Toamna anului 1940. Parașutat în Anglia ca să facă harta coastei pentru o viitoare aterizare, un spion german e arestat după ce încearcă să comande o halbă de cidru la zece dimineața într-un bar. Toată lumea știa că nu se servește alcool înainte de prânz. În aceeași perioadă, un alt spion trimis cu canoea la Albion în cadrul operațiunii Lion de Mer, e descoperit după ce i se găsesc în bagaj cârnați nemțești. Toată lumea știe că nu ai de ce să iei după tine cârnați inamici al căror import e interzis.
Oare ce a fost în mintea celor doi spioni naziști? Experta în istorie Monika Siedentopf povestește despre eșecurile lor în cartea ei: Operation Sealion: Resistance inside the Secret Service. Se pare că cei doi nu fuseseră incompetenți, ci vruseseră să saboteze misiunea intenționat. Făceau parte din serviciile de informații germane Abwehr, dar se opuneau invaziei lui Hitler. Aceste două anecdote ilustrează importanța gastronomiei în istoria spionajului: pentru spioni, mâncarea poate fi o armă uneori letală, un mijloc de comunicare sau o metodă de integrare în societate fără să fie descoperiți.
Videos by VICE
În același timp, Serviciile Secrete au notat că spionii pe care îi trimiseseră într-o misiune în țările mediteraneene – în special în Spania – atrăgeau atenția prin gusturile lor culinare care nu se pupau cu cele locale. Regimul alimentar britanic auster le punea în pericol discreția, așa că MI6 a confecționat un baton de ciocolată cu usturoi, după cum povestește Peter Taylor în Weird War Two: Intriguing Items and Surprising Stuff from the Second Wolrd War. Autorul sugerează că ciocolata nu a depășit nivelul de prototip, dar adaptarea la obiceiurile culinare ale țărilor în care operezi ca spion te ajută să eviți multe probleme.
În Inglorious Basterds (2009), Quentin Tarantino introduce și el tema spionului ignorant cu privire la obiceiurile indigene. Într-o tavernă din Franța, care era sub ocupație, un spion al Maiestății Sale deghizat în ofițer german comandă trei pahare de whiskey anglo-saxon printr-un semn făcut cu indexul, degetul mijlociu și inelarul, în loc să folosească degetul mare, indexul și degetul mijlociu. Acest gest îl trădează în fața ofițerului SS care stă la aceeași masă.
Restaurantele sunt foarte populare printre spioni și nu pentru calitatea bucătăriei. Într-un interviu cu NPR cu ocazia lansării autobiografiei ei, Life Undercover: Coming of Age in the CIA, Amaryllis Fox argumentează că restaurantele și cafenelele sunt elemente esențiale în spionaj. Ele îți oferă ocazia să întâlnești persoanele pe care le cauți. Uneori, aceste întâlniri sunt accidentale. De cele mai multe ori, sunt făcute să pară accidentale. Lindsay Moran adaugă în Blowing My Cover: My Life as a CIA Spy: „Când recrutezi un spion străin, faci în așa fel încât să iei masa cu el sau să bei ceva cu el. De obicei, alegi un loc în care să nu fii nevoit să întâlnești cunoștințe de-ale țintei tale – cum ar fi un restaurant departe de locul lui de muncă, la o oră la care nu e aglomerat. Cea mai bună masă e de obicei cea de lângă ieșirea de urgență”.
Unele adrese și-au făcut, în timp, o reputație misterioasă. De exemplu, Aragvi, un restaurant care s-a deschis în Moscova în 1938 și care servește preparate georgiene capabile să seducă palatul Beria. Conform legendei, însuși șeful poliției secrete staliniste a pus microfoane în acest loc frecventat de crema societății: vedete, cosmonauți, membri ai NKVD-ului, campioni de șah sau agenți secreți (printre care și Kim Philby). Un veteran al KGB-ului, Yury Kobaladze, s-a asigurat că toate mesele aveau microfoane. Astăzi sunt mai populare restaurantele de tip fast food: sunt deschise până mai târziu și sunt ușor de identificat. Fox citează un instructor CIA care explica în ce fel poți comunica prin intermediul unor carduri cadou de la Starbucks: Fiecare student primea unul și trebuia doar să bea o cafea ca să ia legătura cu instructorul. Acesta monitoriza cardurile pe un calculator – cu discreție, pentru că nu aveau nume – iar când unul era gol, știa că are o întâlnire.
Și Jonathan Toebbe a ales să transmită mesaje prin mâncare. Acest inginer de 42 de ani, căsătorit și tată a doi copii, nu fusese antrenat ca spion. În iarna lui 2020, autoritățile americane au fost informate de o sursă din străinătate că Toebbe, agent al Pentagonului, încerca să fure niște secrete legate de motoarele submarinelor atomice ale Marinei americane. Ca să îl prindă în flagrant, un agent FBI a făcut pe intermediarul și a reușit să aranjeze trimiterea unor fișiere în schimbul a zece mii de dolari în criptomonede. Toebbe i-a strecurat un stick USB într-un sandviș cu unt de arahide, conform documentelor obținute de AP.
Toebbe a mai efectuat două tranzacții (dintre care ultima prin intermediul unui pachet de gumă de mestecat), înainte să fie arestat de FBI pe 9 octombrie. Acuzat de spionaj, acum riscă închisoarea pe viață. Povestea incredibilă a lui Toebbe a făcut înconjurul lumii, probabil din cauza contrastului dintre clasicul sandviș cu unt de arahide și planurile lui secrete, care i-a dat o dimensiune amuzantă.
În The Small Dishes of History, Jean Vitaux insistă și el pe legătura specială care unește bucătăria de spionaj. Amintește că toate căpșunele pe care le mâncăm azi provin din plante aduse din Chile la începutul secolului 18 de către Amédée François Frézier, un spion trimis de francezi ca să observe facilitățile spaniole de la fața locului, și nu flora locală.
Articolul a apărut inițial în VICE Franța.
