Cât de sexi sunt bărbații și femeile din România care citesc la terasă

Ce poate fi mai frumos și tulburător decât o femeie care citește la terasă? Câte o rupturoasă sofisticată care ține Chomsky la vedere, sau, hai, Joyce, ori ceva lingvistică indo-europeană, întinzându-și cracii design pe scaunul din față (bronzata tatuată, nu Chomsky, cracii lui au varice) și probabil străpunsă cu tije metalice prin locuri nebănuite și încă inaccesibile ție.

Îmi făcusem reflecția asta odată la o terasă în Zagreb, unde, după o manifestație a tinerilor împotriva guvernului, asistasem la un fenomen social care ar fi insolit in București: după demonstrație, o fată citea concentrată Chomsky cățărată pe scaunul de la bar, si jur ca mai era și tatuată și chiar citea!

De ce lăudăm femeia care citește Chomsky, la terasă, iar nu Alain de Botton? Pentru că îl urâm solid pe impostorul Alain de Botton, așa cum îl urâm sănătos și pe impostorul Octavian Paler, sau, în muzică, specia lui André Rieu.

Iată ce morfolit scrie Alain de Botton:

Iată un tâmpit mohorât autentic, un guru pompos pentru farmaciste. Concentrat ascetic pe meșteșugul căznit al scriiturii lui (traducătorul a vârât din răutate acolo și un „mi se prefiguraseră"), omul nu-si dă seama că a terminat-o definitiv cu alea mai șleampete, care au țâțele floppy, neștiind să le ridice prin bluză când le e frig, femeile alea deștepte care tremură nervos când aud siropoșenii de genul: „idealul meu".

Se vede că arătarea chelioasă la modă, cu Visa cadmium, n-a mai fost de mult cu o femeie adevărată. Alain de Botton e mai insipid chiar și decât Octavian Paler, pe care femeile inteligente știu să-l evite. Rafturile din librării cu cărțile lor sunt radioactive.

În Vama Veche, însă, da, e drept, lumea citește deseori lucruri adevărate. Miros de roșcată amară, de pildă, sau În punctul lui Rebbe G., ba chiar am văzut-o pe una întinsă crăcănat și holbându-se în Dacopatia şi alte rătăciri româneşti.

Până și chelnerițele alea unguroaice, de care nu te poți apropia, citesc, problema lor fiind însă că sunt prea frumoase. A doua problemă a lor e că dacă lucrează la bar sunt automat deștepte și sperie. Majoritatea au diplomă de psihologie, au doctorat și sunt actrițe sau poetese, ceea ce nu le folosește la mare lucru, căci pe limba lor- nu-i așa?- na.

Unguroaicele alea care citesc la terasă între două comenzi nu vorbesc însă cu „bă" si nici nu spun „ce pula mea". Profesionalism suprem, pe una care servea la Papa la Șoni în Vama Veche am văzut-o surâzând larg, ba chiar cu ceva bunătate, când un domn odios a încercat sa-i comande „aripioare de pui". Ea avea sub braț o carte de Imre Kertész, premiu Nobel, Kadiș pentru copilul nenăscut. Pe limba ei, da.

„Nu avem decât mâncare ardelenească", l-a informat. „Mămăliguță?" a continuat arătarea umană. „Ficăței?"/ „Nu, că la noi nu se fac"…

S-o ai în față pe Ava Gardner, cu Imre Kertész, premiu Nobel, sub braț și s-o întrebi de ficăței, cred că numai un nerușinat de moldovean e capabil.

Unele nu se pot opri și o fac în ascuns, precum alcoolicii gravi… într-atât e de nociv acel omuleț, chiar și după moarte.

Nici măcar fermitatea pedepsei nu folosește, lectura lui e ca drogul ăla rusesc care te roade pe dinăuntru, krokodil… Alea care citesc Paler, acel Kahlil Gibran (alt chel, ca și Alain de Botton), dar mai fad, se cred ființe normale, însă trecătorul prin fața terasei le vede oasele și interiorul creierului cu șănțulețe anapoda.

