Povestea despre un polițist gay și un „tocilar” din Ferentari, în noul roman al lui Adi Schiop

După „nucleara” aruncată cu romanul Soldații, așteptam cu sufletul la gură următoarea carte a lui Adi Schiop. A venit după șapte ani și vestea bună e că Să ne fie la toți la fel de rău e un hit la fel de valid precum precedentul său roman. E vorba despre încă o poveste de dragoste disfuncțională, de data asta între un scriitor pierdut prin cartierul Ferentari și un polițist mai tânăr, cu tendințe sociopate. 

Crâșmele din Ferentari, zice Adi, „sunt ca maşinile hibrid care merg şi pe benzină, şi pe curent, funcţionând şi ca magazine alimentare; or, şi terasa doamnei Jana e dublată de un magazin cu de toate. Crâşma ei hibridă e cel mai updatat tehnologic loc al zonei: are xerox, printer, scanner, WiFi gratis, Moneygram, Western Union, chestii hi tech la care prestează ca un ucenic vrăjitor dl. Nae, angajatul doamnei Jana”. 

Așa că pentru acest interviu nu puteam să mă întâlnesc cu cel mai iubit scriitor din bula mea decât la doamna Jana, locul unde se-ntâmplă o bună parte din Să ne fie la toţi la fel de rău.

VICE: Cârcotașii ar putea spune că ți-ai creat un pattern din a plonja în disfuncțional și marginalitate. Ce le răspunzi? Cu ce e diferit noul roman de Soldații?
Adi Schiop: E o întrebare bună. Mult timp am fost nehotărât dacă să-l public sau nu, în sensul că mi se părea că repetă formula din Soldații, doar că în loc de un fost pușcăriaș, ai un polițai. Și polițaiul ăsta vine tot dintr-o familie de lumpeni, decoru-i același, adică Ferentariul, iar acțiunea e și ea la fel, tot pe trei timpi: prima parte a relației, plecarea la țară și întoarcerea. Am ezitat niște luni, am tot periat la el și l-am dat la alții să-l citească, să decidă ei dacă spune ceva. Până la urmă, am primit mai multe opinii pozitive, printre care ale lui Vlad Levente Viski de la MozaiQ sau Andrei Luca. Apoi, tu, Ciprian Șiulea și Costi Rogozanu mi-ați mai zis că e mișto și am decis să-l public. 

Măcar la nivel de voce, romanul nou explorează altceva, duce mai departe cinismul. În Soldații e o voce mai empatică, mai umană, aici e una mai meschină, mai rea și mai crudă. Mai pe hatereală, cum se zice. Să faci oameni buni să se simtă vinovați e mai ușor decât să construiești un personaj care e răutăcios și meschin - și cred că de asta mi-a fost greu să-l scriu.

Soldații l-am scris pe repede înainte, pentru că îmi făcea plăcere să-l scriu, dar aici mi-a fost greu, m-am câcâit. Probabil pentru că descriam o relație disfuncțională care de la început nu lăsa loc de speranțe, dar și dintr-o dificultate să mă construiesc pe mine ca personaj. E greu, ca personaj, să te vezi rău, lipsit de generozitate. Suntem specie socială, oamenii au nevoie să se considere buni.

Apropo de construcția asta de autoficțiune, crezi că se duce formula asta douămiistă de a scrie despre noi la persoana întâi?
Cred că da. Am avut și eu senzația că dincolo de cartea asta, nu mai am cum să lungesc formula. Că deja mă duc spre autopastișă cu ăsta. Tot personajul Adi care se fute, tot sex, tot căutări identitare. Și de aia, în a doua parte, Adi nu mai e personaj principal, e doar martor. Personajul titular e asistenta Andreea, iar Adi doar înregistrează. Dacă nu o să pot scrie vreodată ficțiune cap coadă, măcar să virez spre un gen de documentar ficționalizat, cu Adi ca martor care nu mai ocupă ecranul. 

Cât despre curentul ăsta al autoficțiunii, cum zicea și (n.r. criticul literar) Mihai Iovănel, genul ăsta a apărut la noi în momentul în care societatea era în tranziție, clasele nu erau așezate, era haos, prin urmare era greu să faci Balzac și realism pe un peisaj sociologic extrem de fluid, în care totul era neclar. 

