Medicii mi-au dat oxicodonă după un accident de mașină. Așa am ajuns dependent de opioide

Fentanilul a fost inventat în 1959 de un medic și farmacolog belgian, Paul Janssen, ca analgezic puternic. Este un opioid sintetic utilizat în principal ca substitut al morfinei, dar și ca anestezic în timpul operațiilor. Medicamentul poate fi găsit sub formă de plasturi, tablete, spray nazal, injecții sau acadele. Din cauza naturii sale sintetice, acest drog e mult mai puternic și mai periculos decât opiaceele naturale, cum e heroina.

Max van Rijsewijk (27 de ani), din Arnhem, Țările de Jos, a fost nevoit să se confrunte cu dependențele foarte devreme în viață. În adolescență, o ținea numai în petreceri și de cele mai multe ori, era ultimul dintre prietenii lui care pleca acasă. În scurt timp, a început să consume droguri, pe care le combina cu pasiunea pentru sporturile ecvestre. După un accident de mașină, i s-a prescris oxicodonă, un medicament despre care i s-a spus, la vremea aceea, că „dă mai puțină dependență decât morfina”. Dar, pentru că avea o personalitate predispusă la dependență, a devenit dependent de opioide.

În prezent, Max trăiește într-un centru pentru persoane dependente din Țările de Jos, de unde ne-a povestit despre relația sa cu oxicodona și fentanilul. Asta e povestea lui

Am avut un comportament destul de extremist în tinerețe. Când aveam 15 sau 16 ani, luam trenul sâmbătă seara, după serviciu, ca să merg la party în Amsterdam. Pe atunci, consumam mai ales droguri recreaționale: ecstasy, cocaină. Consumam împreună cu iubitul meu, și lui îi plăcea să se distreze. Am întâlnit oameni care luau mai multe droguri decât noi, în special GHB. Atunci mi-am dat seama că îmi cam depășeam limitele constant.

Eram singurul care nu știa când să se oprească, deși îmi era greu să suport consecințele după ce se termina petrecerea. Ceilalți puteau spune: „Haideți, mâine trebuie să muncim, să mergem la culcare ca să nu fim prea praf.” Eu nu puteam să fac asta și chestia asta mă deprima.

În martie 2016, am avut un accident de mașină. Mergeam cu viteză, seara, la ora de vârf, cu vreo sută de kilometri pe orăpe un drum cu o limită de viteză de 70. Băusem câteva pahare de vin. La un moment dat, am scăpat ceva pe jos și am încercat să-l ridic. Mașina s-a răsturnat de patru ori. Mi-am rupt spatele în opt locuri diferite și cinci coaste. Am avut un pneumotorax și, pe deasupra, nervii spatelui au fost grav afectați. A fost un miracol că am scăpat cu viață.

În spital, durerea pacienților se măsoară de mai multe ori pe zi. De fiecare dată când cifra era mai mare de 6 sau 7 din 10, mi se dădea o pastilă. Nu am știut exact ce îmi dădeau până când maică-mea nu le-a întrebat pe asistente. „Oxicodonă, un medicament care dă mai puțină dependență decât morfina.” Așa au zis. Poate că a fost puțin naiv din partea mea că n-am încercat să aflu mai multe. Pentru că, retrospectiv, pot spune că acest medicament dă mult mai multă dependență.

După cinci zile, mi s-a permis să plec acasă, cu condiția să stau în pat și să mă odihnesc. În principiu, ar fi trebuit să încep un program de recuperare, dar, în schimb, mi-au dat o pungă mare cu morfină, ca să am pentru toată luna. La început, îmi făcea super rău și mă balona, dar am luat-o pentru că nu suportam durerea. Două luni mai târziu, deși totul se vindecase corespunzător, încă mai aveam dureri. Ca să fac față, mi s-a administrat fentanil. Mi-au dublat și doza de oxicodonă.

Mi-au zis că așa e normal, ca să mai simt efectul medicamentului. Dimineața, mă trezeam cu o stare de rău, transpiram, tremuram și mergeam constant la toaletă pentru că aveam diaree severă. Dar imediat ce luam medicamentele, durerea dispărea. În douăzeci de minute, mă simțeam bine, chiar foarte bine.

Am devenit dependent pentru că, sincer, de când renunțasem la echitație, în viața mea se crease un gol, iar tratamentele au umplut golul respectiv. Mi-am dat seama de asta după o lună sau două. De asemenea, cred că plecasem prea devreme de acasă ca să trăiesc pe cont propriu și m-am confruntat cu grijile vieții de adult înainte să fiu pregătit pentru ele. Iar drogurile alea, care mă făceau să mă simt euforic pe moment, făceau toată durerea aceea să dispară.