În povestirea Chomsky la sciapozi din Miros de roșcată amară am următoarea scenă de seducție prin cărți, la terasă:

Anorexică arătare, sugerând grație agasantă și creier doldora. Cine-a mai văzut muiere să citească Chomsky? Melissa zăcea zilnic la terasa talciocului citind ostentativ, neuitându-se la mine, deși vedeam că nu-i scapă nimic împrejur. Când mânca ceva, mesteca exasperant de sonor și solemn. Luase literalmente principiul yoga potrivit căruia, atunci când – din păcate – ești obligat să mănânci, trebuie să rumegi până ajungi să-ți bei alimentele și, tot așa, să-ți mesteci apa.

Odată am numărat că a mușcat de treizeci de ori dintr-un măr, rupând lent cu dinții din față carnea fructului, care crăpa sfâșiată umed-crocant. La sfârșit a ronțăit tacticos și cotorul, după care, preț de vreun sfert de ceas, s-a holbat în gol cu codița verde între buze.

Când citea, Melissa lăsa să-i cadă sandalele și își freca picioarele goale. Avea nasul mare, buze rele și călcâiele fisurate, globuri cu cartografii din falii fine, obscene, indicând demonstrativ că umbla mult desculță, ca o bacantă etruscă.

În ziua aia s-a nimerit lângă mine, la masa din dreapta, iar eu adusesem dinadins o carte din alea într-un alfabet prelins și nevocalizat, de citit de la dreapta la stânga. Coperțile se sfidau una pe alta, a mea spre dreapta – a ei invers.

În cele din urmă, s-a scuturat brusc și a aruncat o privire scurtă spre cartea mea.
„Nizami", am informat-o prompt.

Nizami din Ganja, „orașul comorii", ăla care a scris Majnun și Laila. Asta-i o Alixăndrie în 10 000 de distihuri, hăhă.

M-a măsurat dând o pagină, deși nu o terminase pe precedenta, și mi-a întors profilul, băgându-și nasul mare în carte. A dat altă pagină și am remarcat cu satisfacție rea că își umezește buricul degetului. Ador femeile cu imperfecțiuni.

Am cumpărat cartea asta chiar acolo în Ganja, în Caucaz, unde începe Daghestanul, am urmat vorbind visător, fără s-o privesc. Am fost prin văile alea unde și în Antichitate se vorbea un regiment de limbi, de spune Strabon că romanii, când le venise în cap să verifice dacă în creierii munților mai existau porțile de aramă ale lui Alexandru, aveau nevoie de 70 de tălmaci.

Am depus cartea și am lăsat Logosul să mă traverseze: „70 de tălmaci, mai mulți decât numărul bucătarilor și femeilor ușoare ce veneau în urma armatei cu bagajele și cățelușii de companie pe care un trântor de sclav creștin îi botezase, nu se știe de ce, Gog și Magog; tălmaci utili pentru ca oștirea să se poată tocmi de la o vale la alta pentru poame, nuci, rodii, dar și surcele de încălzit cazanul consulului, care cazan servea când pentru supa oștirii, când pentru baia ibovnicelor trimisului împărătesc cu inel pe care scria SPQR…

Își închisese și ea cartea și privea drept înainte.

Deseori întâlneau tabere de sciapozi, creaturi umanoide din deșert, cu un singur picior cu laba enormă, picior-umbrelă care, atunci când ei avansează țopăind, îi ajută să nu se scufunde în nisip, iar când e prea cald dumnealor se întind pe spate și-și ridică deasupra laba cu degetele rășchirate, făcându-și astfel umbră, de unde le și vine în greacă numele de scia-pozi, „umbră cu piciorul"…

Am mai tras un gât de bere și am urmat:

Au înfățișare umană și cântă duios, iar carnea lor e foarte prețuită de nomazii turcomani, care, atunci când nu-i consumă ori nu-i siluiesc, îi obligă să piardă la șah.