Într-o lume ca asta, o relatare la persoana întâi, în care o dai fix pe ce-ai înțeles din haosul din jur, e mai onestă și mai credibilă decât una în care încerci să construiești clase, să te lansezi în speculații despre ele. 

De ce tre’ să ne fie la toți la fel de rău, Adi? De unde titlul ăsta?
E o chestie legată de încălzirea globală, care mi-a venit vorbind cu Ciprian Șiulea, care e agregator de știri pe zona asta de global warming: faptul că în viitor se profilează prin forța lucrurilor o recesiune profundă, care o să fie întinsă pe niște generații.

O să vină ca meteoritul din filmul Melancholia?
Ceva de genul. În cazul în care vrem să ne salvăm pielea ca specie, în condițiile în care capitalismul o să dea fail, soluția pe care o văd eu e un fel de comunism întors, în care să nu se mai redistribuie echitabil bunăstarea, ci sărăcia. În sensul ăsta să ne fie la toți la fel de rău. 

E și clișeul ăla comunist, „o societate în care să ne fie la toți la fel de bine”, ori în viitor văd posibil un comunism de-ăsta „pe invers”, sarcastic și dark. Asta pe de-o parte. Pe de alta, e o semnificație și la nivel individual faptul că personajul meu nu e o floricică hippioată, se revendică de la oamenii ăia din Țara Făgărașului între care a trăit în copilărie și pe care el îi vede corecți și răi. Când relația în care s-a băgat nu mai merge, vrea ca la despărțire costurile să se-mpartă echitabil, să-i fie și celuilalt la fel de rău. 

Și pandemia?
Era o chestie de actualitate și am decis s-o urmăresc ca fundal al poveștii - de la momentul când apare în China și lumea o vede ca pe un virus gripal mai periculos (inclusiv naratorul meu), până când devine groasă și niște miliarde de oameni ajung să se-nchidă-n casă și economia lumii să se ducă dracului. 

Cum te-a afectat perioada asta și cum ai scris romanul?
Chestiile au început să se îngroașe după lockdown, luam în bot veste proastă după veste proastă, iar lumea era în panică. Acum situația e mult mai nasoală, epidemiologic vorbind, dar oamenii s-au obișnuit cu virusul. Chiar înainte de lockdown mi-am pierdut jobul de la o agenție de publicitate și, fără bani, m-am întors la țară și acolo am scris prima parte a romanului.

Pe urmă, BRD a lansat un call pentru artiștii afectați de pandemie. Am zis să nu aplic cu povestea cu polițaiul, că era mult de bibilit la ea. M-am uitat în jur și am căutat să scriu ceva de actualitate, să am mai mari șanse să-i iau banii băncii. Pe atunci, toată lumea era în limbă după doctori și asistente, „îngerii în halat alb”. 

Având ca sursă asistenta aia, am zis să profit și să fac un reportaj ficționalizat despre spitalele din Transilvania. Dar, na, tot hatereală mi-a ieșit, cu mentalitățile alea ale lor de Ardeal centrate obsesiv pe bani și statut, cu mâncătoria din spitale, cu doctori care nu vor să se pensioneze și vor să ia caimacul până la 80 de ani, cu asistentele de modă veche care au un aer de superioritate față de cele tinere, care fac postliceala pe bani. Ceea ce, din fericire, e adevărat: în România, școala care-i pe bani e mai proastă decât cea de la stat. 

Au existat niște voci care ziceau că faci în Soldații un soi de surfing prin sărăcie și e un pic misogin romanul. Ce le răspunzi?
Cât scrii, o dai cum îți vine la gură. (Râde) Dacă în Ferentari eram un outsider, un nerd, cum era să scriu din interior fără să bag un personaj lumpen? Nu e formula mea. Eu îmi fac vocea mea și relatez ce se întâmplă în afara mea și pa și pusi. Ăsta era contextul. În rest, cu misoginismul, nu știu ce să zic. 

