Mi-am dus bulldogul francez la grădiniță prin chetă online și mi-au sărit în cap românii moraliști

Când a început 2021 n-aveam nicio idee că până termin anul îmi iau câine — un bulldog francez — și-l dau la grădiniță cu bani strânși prin fundraising. Dar am făcut asta. Și acum e momentul să împărtășesc și cu tine experiența, ca să vezi că nu toate visurile trebuie să fie extrem de nobile, cum ar fi eradicarea foametei și alfabetizarea românilor, ci pot fi deosebit de utile pentru tine, personal.

Am lansat campania la mijlocul lui octombrie. „La grădi cu el!”, am zis eu și am scos în lume frumusețe de campanie. „E timpul să-l trimitem pe Sushi la grădiniță, să capete o educație, să-și facă prieteni și să zburde în voie”, am zis eu în descrierea demersului. Sushi e un bulldog francez negru pe care, când l-am ales, habar n-aveam de existența mai cunoscutului său văr Cheluțu al lui Dorian Popa. Abia când au început să strige copiii după el „Cheluțu” m-am pus și eu la curent cu vedeta internetului. 

Al meu roade tot ce prinde, mai ales mâinile celor din familia lui, se agită mult, iar activitățile lui preferate sunt haleala de orice fel, plimbările cât mai lungi, joaca și să fie mângâiat și răsfățat de oamenii lui, socializarea cu alți căței și somnul îndelung, la orice oră. Când m-am hotărât să-mi iau câine, am ales unul despre care internetul mi-a zis că e de apartament, lap dog și potato couch, și are o nevoie redusă de activitate față de cele mai multe rase. M-am trezit în viața mea cu un diavol tasmanian.

Pe cât de energic e Sushi, pe atât de dificil poate fi pentru mine uneori. Eu, omul lui, nu am mereu timp de el și nici energie să îl scot pe afară zilnic de câteva ori, mai ales că mă deplasez destul de greu. Totodată, în unele zile aș prefera să pot lucra acasă fără să-mi țopăie Sushi în cap și să încerce să mă antureze la joacă. Așa mi-am zis că merită mai mult – dar desigur că merită! – și m-am gândit să-i fac bucuria asta.

Am reușit în noiembrie. Am cerut 4 800 de lei, suficient cât să acopere șase luni. Am strâns 5 185 de lei de la 93 de donatori – cea mai mare donație a fost de cinci sute de lei, cea mai mică de cinci lei, cu o medie de circa 58 de lei și cea mai comună donație de 20 de lei. Dar am reușit. Uite prin ce-am trecut până în acel punct.

Pe lângă București sunt mai multe grădinițe de căței, precum Zen Pet Club sau Tina’s Pets. Pentru 40–50 de lei pe zi, plus cel puțin încă pe atât pentru transport, astfel de locuri îi pot oferi câinelui tot ce are nevoie pentru distracție și dezvoltare armonioasă. În cazul lui Sushi, familia îi cumpără hrană premium, jucării, zgărzi speciale, haine, culcușuri, boluri și perii speciale, cosmetice și tratamente medicale, dar în buget nu mai e loc și pentru școlarizare! Așa am ajuns la campanie. După ce-am pus-o pe picioare, am început să-mi abordez prietenii și alte persoane de pe Facebook – circa 475 de oameni abordați personal.

Le mulțumesc și le sunt recunoscător celor care au donat mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, mai entuziaști sau mai reticenți. Pentru mine a însemnat ceva că au dat cu cardul pe site-ul revoltătoarei mele campanii în perioada asta, chiar dacă nu era vorba de o necesitate vitală, și cu atât mai mult când cineva și-a rupt zece sau douăzeci de lei din puținul lui. O iau ca pe o chestiune de sprijin și apreciere față de mine personal și sper să nu dezamăgesc pe nimeni.

Cu toate că am atins obiectivul pe care mi l-am propus, nu scriu rândurile astea ca după vreun mare succes: cei mai mulți – patru din cinci oameni – nu au donat. N-au putut sau nu au vrut ori au considerat că ideea mea nu merită sprijin. Destui mi-au și spus-o. Apropo de asta, deși inițial am postat public mai mult din inerție, ulterior am făcut campanie doar printre prieteni și în special printre cei care mă cunosc personal. Ei erau și cei de la care mă așteptam să doneze și, în proporție covârșitoare, au și fost cei care au contribuit. Evident, necunoscuții n-ar prea fi avut de ce să o facă. 

