Cum am învățat să-mi iubesc timiditatea

Când aveam 15 ani, credeam că rolul meu e unul de spectator. Ceilalți oameni trăiau și eu stăteam pe margine și mă uitam la ei. Dacă beam o gură de suc de portocale cu vodcă sau tipul de care era îndrăgostită prietena mea cea mai bună îmi punea o întrebare, mi se părea greșit. Părea o greșeală a universului, un glitch în program.

Între timp, am mai experimentat una-alta. N-am mai băut niciodată vodcă cu suc de portocale, dar, de-a lungul timpului, timiditatea mi s-a diminuat. Conflictele cu clienții nervoși la joburile mele prin restaurante, gândul că sunt bună, totuși, la câteva lucruri și pantofii mei preferați, din care am rupt trei perechi, toate astea mi-au scăzut timiditatea la un nivel suportabil.

Dar, în ultima vreme, m-am trezit în situații care mi-au activat-o iar. Nu pot uita ușor de nesiguranțe. Vin în valuri și tocmai s-au întors. Poate și din cauza pandemiei. Acum tremur și mă înroșesc mai des. Și mă întreb cum o să ajungem iar la o înțelegere, eu și timiditatea mea.

Pentru că sunt situații în care mă copleșește. Nu-mi găsesc cuvintele și mă ia tremuratul. La urma urmei, ai toate motivele să tremuri când știi că lumea te poate înghiți într-o clipă.

Timiditatea mă încolțește când sunt invitată la o zi de naștere acasă la cineva și nu cunosc pe toată lumea. Atunci mi se taie respirația și stau să mă calmez cu un etaj mai jos, înainte să urc. În sufragerie, mă prezint ca Anna și par o persoană care face des cunoștință cu oamenii. „Anna. Bună, îmi pare bine!” le spun tuturor pe un ton atât de prietenos încât ai zice că sunt la mine acasă. Tremur un pic, dar nu observă nimeni, pentru că vorbesc prea tare pentru o persoană fricoasă. Mai târziu, îl întreb pe tipul care m-a invitat la ziua lui dacă am părut îngrozită când m-am prezentat musafirilor. 

Sunt timidă la primul date cu cineva, în sala de așteptare a ginecologului, în timpul video call-urilor cu colegii de muncă sau atunci când nu sunt sigură dacă ar trebui să salut pe cineva pe stradă, în caz că nu mă mai ține minte.

„Iar începe”, mă gândesc când deschid gura să vorbesc într-o ședință sau într-un grup în care nu cunosc bine pe toată lumea. Și îmi imaginez că și restul oamenilor văd și că toți se simt prost din cauza timidității mele care ocupă atâta spațiu. Nu înțeleg cum poate fi atât de mare, când eu sunt atât de mică.

Odată, am ieșit cu un tip care a îndrăznit să mă ia de mână în sala de cinema pentru că era întuneric și puteam pretinde că nu s-a întâmplat nimic. Când s-a aprins lumina, ne-am dat drumul la mâini și apoi ne-am dus într-un bar unde am băut niște pahare și ne-am simțit în sfârșit confortabil să ne sărutăm.

Mă întreb adesea dacă am ratat oportunități din cauza timidității mele. Mă întreb dacă aș avea mai mulți prieteni dacă aș fi diferită. În fiecare dimineață trec pe lângă barul de pe strada mea și în fața lui stă mereu un tip cu șapcă. Mereu mă gândesc: „Ia uite-l, e tot aici, ca și ieri, cu țigara în colțul gurii”. Iar el se gândește probabil: „Ia uite-o din nou, cu fața ei speriată de bombe.” Mi-ar plăcea să vorbesc cu el, dar pentru asta trebuie să fac contact vizual și mi se pare îngrozitor.

Îmi e greu să îmi înțeleg timiditatea. Eu mă cunosc altfel. Prima mea reacție e mereu să o alung. Așa că recurg mereu la persoane care mi se par mai responsabile când e vorba de timiditate.

Îi scriu un mesaj unui prieten și îl întreb dacă îi par timidă. Îmi răspunde: „Nu, de ce?”. Îl înțeleg. Acum doi ani, de față cu el, i-am explicat unui barman din Paris, într-o franceză foarte proastă, de ce nu îmi place pastis-ul. Atunci nu am părut deloc timidă.

Apoi întreb alți oameni dacă le par timidă. Toți neagă. Unul m-a văzut cum vorbeam la microfon într-un studio, altul, coleg de muncă, are impresia că sunt cea mai hotărâtă în ședințele de la job. Poate că timiditatea e doar secretul meu și nu se vede în exterior, așa cum credeam.

Dacă tot sunt singura care îmi cunoaște timiditatea, poate ar fi timpul s-o accept ca parte din personalitatea mea. Tremur și mă încurc în cuvinte pentru că nu sunt indiferentă. Se pare că e important pentru mine ce impresie fac. Și cred că e timpul să ne acceptăm acest disconfort. Să acceptăm că plângem prea mult, că bem prea mult, că ne e rușine, că suntem prea emoționali. Toate astea sunt mai bune decât indiferența.

Nu mi-e rușine să recunosc, asta sunt. Mă duc la petreceri acasă la oameni și mă opresc cu un etaj mai jos să-mi trag sufletul și să-mi calmez atacul de anxietate.

Articolul a apărut inițial în VICE în germană.