I-am confruntat pe bărbații care m-au ghostuit și a fost mai ciudat decât mă așteptam

Mi-am petrecut toată ziua pe lac și acum sunt în metroul spre casă. Telefonul meu a stat ore întregi în fundul buzunarului. E iunie și arsurile solare de mâine îmi strălucesc fierbinți pe coapse. Îmi scot telefonul din buzunar. Mă întâmpină câteva mesaje pe Whatsapp. Printre ele, și unul de la un tip care mă abordase într-o cafenea: „Hei, ce mai faci? Ce faci în seara asta? Mi-ar plăcea să te văd.”

„Îmi pare rău, nu am fost online. Csf, e pe val detoxifierea digitală. Dar putem face ceva săptămâna viitoare?”. Îi răspund și nimic. Nici măcar a doua zi. Cumva, sunt mereu surprinsă când se întâmplă asta. Deși nu eu am fost cea care a sugerat să tragem linii de pe o carte a lui Benjamin von Stuckrad-Barre, eu sunt aia ghostuită.

Dacă un schimb de mesaje încheiat se numește ghosting depinde de fiecare. Pentru mine, este ghosting atunci când nu primesc un răspuns la o întrebare explicită despre o potențială viitoare întâlnire. Edition F o descrie ca pe o despărțire fără despărțire: O persoană întrerupe brusc contactul cu cineva fără explicații.

În loc să-i scriu din nou, mă agăț de ultima fărâmă de mândrie. Nu-i scriu nimic.

Timp de o săptămână, mi-l imaginez cum postează pe Instagram un videoclip cu el și viitoarea lui iubită în timp ce se dau cu longboard-ul și se țin de mână, acompaniați de un remix al Rihannei. Sunt ușurată că nu trebuie să mă pierd în apus cu mâna lui transpirată în mâna mea.

Toată lumea face ghosting în ziua de azi. Chiar și eu. Uneori neintenționat. Adesea intenționat. Dar de ce e nevoie să faci ghosting? Ați putea să vă vedeți în continuare și să lăsați lucrurile să se destrame în mod natural: aruncați regulat recomandări de filme, faceți sex fără tragere de inimă pe canapeaua din sufragerie, după care pierdeți accidental legătura. Iar apoi, când te uiți la story-ul de Instagram al celeilalte persoane, știi că nu-i mai pasă nici ei, nici ție.

La luni de zile după ultimul contact, vreau totuși să aflu de ce am fost ghostuită de toți bărbații care mi-au făcut asta, așa că le-am scris. La un pahar de alcool, vreau să îi fac să își depășească timiditatea în comunicare și să îmi explice de ce m-au ghostuit atunci.

Oliver îmi scrie primul mesaj pe Tinder. Am schimbat toate numele pentru acest text, bineînțeles, ca să nu se simtă nimeni jenat. „Bună, Anna, vrei să ieșim la o bere cândva? Dacă e prea repede pentru tine, aș putea să merg mai întâi la o bere singur și apoi să-ți povestesc”, îmi zice el. Mi se pare amuzant. „Ce vrei să facem? Mergem mâine într-un bar sau ne îmbătăm cu Batida de Coco și apoi ștergem oglinzile de la mașini?”

La primul nostru date, în august, Oliver poartă o șapcă Friends. A doua oară când ne întâlnim îi spun că urăsc Friends. Poate că am meritat să fiu ghostuită. Oliver e înalt și se mișcă de parcă nu știe ce să facă cu atâtea brațe și picioare.

Pentru că nu locuiesc de mult timp în Berlin, îmi face cunoștință cu barurile din Neukölln. Timp de nouă ore, bem prin barurile din cartierul meu. Când îl întreb pe Oliver cu cine i-ar plăcea cel mai mult să joace mini-golf, îmi răspunde: „Cu Iisus sau cu un T-Rex”. Are sens. La ora 6 dimineața încearcă să reproducă mișcările de dans ale lui Rick Astley din anii '80 în cluburile din Berlin. Între timp, fumează Gauloises, ca orice tip din domeniul creativ. Era bun la dans, n-am ce zice. Și își ascundea nesiguranțele după șapca de baseball.

În noaptea în care Oliver m-a ghostuit, trebuia să ieșim la un date. Când i-am scris, cu o oră înainte, nu am primit niciun răspuns. Stăteam în apartamentul comun al prietenilor mei și am ascultat muzică pop din anii 2000, în timp ce m-am scăldat în autocompătimire. Atunci când ești ghostuit, ai voie să asculți Avril Lavigne neironic, zic eu. După câteva zile de „Complicated”, m-am împăcat cu pierderea.

Cinci luni mai târziu, Oliver și cu mine ne întâlnim pentru experimentul meu în barul în care ne-am cunoscut prima dată și comandăm același lucru ca și atunci. Are aceeași șapcă pe cap. Situația nu e stânjenitoare. Probabil pentru că am ocolit cu inteligență evidentul prin discuții mărunte. Îi spun lui Oliver de ce urăsc mousse-ul de ciocolată și discutăm despre motivul pentru care toți concurenții de la emisiunile de dating sunt întotdeauna „bărbați de familie în toată regula”.