Aproape zilnic timp de o lună am spămuit și bombardat pe Messenger cel puțin câte o oră pe zi, adesea câte două, dimineața și seara, cele 475 de contacte. E obositor, frustrant și destul de neplăcut, mai ales când ai parte și de feedback negativ sau ignore. Dar necesar, pentru că fără persistența și insistența asta strângeam probabil cinci sute de lei și aia era. Pentru asta, pe lângă mulțumirile pentru cei care au răspuns și au donat, le cer scuze celor pe care i-am inoportunat cu asemenea solicitări, hopefully nu mai mult de două–trei ori pe fiecare, deși în unele cazuri au fost mai multe.

A durat un pic să găsesc un ton just, după ce primele mesaje sunau a milogeală sau aveau prea puțină ori prea multă informație. Inevitabile conversații pe care le-am avut cu absolut toți cei dispuși să stea de vorbă, chiar dacă le-am purtat pentru că am vrut, au însemnat un alt timp investit. Adesea au avut ca unic rezultat încă o relație tensionată.

O persoană m-a blocat direct pe Facebook, nu înainte să-mi spună că el strânge haine pentru copiii sărmani, cel puțin două m-au blocat pe Messenger, cinci am unfrienduit eu, alții o sa evite probabil contactul online cu mine o vreme. În niciun caz nu aș repeta experiența, nu doar că nu merită din punct de vedere social și poate nici economic, dar și pentru că mănâncă prea mult timp și nervi.

Ce zici? Dacă sunt așa nesimțit, tupeist sau disperat ca să fac o chestie atât de „insane” și „out there”? Mi-au zis-o câțiva chiar așa. Și da, și nu. La vreo lună după ce am început să-l scot pe Sushi pe afară mi-am dat seama că în afara celor una–două ore de plimbare zilnică (adesea mai multe), cățelul se plictisește grav. Sau e agitat și mă tot întrerupe de la lucru.

Sigur, am anticipat asta și mi-am asumat, dar nu și dacă există o posibilă soluție pentru o parte din cele minimum 12 ore pe zi, șapte zile pe săptămână, de inactivitate. Imediat ce am dat pe net de serviciile de tipul daycare am început să visez la asta pentru câinele meu. Mi-era clar că nu-mi permit așa ceva, într-o perioadă în care, după moartea tatălui meu, am rămas fără mai multe surse de venit care îmi permiteau un anumit stil de viață. Ideea de a apela la crowdfunding printre cunoscuți mi-a venit în mod natural și nu m-a mai lăsat. Am trecut la acțiune. De la bun început mi-am propus să fac tot ce pot pentru a-i oferi o viață bună câinelui, așa că pentru el am trecut peste eventuale scrupule.

Sigur, e niște cerșeală la mijloc, un pic de alint sau chiar escrocherie, mai ales formulată așa ca o „campanie de fundraising”, care imită limbajul cauzelor caritabile (în timp ce milioane de câini mor în adăposturi, observa cineva), cu obiective și bugete și cu semibullshitul cu educația și școlarizarea pentru câini, cu toate că povestea e onestă în mare și în detaliu; e și un experiment social, un social media performance, cum a sugerat altcineva, mai ales de la un punct încolo, când am continuat în ciuda diverselor reacții primite. Dar e și altceva: crowdfundingul personal, mediat de platforme dedicate. 

N-am inventat eu așa ceva, ci platforma GoFundMe – sau oameni care au cerut bani de alcool, de bilet de avion c-au cumpărat prost ori cel care a strâns bani pe ea ca să meargă la Burning Man. Uite o listă și mai mare cu chestii mult mai stupide decât grădinița pentru câinele meu. În România poate n-ai prea auzit de așa ceva. Până la urmă trebuie să zic mersi că n-au aruncat prea mulți cu roșii în mine.

