trecem pe metadonă. Viața de dependent este, înainte de toate, obositoare și te limitează. Tot timpul ești pe drumuri după droguri, nu puteam pleca din țară. În plus, eram și foarte tânăr, atunci totul părea înainte, că viața abia urmează.

Mi-a dat Diazepam și Clonidină, care să îmi mențină valorile tensiunii arteriale în limite normale și să nu îmi crească din cauza sevrajului și m-a trimis acasă.

Tratamentul meu a costat 50 de mii de lei vechi și cu el am reușit să depășesc sevrajul de câteva zile, după care a început să fie mai ușor fizic.

Se spune că sevrajul fizic durează 72 de ore. Nu am ajuns vreodată să suport atâtea ore fără vreun medicament, cel mai mult am rezistat în jur de 50. Răul și durerile sunt cam aceleași pentru toți consumatorii și au legătură cu circulația, amețelile puternice, transpirația, durerile intramusculare, secrețiile mucoasei nazale și lacrimale, durerile osoase, de spate, de picioare. Pe mine nu mă durea spatele, nici nu transpiram, nici nu aveam secreții, însă eram foarte amețit și aveam dureri de picioare. Combinația de Diazepam cu Clonidină a fost, pentru mine, una bună, în sensul că sevrajul a fost diminuat considerabil prin scăderea tensiunii arteriale, ba chiar am și putut să dorm și astfel au trecut mai ușor decât m-aș fi așteptat primele 72 de ore.

Însă acesta nu e decât un mic început în depășirea dependenței.

Va urma

Editor: Ioana Moldoveanu