Eram dependent psihologic și fizic. Luam o doză mai mare în timpul săptămânii și nu-mi mai rămânea nimic pentru weekend. Rezultatul a fost că în weekenduri mă simțeam foarte rău, pentru că aveam simptome majore de sevraj: palpitații, transpirații, tremurături, anxietate, depresie, crize de plâns, dureri peste tot. Cu timpul, am ajuns să merg regulat la medicul de familie și prin spitale, ca să fac rost de doze suplimentare pentru weekenduri, când eram la limită [Max avea rețetă pentru oxicodonă și fentanil, n.r.].

După o vreme, mi-am refăcut viața și am început să lucrez din nou. Lucram șapte zile pe săptămână ca să-mi permit medicamentele. Dar, de la un punct, nu am mai putut să-mi iau medicamentele de la farmacie. Folosisem deja toate scuzele de genul „Cineva mi-a furat geanta” sau „Mi-am pierdut geanta cu medicamente” și a trebuit să gestionez o dură perioadă de suferință.

Nici măcar nu puteam ieși din casă, așa de rău mă simțeam. Așa că am început să caut surse alternative de medicamente pe piața neagră. În această perioadă ajunsesem la doza maximă prescrisă de medic pentru ambele medicamente. Așa că nu mi s-a prescris mai mult decât primeam deja, dar corpul meu voia și mai mult. Așa că am ajuns să-mi vând propriile cutii de Fentanil ca să cumpăr doze mai mari de pe piața neagră. Le vindeam unor persoane din Belgia, Țările de Jos și Germania.

Erau conturi foarte diferite: de la piloți de avion la persoane care lucrau pentru departamentul de investigații criminale, șoferi de ambulanță, medici specializați în dependență și așa mai departe... Am ajuns să investesc toți banii în asta. Mergeam cu mașina de la Arnhem la Haga și cumpăram ce aveam nevoie pentru o zi. A doua zi, mă duceam să-mi fac din nou plinul de droguri.

Un lucru e sigur: dacă aș fi avut provizii nelimitate, probabil că nu aș fi fost aici azi ca să vă povestesc totul. Întotdeauna trebuia să planific și să calculez ca să obțin cel mai bun efect cu cantitatea cea mai mică posibil.

Există modalități să iei fentanil astfel încât să acționeze mai repede. Mă gândeam: „Dacă mai târziu trebuie să iau atâtea miligrame ca să nu-mi fie rău și trebuie să am destule pentru noaptea următoare, am suficienți bani să cumpăr atâtea.” Făceam constant calcule.

Am ținut-o așa o perioadă foarte lungă de timp, până când nu am mai putut suporta, iar familia mea și-a dat seama că lucrurile nu mergeau prea bine. A fost foarte obositor. Din acest motiv, duceam o viață dublă, țineam totul secret. Eram atât de ocupat să mint încât nu mai aveam timp de nimic altceva.

Am luat prima oară decizia să merg la reabilitare în 2018, la o clinică, unde m-au întrebat dacă vreau să învăț să consum sau să mă opresc din consum, în mod reglementat. Dacă pui această întrebare unui dependent, știi exact ce o să-ți răspundă. Fiecare dependent și-ar dori să se oprească, dar nu e atât de simplu, nu funcționează așa. În creierul meu se petrecuse o schimbare radicală, receptorii mei de dopamină erau întinși la maximum.

Erau obișnuiți să primească mult prea multă dopamină deodată. Mi se stricaseră frânele, practic. După acel episod de la clinică, am recidivat din când în când. De fapt, chiar m-au dat afară pentru că am încălcat regulile. Am rămas dependent, dar înlocuiam mereu o dependență cu altele: tranchilizante, alcool.

Apoi, un an și jumătate mai târziu, am recidivat. Îmi consumasem toate rezervele și nu mai găseam nimic nicăieri. Atunci am încercat prima oară heroina. Cunoșteam pe cineva care vindea și, cum dezvoltasem o anumită toleranță la fentanil, știam că heroina mă va face să mă simt mai puțin rău. Tot ce îmi doream era să pot să-mi îndeplinesc obligațiile pentru ziua respectivă. Dar când am încercat-o, nu m-a ajutat, îmi era la fel de rău. Fentanilul e mult mai periculos decât heroina, dar heroina e mai cunoscută și mai răspândită, iar numele ei are o rezonanță puternică. Mi-e rușine că am ajuns în halul ăla.

Nu mai știu de câte ori a trebuit să fiu luat cu ambulanța din diverse locuri. Odată, am luat un produs greșit - suboxonă, un medicament utilizat pentru inhibarea acțiunii opioidelor - care mi-a provocat simptome severe de sevraj. Mi s-au administrat 20 miligrame de morfină la fiecare jumătate de oră, dar deja nu mai funcționa. Totul devenea din ce în ce mai rău și îi răneam pe toți cei din jur. La un moment dat, m-am izolat timp de trei zile. În prima zi, mi-am consumat toate resursele, toți banii. M-am încuiat într-o garsonieră de deasupra salonului de coafat unde lucram la acea vreme. Mă simțeam atât de rău încât nici măcar nu am avut puterea să contactez pe cineva.