Pe cât de consternați au fost unii de solicitarea mea, pe atât de siderat și de dezamăgit am fost eu mai ales de reacția câtorva prieteni vechi și rude, oameni care mă cunosc bine și care nu doar că nu m-au sprijinit, dar păreau că o consideră o impertinență, dacă nu o tentativă de a-i fraieri, că le cer bani pentru așa ceva. Vorbesc aici de oameni cu care aruncam cu pere în mașini în vacanțe la bunici în copilărie, cu care mă ascundeam în veceul din fundul curții, cu care am fugit de acasă, cu care am văzut primele filme soft porn în generală, cu care am fumat primele țigări în liceu sau, mai târziu, am tras primele linii. Sunt oameni cu care am colindat cazinourile în 2004 ca să jucăm Blackjack după un sistem cu vouchere, oameni cu care am făcut proiecte serioase, oameni pe care i-am încurajat să-și facă coming out-ul la 20 de ani, pe care i-am ajutat să intre la facultate sau care știu că n-au ezitat să le ceară ajutorul de multe ori mătușilor noastre plecate din țară când își doreau ceva. 

I get it, pentru unii e o dovadă de tupeu nesimțit să le pretindă cineva să plătească pentru un astfel de serviciu destinat câinelui lui, mai ales dacă ei nu se ajung cu banii de una sau alta. Dacă am avut și-o reușită terță prin campania asta a fost să-i fac pe câțiva oameni până la final să vadă crowdfundingul și serviciile de tip daycare pentru animale drept lucruri normale. Iar pentru cei care au încercat să-mi facă shaming pe tema asta, shame on you! 

Am și ales câteva obiecții sau întrebări ca să încerc să le răspund. Pe de o parte ar fi păcat să rămâi cu impresia că serviciile astea destinate câinelui meu sunt de fițe și pe de altă parte ar fi aiurea să crezi că doar drama și suspinele merită compasiune. Mă rog, s-o iau pe rând. 

De ce ți-ai luat câine, dacă n-ai grijă de el? — Ideea e că am mare grijă de Sushi, ba chiar am prea multă grijă de el, uneori la modul obsesiv, de unde și treaba cu grădinița, dar asta e altă problemă. Nu mă confunda cu cei care se plictisesc de animal și îl neglijează. Mult timp am ezitat să-mi iau câine tocmai pentru că anticipam problemele (și pentru că nu voiam să sufăr când se îmbolnăvește sau moare, cum am pățit în adolescență cu o pisică).

E un moment bun să-ți zic ceva despre mine, că n-ai avea de unde să știi. În urma unei artrite septice, eu am proteză la șold, o gleznă cu artroză și alte sechele și merg mai greu, asistat de o cârjă. Apropo, când am avut cu adevărat nevoie să strâng bani pentru intervenții chirurgicale, pentru că spitalele de stat nu mai operau din cauza pandemiei, nu am apelat la mai mult de cinci–șase oameni cu tot cu părinții mei. Oricum, nu mi-e chiar așa ușor să sar în picioare și să dau o tură de bloc. Poate mai am de lucru aici și n-a fost bine că am scris că nu am destul timp și energie pentru Sushi. Chiar mă bucur că îl am pe el să mă motiveze să fac plimbări lungi. Nu e însă vorba doar de plimbat, ci și de restul opt–zece ore în care el are nevoie de atenție și stimulare, măcar în unele zile, că apoi oricum doarme ca să se recupereze.

De ce nu găsești pe cineva să-l plimbe? — Mă mai ajută uneori o prietenă, poate vor mai fi alții, dar lumea, în general, nu face genul ăsta de serviciu gratis. Nu, nici măcar copiii din vecini, cu care oricum n-am treabă. Dar nu e vorba de plimbări în primul rând. Cât despre dat, nu am nici cea mai mică intenție să renunț la el.

De ce ceri bani pentru un câine când sunt atât de mulți copii care trăiesc oribil? — Este probabil o reacție comună, rezonabilă, dar nu știu cum se face că a venit cam așa: de la un amic aflat pe o insulă exotică după un vernisaj în New York, de la altul chiar înainte să pună muzică la un party în Copenhaga, de la cineva care apoi și-a dus familia într-o scurtă vacanță în Dubai și de la o tipă care într-o săptămână a călărit ceva avioane și mi-a reproșat că îmi pasă mai mult de câinele meu decât de oboseala ei și m-a trimis la plimbare. O fostă colegă m-a refuzat politicos în timp ce colinda Columbia cu ceva treabă. Nu, nu e treaba mea să țin cont nimănui pe unde umblă sau ce face cu banii lui și sper că nu se așteaptă nimeni ca acum, că am făcut crowdfunding pentru Sushi, eu să mă lipsesc de vacanțe sau diverse fițe, doar că e cam deplasat să vorbești de copii năpăstuiți și alte asemenea probleme în contextul ăsta.