A început să râdă, s-a întors spre mine și mi-a zis să comand ceva de băut.

Când ne-au venit cele două whiskey-uri duble, am ciocnit și mi-a spus că urăște bătrânii.

Ai părul cam alb și mă temeam. De mică am dușmănit bătrânii găunoși și pretențioși a căror înțelepciune se reduce la: „Păzește-te de anturaj" sau: „Din bucata mea de pâine / Am hrănit un om și-un câine…" Ori: „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere"…— Așa e, da, i-am spus grăbit. Adevărata apocalipsă chinuitoare ar fi să te trezești supraviețuind lepădat printre vampiri molfăitori din ăștia, care se hrănesc din „respectul" tău… un fel de Planeta Momâilor condusă de clone ale lui Chomsky.

M-a privit cu un reproș rănit ce merita pupat.

Colegii mei de generație din presă încep să devină așa anoști cum spui, da, am completat. Se mai miră lumea că am ajuns să beau…

Ești drăguț, mi-a zâmbit plat. Dar suntem amândoi de-o sofisticăreală atât de mare, că nu prea avem ce ne spune. Ca să nu mai zic de-o împerechere.

Ne-o tragem mut, i-am propus. Ne futem tăcut.

Nu-mi plac bărbații, mi-a spus calmă.

Sunt un bărbat special, am asigurat-o. Pot să stau în cap… Știu turcește. Am degete comice la picioare și unghii cu versete gravate în limbi încă neinventate. Pot să pronunț cinci feluri de h, plus cel etrusc…
… și am mai comandat două whiskey-uri. Am tras un gât mare, pentru curaj, și i-am spus:
Dacă vrei, mergem împreună la femei.

Așa se seduce o femeie care citește la terasă. Urmarea e în Miros de roșcată amară…

Remarca mi-a fost făcută de un prieten, ziarist croat, care călătorește des în Romania și îmi face întotdeauna observații foarte candide. „Ba nu citesc nimic nici măcar în metrou", a adăugat. „Preferă să se bălăngăne privind în gol, ascultând hip-hop sau André Rieu la căști…"

Apoi, mi-a mai spus el mirat, nu numai că n-a văzut ziare în cafenea, dar chiar dacă ele ar fi existat acolo, nimeni n-ar fi putut să le citească concentrându-se, într-atât de tare este dată muzica peste tot. „De ce faceţi asta?", m-a întrebat. „La voi oamenii trebuie să răcnească dacă vor să se înţeleagă."

Am încercat să justific şi asta vorbindu-i despre preţul obscen al cărţilor în România raportat la salarii. Despre cum în România o carte costă la fel de mult ca în Franţa, dar că salariile sunt de cinci ori mai mici decât acolo, aşa încât a cumpăra o carte este o adevărată investiţie.

Cartea în România de azi e mai degrabă un accesoriu de plajă sau a căpătat statutul bibelourilor. „Da, mi-a zis el, dar sunt sigur că aveţi încă biblioteci!" Obiecţia lui de bun-simţ m-a descumpănit, pentru că nu eram pregătit pentru asta. Da, aşa este, oamenii ar putea să meargă să împrumute cărţi, să citească gratuit şi sistematic.

Până să mă dumiresc, mi-a scos însă iar chestia cu metroul.

Cum a văzut el oamenii bălăngănindu-se pe banchetă, fiecare izolat, cu sacii de plastic pe genunchi, holbându-se în gol şi evitând să se privească. Când m-a întrebat de circulaţia ziarelor şi i-am dat cifrele, a crezut că inventez. Nu i-a venit să creadă că, într-o ţară de 20 milioane de locuitori, ziarele netabloide abia dacă depăşesc un tiraj de 10 – 20 000 de exemplare pe zi, în vreme ce în Croaţia lui, cu patru milioane de locuitori, ziarul Jutarnji List (Gazeta de Dimineaţă), pentru care lucrează el, vinde zilnic 100 000 de exemplare, iar numărul de cititori este, desigur, mult mai mare, întrucât o parte din ziare sunt cumpărate de cafenele, care le pun acolo frumos, la intrare, pentru folosul clienţilor tacticoşi.