Apropo de misoginism, zici la un moment dat în roman: „…am programat un text în care, la nivel de showing şi interacţiune directă, să n-apară deloc femei şi totul să se întâmple între bărbaţi, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care şi-a luat chirie sub mine şi pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acţiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut”. Ce-ai vrut să zici în paragraful ăsta?
Personajul meu e hater, dacă poate să scoată subversiune de undeva nu ezită s-o facă și asta era chestia care avea potențial să provoace, să enerveze. E literatură, avem dreptul să ne jucăm – sau s-a modificat definiția, încât și acolo trebuie să luăm poziția de drepți și să zicem: „Da, șefa, cum să nu?”. În anii ‘60, în perioada hipioată, erau proiecte radicale care mergeau pe-o formulă în care bărbați gay încearcau să-și facă viața doar între bărbați gay, se închideau în propria lor subcultură. De ce nu? (Râde)

Cum privește comunitatea LGBTQ+ locală romanele tale și de ce sunt atât de puține povești despre gay de la marginea societății?
Am avut rareori reacții negative. Cred că și doi stomatologi vegetarieni din clasa de mijloc care merg la sală preferă o poveste disfuncțională și juicy cu marginali, seara, după ce vin de la job și bagă un pai. Poveștile astea au mai multă substanță și miză narativă, te țin mai degrabă-n priză decât una exemplară cu cuplul de stomatologi. Și mai e o chestie care nu se vede din cauza activismului care ocupă scena media cu un anumit tip de discurs reparator: comunitatea gay e în primul rând o comunitate care iubește mult caterinca.

Gayii sunt oameni cu umor, care apreciază o scriere acidă. Nu-s neapărat „morți” după scrieri activiste. În plus, nici nu prea sunt narațiuni gay la noi. Sunt câțiva poeți și pe proză cam slăbuț - mai e Adrian Teleșpan, dar uite că și la el naratorul e un paznic la un cimitir din Anglia, deci nici vorbă despre stomatologi.

Cine-i Florin, personajul romanului tău, și ce-l mână în luptă?
E un polițist de peste 40 de ani, care a divorțat cândva, după o căsnicie de opt ani – și căruia, la fel ca naratorului meu, îi place să bea. Omul n-are ambiții profesionale, deși face Facultatea de Drept în ideea să devină ofițer. În carte, personajul zice că din cauză că nu vrea să dea șpagă să-și găsească job pe poziție. Dar motivul real e că dacă ești gay mai bine rămâi pe o poziție mai puțin vizibilă, decât una de conducere care te expune. Iar pe Florin faptul de a fi gay îl autocenzurează profesional, îl castrează pe planul ăsta. Cumva e o alegere. 

Personajul meu își asumă oarecum că e gay, familia și prietenii din afara sistemului știu de el, dar la job nu trebuie să se afle, și ca atare merge pe burtă, under the radar. Iar omului ăsta nu i-ar fi bine dacă s-ar afla în instituția lui. Știu de un polițist despre care s-a aflat că-i place pula și a fost băgat în examene psihologice, în tot soiul de mizerii să-l scoată pe tușă. Poate între timp s-ai schimbat și instituția asta. Mă gândesc că și Poliția Română are nevoie să-și construiască o imagine mai gay friendly, să scoată în față niște gay de serviciu care să-i mai spele ca imagine. Vorba lui Vlad Viski: „Nu e posibil ca o țară din UE să n-aibă niște polițiști gay”.  

Cum ai documentat cartea?
Pe lângă sursele directe, am stat pe paginile de Facebook ale sindicatelor, pe comentarii, să văd care-s problemele din sistem, ce-i deranjează. De maxim folos au fost luările de poziție ale unui lider sindical din Timișoara, Valer Kovacs, care și-a luat jobul de lider de sindicat în serios.

În interviuri, omul o dădea pe față: că-s prea mulți șefi care învârt hârtii în birouri și e deficit pe stradă, că șefii pun presiuni pe ei să dea amenzi, fiindcă ăsta e criteriul să se evidențieze ei în structură - mai multe amenzi înseamnă job de calitate. Kovacs zicea că, dimpotrivă, prevenția ar trebui să fie baza și că focusarea pe amenzi face poliția atât de urâtă în România. Omul a fost evident zburat din sistem.

Cum îți explici dualitatea asta la Florin, inhibarea afectivității, manipularea materială și totodată lipirea de Adi?
N-aș băga mâna-n foc că ar fi manipulativ personajul, pentru că de fapt amândoi se manipulează unul pe celălalt. În prima parte, Adi îl manipulează, îl ascultă, îi cântă în strună și face așa-zisa psihoterapie cu el doar - doar îl agață și-l face dependent de el. Cred că problema lui Florin și-a lui Alberto (n.r.: personajul principal din Soldații) e că nu se acceptă până la capăt ca gay. Sunt parte din comunitate, dar parc-ar fi mai bine să nu fie, să nu se angajeze afectiv, să o facă nu că le-ar plăcea, ci pentru că au un interes.