„S-ar putea să te denigrez puțin în articol”, îl avertizez. „Dar sunt sigură că voi spune și lucruri bune".

„Ce o să scrii?”

„Poate că nu știi să mergi în șlapi."

„A, asta e în regulă.”

„Păi e unul dintre lucrurile bune.”

„Uneori am zile în care pur și simplu nu vreau să ies în oraș și cumva aia a fost una dintre zilele alea. Nu am putut să mă întâlnesc cu tine în ziua respectivă. Dacă mi-ai fi scris a doua oară, ți-aș fi răspuns. Adică, mi-ai scris a doua oară acum și ți-am răspuns. În patru minute.” Au fost 19 minute. În fine.

„Adică vrei să zici că nu mi-ai făcut ghosting?”

„A, nu, am comis-o deja. Adică, știam că e cam nașpa la momentul respectiv.” 

Îmi amintesc săptămâna de după. M-am dus să-mi vizitez mama în Italia. Pe feribot, mi-am numărat febril secretele și apoi m-am simțit rușinată de fiecare moment în care fusesem prea mult eu însămi. M-am gândit să-l blochez pe toate platformele, de parcă așa aș fi putut lua înapoi tot ceea ce dezvăluisem.

„Sincer, am crezut că nici ție nu-ți pasă. Am simțit că ai alți zece tipi cu care poți ieși în oraș dacă nu-ți răspund. Dar m-am bucurat că mi-ai scris acum.”

Ce să zic, nu mai sunt supărată.

Înainte să ne luăm rămas bun, mă întreabă: „Dacă vrei, putem să mai ieșim. Vrei să luăm cina săptămâna viitoare?”

Mă întâlnesc cu Raffael în septembrie. De obicei, între întâlnirile noastre trec două săptămâni. Timpul de care am nevoie ca să uit că spune lucruri de genul: „Iubesc filmul Magnolii de oțel. Știu că obiectifică femeile, dar, mă rog.” Umorul lui Raffael constă în botezarea pachetelor cu 27 de țigări „pachete family size”. Are o locuință stabilă, dar o ușoară problemă cu drogurile.

Raffael face ceva-cu-blockchain, ca mai toți bărbații heterosexuali cu vârste cuprinse între 30 și 40. În timpul liber, târâie plante noi în apartamentul său vechi și le lasă să moară, vorbește despre bere artizanală și dă like pe Instagram la poze cu fructe care arată ca niște vulve („Sunt feminist. Iubesc femeile!”).

Uneori, Raffael îmi povestește despre tulburarea lui de anxietate. Atunci când gândurile îl țin treaz noaptea, coace biscuiți în cap. Se imaginează cum caută ingredientele în bucătăria casei părinților săi, cum amestecă untul, cum cântărește făina. Asta îi distrage atenția.

Raffael m-a ghostuit după patru întâlniri când l-am întrebat dacă mergem să vedem expoziția pe care o aștepta cu nerăbdare. Am fost un pic tristă din cauza asta. După două zile fără răspuns, eram în drum spre casă. Când a intrat pe shuffle piesa lui Solange „Lovers in the Parking Lot”, aproape că m-a bușit plânsul. Ca să nu observe colegii mei de apartament, am hotărât să plâng scurt mai târziu, acasă, în duș. Dar când am ajuns sub jetul dușului, mi s-a părut o prostie să plâng pentru asta.

Evident, Raffael și cu mine nu știm cum să ne reluăm comunicarea. Îmbrățișarea noastră e ciudată. Când Raffael se lasă la loc pe scaun, pare să-și fi recăpătat calmul. Se apleacă pe spate și își încrucișează brațele la ceafă.

„Deci, cum merg lucrurile cu băieții? Merge bine?”

„Am ieșit de pe Tinder.” Zâmbesc.

„L-ai șters din cauza unui tip sau de ce?”

„Nu, pentru că selecția e foarte nasoală, chiar nu am de unde alege.”

„De fapt ești încă îndrăgostită de mine, nu? O văd pe fața ta.”

„Așa e. Chiar speram că ne întâlnim ca să ne căsătorim.”

„Mă bucur să te revăd”, îmi spune Raffael, iar pentru o clipă îmi pare aproape la fel de familiar ca acum câteva luni. Apoi distrug momentul: „Ia zi, de ce m-ai ghostuit?”

Dacă se simte inconfortabil, știe cum s-o ascundă: „Chestia dintre noi a fost...”. Strâmbă din ochi ca și cum ar trebui să și-o amintească mai întâi. „A fost bine.” Un comentariu pe care îl faci, în mod normal, despre emisiunile TV cu maximă audiență. Da, a fost bună emisiunea, dar de fapt te bucuri că prezentatorul tace în sfârșit din gură.