Nu-s insensibil pe fond la argumentul ăsta, așa am decis să donez tot ce am strâns peste suma pe care mi-am propus-o (4 800 de lei) plus încă o mică sumă pentru Salvați Copiii România. Am dat în total cinci sute de lei. Așa că cine a donat pentru Sushi, a donat implicit o mică parte, zece la sută din fiecare contribuție, și pentru copiii cu probleme. La asta se adaugă încă patru mici donații pe care m-am trezit să le fac pe parcursul campaniei pentru o altă asociație care lucrează cu copii vulnerabili într-o localitate de lângă București, pentru o revistă americană online de investigații, la MozaiQ, care în perioada asta încearcă să atragă donații recurente, și pentru albumul de muzică al unor prieteni. Just to walk the walk.

M-am lovit de problema asta și când am făcut fundraising, adesea ca voluntar, pentru asociații LGBTQ sau pentru dependenții de alcool și droguri. Menționez asta și ca să reamintesc unora că nu e prima oară, cum mi-a spus cineva, când fac ceva pentru altcineva în afară de mine. Fac voluntariat de prin 2004. 

Ca să închei cu idee: legat de copii, și cei ai angajaților centrului pentru câini trebuie să mănânce o pâine.

De ce să-ți dau, când nu e, de fapt, cauză umanitară? — Asta e o variantă la povestea cu copiii de mai sus. Doar că această campanie a mea, da, chiar nu e o cauză umanitară, pentru mine cel puțin, și cred că nici pentru prietenii mei. E un hatâr personal, altă mâncare de pește. Desigur, dacă nu prea mă cunoști, te raportezi altfel și problema devine: îl ajut pe ăsta cu câinele lui privilegiat sau câinii din adăposturi și copiii în situații oribile? Dar nu trebuie să vezi neapărat așa.

Mai târziu ce-o să faci? — Nu știu, dar voi vedea. Poate îi iau un companion. Poate cunosc mai mulți oameni din cartier în situația asta și facem vreun aranjament. Poate că, după ce crește puțin, nu va mai avea atâta nevoie de stimulare și atenție.

De ce nu lași câinele singur, ca toată lumea? — La închisoare izolarea e considerată cea mai dură pedeapsă. Poate animalul tău s-a obișnuit așa, de bine sau de rău, dar asta nu e necesar și nu toate o tolerează la fel de bine. Poate fi chiar o formă de neglijare și abuz. 

De ce ții câinele în lux pe banii mei? — Am redus suma la circa o mie de euro, în loc de 1 500, după ce clubul a fost de acord să asigure transportul dus–întors pentru 50, în loc de o sută de lei pe zi. 4 800 de lei pentru 48 de zile nu o sumă atât de mare, un salariu mediu și jumătate. Nu consider asta chiar un lux, dar sunt conștient că luxul e relativ. Nu e o chestiune de supraviețuire, ci e un serviciu care le face viața mai bună utilizatorilor. Eu am văzut asta la Sushi după fiecare zi de grădiniță și cum e în comparație cu zilele de lâncezit în casă.

Am cam încheiat povestea asta și ce-am învățat din ea. Oricât m-au iritat moraliștii, pretinșii umaniști, pet haterii, ajutătorii cu vorbe și dătătorii de sfaturi nesolicitate, principialii, scârțarii, bârfitorii și băgătorii de bețe în roate, cred că cel mai rău m-au descumpănit și enervat neserioșii și țeparii, uitucii, răzgândacii și aburitorii.

Totuși, reiau: nu consider că avea nimeni vreo obligație să-mi dea mie bani în situația asta. O grămadă de oameni mi-au spus că nu-și permit sau nu vor să contribuie și aia a fost tot. N-am avut cum să mă supăr. Dar la indignare, morală, principii și sfaturi nu reacționez bine. În cazurile astea niciun răspuns, oricât de neplăcută e și atitudinea asta, era un răspuns mai bun.