În România, niciun cotidian nu scoate măcar jumătate de atât, iar cifra vânzărilor e ținută confidențială, deși se știe ca sunt zile în care unele ziare naționale abia dacă vând 5 mii sau 10 mii de exemplare, într-o țară cu cică 20 de milioane de locuitori.

Croat fiind, el vine dintr-o cultură mai degrabă de tip Mitteleuropa decât balcanică, o cultură în care cafeneaua este o adevărată instituţie, în care oamenii se duc să-şi petreacă ziua citind, scriind, făcând politică şi plănuind revoluţii.

Acolo îi vezi pe unii cum citesc nu doar un ziar, ci două-trei, luându-le la rând și comparând articolele pe aceeași tema si scriitura, sau credibilitatea comentariilor. Obişnuit cu moştenirea vieneză a instituţiei cafenelei, omul se aştepta să vadă şi în România, la intrarea crâşmei, un rastel cu ziarele prinse pe nişte bare de lemn care îţi permit să le ţii vertical şi să le răsfoieşti în vreme ce îţi sorbi cafeaua.

Evident, parte din aceeași cultura a statului la terasa e și faptul că poți să zaci acolo cu orele, chelnerii n-au să vină să te gonească sau să te întrebe insistent dacă „mai serviți ceva".

Îmi amintesc si ca atunci când lucram la România Libera si mai treceam prin redacția de pe Nerva Traian, coboram în fiecare zi în cafeneaua de la parter și lăsam pe colțul tejghelei un mic teanc de exemplare gratuite din ediția zilei… Seara le găseam în general tot acolo, neatinse.

Și totuși, nu a fost întotdeauna așa, daca ne gândim că lumea lui Caragiale se învârte în jurul teraselor, iar în perioada interbelică trecerea printr-o cafenea literară era la fel de obligatorie pentru a deveni adult ca și mersul la bordel. Ar trebui văzut de când a dispărut aceasta plăcută cultură urbană si a fost înlocuită de sălile cu neon si boxele cu hip-hop (sau André Rieu)… Probabil de când nu se mai face nicăieri cafea la ibric.

Ah, și să încheiem cu ăștia și astea care în loc să citească ascultă André Rieu la căști sau care pun André Rieu tare, în crâșmele cu fițe… Îl urâm și pe pe André Rieu, da. Generația mamei mele l-a avut pe Richard Clayderman pentru vomat în lift, pianistul care dădea amețeli la supermarket… Generația de azi a ieșit însă cu André Rieu, ciborgul olandez cu valsuri pentru cucoane.

Orice revoltă e binevenită în fața unui asemenea asalt, inclusiv recursul la manele. Măcar maneaua stârnește ură reală, pe când kitschul vienez al lui André Rieu e bun doar ca pedeapsă de difuzat în celula lui Breivik, asasinul manierat…

PS 1. Pe plajă e totuși altceva, se pot citi tâmpenii ca o provocare, cum fac eu când îmi cumpăr ostentativ Formula AS.

PS 2. Apropo, am văzut un text sinistru care circulă, preluat hulpav de pe blogul unui Paler al zilelor noastre, despre „femeile misto" (fără diacritice)…

Textul spune: „Femeia misto nu se plictiseste in cuplu! De ce? Pentru ca stie sa-si aleaga un barbat misto."

Etc. Femeia mișto își alege bărbat mișto. Ca lumea și mergi pe burtă.

Femeile misto care preiau stupizenia asta trebuie să fie în primul rând foarte proaste.
Mișto va fi consolarea creierului lor nașpa.