Apoi se destăinuie: „Cred că m-a speriat. Încă mai am de lucrat la mine. Nu mă pot concentra pe o altă persoană. Și oricum credeam că sunt prea bătrân pentru tine.”

După această explicație, situația nu mai e stânjenitoare. Pe Instagram, el verifică hashtag-ul #plantedeinstagram și îmi arată ce plante vrea să se ofilească pe pervazul ferestrei sale în următoarele luni. Ne sorbim băuturile și ne ia mult prea mult timp să le terminăm.

În fața barului îi spun: „Încă mai fac biscuiții uneori.” Se uită la mine întrebător. Mă bat pe tâmplă. „În mintea mea.” Râde: „Și eu.”

Jan și cu mine ne întâlnim înainte să mă mut în Berlin: la Berghain. Poartă un tricou alb, prea curat pentru locul ăsta. Ne cunoaștem pentru că sunt confuză și transpirată și simt nevoia să îmbrățișez pe cineva. E duminică seara și la un moment dat ieșim împreună să luăm ceva de mâncare. Dar nu ajungem decât până la ușa de la intrare, unde ne sărutăm. În următoarele câteva luni, Jan și cu mine ne vedem uneori, când trec prin Berlin ca să caut chirie. Nu știu prea multe despre el.

Dar asta și pentru că îl văd ca pe un ecran de proiecție pentru prima mea vară berlineză. Prima mea vară în care totul pare mult prea important și totuși nimic nu are însemnătate. Ultima dată când ne întâlnim e după ce m-am mutat în noul meu cartier. „Ia uite, cred că ăsta e unul dintre pub-urile alea berlineze adevărate”, spune el și vorbește serios. Neukölln e exotic, dar numai dacă locuiești în Mitte sau vii din München.

Ultima dată când îmi scrie e într-o duminică seara. Văd mesajul abia cu puțin înainte de miezul nopții și îi spun că voi avea timp cândva în următoarele zile. Îl întreb ce mai face. Nu-mi răspunde.

În drum spre bar sunt stresată. Poate pentru că pe el simt că îl cunosc cel mai puțin și nu știu la ce să mă aștept. Jan își comandă o Coca-Cola. În timp ce eu încerc să deschid conversația cu atenție, el nu vrea să piardă timpul. Aflu cât de mult s-a luptat cu el însuși înainte să accepte să se întâlnească cu mine astăzi. Și că sora lui l-a sfătuit să nu o facă. „Cumva, am avut senzația că ultima noastră întâlnire a fost ciudată”, spune el. „Uneori nu puteai tu și alteori nu puteam eu. Și cumva am uitat să răspund atunci pentru că pur și simplu nu-mi păsa atât de mult.” Tonul lui e realist, sincer. Nu-l deranjează să-mi spună adevărul.

„Sigur, înțeleg”, spun, cu gândul la numeroasele chat-uri nedeschise din WhatsApp-ul meu.

Rămânem așezați o vreme. Jan îmi explică de ce oamenii care pun întrebări și ascultă într-o conversație par mai interesanți, dar apoi vorbește mult și bine.

„La urma urmei, nu ne-am întâlnit prea des. Nu putem spune că ne cunoaștem cu adevărat”, îi zic.

„Da, și tu ești total diferită acum. Pari mult mai deschisă. Nu știu dacă asta se datorează faptului că nu mai suntem la un date sau dacă Berlinul te-a schimbat."

Ambele.

Acum vorbim. Înainte nu puteam. Sunt surprinsă, pentru că nimic din toate astea nu doare. Înainte de acest experiment, ghosting-ul era ceva care mă deranja zile întregi, atunci când se întâmpla. Presupuneam mereu că am făcut ceva greșit. Dar, în majoritatea cazurilor, nu cunoșteam oamenii suficient de bine ca să mă bazez pe presupuneri. Cred că ghosting-ul face parte din lumea dating-ului în era digitală și chestia asta nu se va schimba prea curând. Probabil că nu există o modalitate corectă prin care să-i facem față. Poate că vreau doar să accept faptul că niciun răspuns e tot un fel de răspuns.

În loc să tragi la răspundere un ghoster, îți poți imagina o întâlnire întâmplătoare cu el. Cum ar fi să te întâlnești cu el la o petrecere pe acoperiș a prietenilor prietenilor prietenilor prietenilor prietenilor? Tocmai și-a turnat din greșeală pe tricou Irish Red Ale de la o fabrică de bere independentă și tu ai lângă tine un tip care nu dă doi bani pe berea artizanală și care nu a încercat să-ți trezească entuziasmul cu privire la poeziile lui originale.

Totuși, eu zic că e okay să-i faci pe bărbații ăștia să iasă din zona de confort ca să-i confrunți. E okay și să plângi la duș dacă nu-ți răspund. După care îți vezi mai departe de viața ta.