Așa e cu homosexualitatea din zonele astea foarte homofobe, unde oamenii își asumă, dar nu până la capăt. De asta ajung să o dea în paranoia sau OCD. Cred că ambele sunt defecte benefice atât în zona interlopă, cât și-n poliție: Florin, de exemplu, e un polițist bun pentru că, fiind anxios și OCD-ist, asta îl face foarte atent la ce se întâmplă în jur, monitorizează foarte alert spațiul din jur, nu-i scapă nimic.

Și pe scriitorul Schiop ce-l mână în luptă, că de personaj mi-ai zis?
Ce dracu’ visez? Să fac bani, ca de obicei. (Râde) Am scris o carte după șapte ani, simțeam că e timpul să produc, să mai ies cu ceva, c-așa muream de gât ca Whitney Houston cu hitul „I Will Always Love You”. E enervant că atunci când aveam o lectură, toată lumea zicea: „Hai, bunicule, mai citește din Soldații”. Dacă încercam să citesc din altceva, lumea nu era mulțumită. Nu, mersi, copii, m-am săturat, vreau să mai pot citi și eu altceva, să scap de Soldații. Bașca, scriu o carte cam la cinci ani, deci în timpul ăsta pot să-mi văd de alte chestii. 

Și de ce scrii? E cam tâmpită întrebarea, dar poate zici ceva.
Când eram mai tânăr, ziceam că-i parte din nevroza mea, mă calma, mă liniștea treaba asta. Îmi place, când scriu mă simt puternic, îmi pun ordine-n gânduri, în viață. E o formă de terapie și de ordonare a vieții și-a conținuturilor mele sufletești. 

Mai mergi la țară să scrii? Cum e cu ritualul ăsta la tine?
Doar la țară. La București nu pot să scriu, la București doar documentez. Mă fură peisajul, mai sună unu și altul, hai să ieșim. OK, acum pe pandemie mai puțin. Dar la țară mă adun mult mai bine. Am sentimentul ăla de confort pe care ți-l dau ai tăi, că cineva are grijă de mine și în plus mai scap de anxietățile astea care mă mănâncă când trăiesc singur. 

Acolo redevin copil fără griji și pot să mă concentrez pe ceea ce scriu, să nu mă mai gândesc așa de mult la consecințe și politică, gen: „Oare asta dă bine“, „dar ce-o să zică feministele, ce-o să zică gayii?”. Pe fundalul ăla de securitate afectivă pot s-o dau mai sincer, mai direct, să mă risc mai mult și s-o dau mai subversiv fără să mă câcâi atât pe calcule politice. 

Facem o pauză și ne întoarcem la apartamentul lui Adi, care scrollează la relanti pe Facebook de câteva ori: „A scris Iovănel despre roman”. „Citește cu voce tare”, îl rog, iar Adi își ia o poziție solemnă de prof de română plictisit și începe lectura primei recenzii la cel mai recent roman al său.

Ce zici, are dreptate Iovănel?
Frate, ce zice criticu’, eu nu mă bag. (Râde) Fiecare cum citește, nu mă interesează. 

Ți-a plăcut cronica, mulțumit?
Da, da, se califică. E OK. 

Te-am mai întrebat și-n alt interviu, când va apărea un subiect la Bac din Schiop. Sau, mai curând, când o să ajungi în establishment sau dacă te consideri deja acolo? Cum te simți?
Nu vreau și nici nu cred că o să se întâmple. În primul rând e prea mult sex în cur în cărțile mele, prea mult porno. Cred că le dau prea pe față, cu pulă, pizdă, descrieri interminabile de acte sexuale, e prea mult sex descris minuțios între băieți veseli, nu cred că se pretează la programa de Bac. E carte de studenți mai degrabă, de discutat la seminarii. Asta cred c-o să fie maximul de glorie școlară. Și nici nu vreau mai mult. 

Între timp sună Vlad Viski, activistul LGBTQ, care e pus pe speaker de Adi: „Măi, Adi, vezi că se iau criticii de tine c-ai făcut roman cu-n interlop, apoi cu-n polițist, urmează cu-n miner, c-un pompier și faci un refren de YMCA“. Râdem, Adi închide și zice: „Hai înapoi la doamna Jana, e mai plăcut.”

Dinu Guțu e doctor în antropologie și jurnalist cultural.