La finalul celor trei zile, m-am dus să mă refugiez acasă la mama. Îmi era atât de rușine de starea mea încât m-am ascuns în hambar timp de două zile. Atunci m-a găsit mama și a cerut ajutor. În clipa aceea mi-am spus: „Nu mai pot face asta, renunț, nu mai vreau să trăiesc așa.” Eram anormal de slab, îmi distrusesem corpul. Știam că, dacă o s-o țin așa, o să mor. Au fost momente de disperare pură, când nu aveam unde să mă duc, nici măcar la spital, pentru că, oricum, nu mă lăsau să plec cu morfina acasă.

Cu câteva săptămâni înainte de acest incident, îmi luasem deja angajamentul față de mama și de partenerul meu că voi căuta ajutor și voi fi monitorizat. Mi-am găsit salvarea la SolutionS, una dintre cele mai bune clinici din Țările de Jos. Am fost acceptat la două săptămâni după ce le-am scris. Îmi amintesc că m-am gândit că era prea din scurt.

Inventasem o sută de mii de motive ca să nu încep imediat, pentru că, vezi Doamne, mai aveam „lucruri de rezolvat”. Chiar i-am sunat ca să-i întreb dacă mai pot amâna internarea. Răspunsul lor a fost: „Max, acesta e cel mai periculos moment, pentru că trebuie să-ți iei rămas bun de la demonii tăi.” Demonii mei, acele droguri extrem de periculoase, oxicodona și fentanilul, care duc foarte repede la o supradoză. Înainte de internarea la o clinică de reabilitare, oamenii consumă de obicei foarte mult.

Mă emoționează să vorbesc despre toate lucrurile astea. Uneori mă gândesc din nou la perioada aceea, dar încerc să îndepărtez gândurile astea. Opioidele dau o dependență teribilă, dar eu mă ascundeam în spatele faptului că erau doar tratamente prescrise de medic. Pentru că îmi era rușine. „Medicament” sună mai bine decât „drog”. Când i-am mărturisit mamei mele despre drogurile pe care le luam, ea a fost foarte șocată de heroină, deși fentanilul e mult mai periculos. Oamenii au o cu totul altă părere despre o persoană dependentă de medicamente decât despre o persoană dependentă de droguri.

Dependența mi-a distrus de tot relațiile. Inițial, iubitul meu a fost lângă mine și a încercat să mă ajute în toate felurile. Apoi, o vreme, s-a îndepărtat de mine, după care ne-am împăcat din nou. Într-o oarecare măsură, sunt norocos că el nu a văzut niciodată chestia asta ca pe o boală, ci m-a văzut cum duc o luptă. Suntem împreună de zece ani, dintre care șapte am fost dependent. A văzut toate vânătăile pe care mi le-am făcut după ce am căzut pe scări sau în diverse locuri. Relația noastră era total dezechilibrată; el ducea o viață normală, pe când eu am fost varză ani la rând. Încă nu are totală încredere în mine, dar faptul că am fost la reabilitare i-a liniștit și pe el, și pe maică-mea. Erau amândoi foarte stresați din cauza mea.

Relația mea cu dependența s-a schimbat, în sfârșit. Sunt într-un centru de 11 luni - din 14 septembrie 2022 - și în sfârșit m-am împăcat cu boala mea. E o boală pe care o voi purta mereu cu mine, dar învăț să o gestionez. Aici, politica e de toleranță zero. Nici eu nu mai vreau să consum fentanil, oxi sau heroină. Toate relațiile mele atârnă de un fir de ață. Asta e ultima mea șansă, așa zic toți cei apropiați. Am abuzat prea mult timp de încrederea pe care mi-au acordat-o.

Programul pe care am decis să îl urmez acum diferă de cel de la clinica anterioară. M-am înscris în programul dependenților anonimi și merg la întâlnirile lor. Mă ajută mult să vorbesc cu alte persoane care au trecut sau încă trec printr-o experiență similară. Contul meu TikTok e o dovadă în acest sens. Vreau să ajut alți oameni care trec prin asta, motiv pentru care mă pregătesc în domeniul sănătății, ca să lucrez în clinici în viitor.

Îmi place calea asta, cred că mi se va potrivi. Aici, la clinică, am timp să încep o nouă viață, să îmi fac un plan de viitor. Pasul 12 al programului e să dau înapoi societății ce am primit, așa că am de gând s-o fac, să îi ajut și pe alți dependenți să iasă din asta.

Nu poți alege să fii dependent sau nu – te trezești dependent. Dar poți alege să te vindeci de dependență. Încerc să recuperez tot ce am pierdut în anii de iad, vreau să îmi asum responsabilitatea pentru vindecarea mea, pentru că nu mai vreau să mă ascund în spatele bolii. Și să știi că, deși nu toate țările recunosc dependența ca pe o boală, chiar e o boală.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.