#ȘiNoi

Poveștile tulburătoare ale unor tineri LGBT+ îți arată nevoia de educație sexuală în România

O educație sexuală făcută la timp i-ar fi ajutat pe oamenii ăștia să aibă o viață cu mai puțină discriminare și stigmă.
4.9.20
lgbt+, homofobie, transfobie, asexualitate, p
Fotografie via Edgar Enuță
Am creat un loc în care te poți simți safe.

#șinoi este o campanie VICE România de promovare a parteneriatului civil, finanțată de Fundația Friedrich Naumann for Freedom și sprijinită de asociația Accept. Urmărește-ne lunar pe site și pe contul de Instagram.

Ideea educației sexuale în România e una simplă: să existe, dar să nu amintească de sex. Sigur, educația de tipul ăsta înseamnă, de fapt, o cunoaștere a propriului corp, relația cu acesta, dar și cu ceilalți oameni, intimitate, o igienă personală, o viață sexuală responsabilă și sănătoasă. După multe eforturi creștine de a opri predarea educației sexuale în școli - pe motive că te face gay sau curvă - parlamentarii au lăsat până la urmă de la ei și-au votat, în luna iunie, un proiectul de lege, conform căruia educația sexuală va fi predată copiilor în școli, doar cu acordul scris al părintelui sau tutorelui.

Publicitate

Și au mai decis, totuși, să nu-i spună „sexuală”, ci „sanitară”, pentru că în România nu se vorbește despre sex, doar se practică. Deseori prin viol sau cu fete minore, care ajung mame la vârsta la care ar trebui să învețe pentru evaluarea națională.

„Fără o educație sexuală, tinerii sunt mai vulnerabili să fie abuzați sexual, să se implice în relații toxice din punct de vedere emoțional și sunt mult mai expuși unor riscuri precum infecții cu transmitere sexuală sau sarcini nedorite. Studiile arată că adolescenții care au beneficiat de educație sexuală tind să amâne începerea vieții sexuale până în momentul în care se simt cu adevărat pregătiți pentru acest pas și, când iau decizia de a începe, se raportează la sex cu mai multă responsabilitate, pentru că înțeleg care sunt riscurile și știu cum să le evite sau să le gestioneze.

Cu alte cuvinte, educația sexuală reprezintă un start bun în viață pentru copiii și adolescenții noștri, o abilitate cu care îi putem înzestra, astfel încât să-i ajute să navigheze, la vârstă adultă, sfera complexă a relațiilor și a sexualității”, este de părere psihoterapeuta Alexa Ciucu din cadrul Asociației Accept, despre cât de important este ca educația sexuală să fie prezentă în instituțiile de învățământ.

Publicitate

Lipsa educației sexuale afectează deseori categoriile din mediile vulnerabile, sărace, precum și comunitatea LGBTQ+. Am vorbit cu mai multe persoane din comunitate, care mi-au povestit despre repercursiunile și provocările de care au avut parte, în lipsa educației sexuale.

Să fii asexual și gay în România ești adesea invizibil

Alex (asexuala).jpg

Alex Zorilă are 22 de ani, este asexuală și gay. Și-a dat seama că este asexuală la 18 ani. Știa că nu era doar gay, ci și că, pur și simplu, nu simțea atracție sexuală. Fotografie din arhiva sa

„Mi-am dat seama că simțeam alte atracții, senzuale, estetice, dar nu cea sexuală. Am citit mai multe despre ce înseamnă să fii asexual și m-am regăsit. A fost un moment mai tragic când i-am spus unei prietene și mi-a zis: «Nu știi tu ce vorbești,  ai făcut sex cu fete». Asta e stigma numărul unu, că dacă ești asexuală, nu faci sex. Eu, ca să pot face sex cu cineva, trebuie să fiu îndrăgostită de acea persoană, sunt demisexuală, o orientare care face parte din asexualitate”, spune Alex.

În timp, și-a dat seama că persoanele asexuale nu se integrează nici în comunitatea LGBT+, nici în cea straight. Prieteni din comunitate obișnuiau să-i zică: „Alex, stai liniștită, că nu ești sexy. Știm că nu vrei să fii sexy, pentru că ești asexuală”, povestește ea. Unii prieteni nu voiau să vorbească despre sex de față cu ea, o fostă iubită nu-i făcea complimente, crezând că asta ar jigni-o. Dar să fii asexuală nu înseamnă să n-ai sentimente. Din contră. Acum e într-o relație cu o tipă care o face să se simtă confortabilă cu cine e.

„Cu ea există și atracția sexuală, ba chiar am parte de orgasm. E important ca oamenii să înțeleagă că persoanele asexuale sunt diferite și simt în mod unic diversele tipuri de atracție”, spune Alex.

Publicitate

„Eu sunt agender, dar n-am știut mult timp cine sunt. Abia când am aflat mai multe, am devenit mai ok cu mine și am început să mă gândesc la expresia genului și cum să arăt așa cum mă simt. Cred că educația sexuală ar trebui făcută în școli, de cineva cu experiență în asta și să nu fie o materie cu teste, ci mai degrabă pe bază de proiecte”.

Alexa Ciucu, psihoterapeută în cadrul Asociației ACCEPT, explică:

„Asexualitatea este o orientare sexuală caracterizată prin lipsa atracției sexuale, a dorinței de a interacționa erotic cu alți oameni (asexualii nu sunt atrași fizic de niciun gen). Prin urmare, unele persoane asexuale nu au un libido și nu simt plăcere sexuală. Altele pot să o simtă și au libido, dar nu doresc să-și satisfacă nevoile fizice cu altcineva, ci doar prin masturbare. Iar altele aleg să facă sex, ca să-și satisfacă partenerii de cuplu, din curiozitate (pentru a experimenta) sau din orice alt motiv, mai puțin din atracție sexuală. Pe spectrul asexual, mai există și persoane gray-asexuale (care simt atracție sexuală foarte rar, cu o intensitate redusă sau doar în anumite circumstanțe) și persoane demi-sexuale (care simt atracție sexuală, dar numai după ce au o legătură emoțională cu partenerii lor).”

Psihoterapeuta insistă că este important să înțelegem că asexualitatea nu este decât o altă orientare sexuală care trebuie respectată.

„Există, din păcate, fenomenul violului corectiv: unele persoane asexuale au fost violate de oameni care au crezut că, astfel, le-ar putea face să simtă plăcere și să devină active sexual. Până la urmă, libertatea sexuală înseamnă să ai și dreptul să nu faci sex, dacă asta e ceea ce îți dorești”.

Tranziția persoanelor trans și lipsa informațiilor despre identitatea de gen

trans

Alexandra (21 de ani) și Andrei (35 de ani) sunt trans, formează un cuplu de doi ani și se susțin în procesul de tranziție. Înainte să fie împreună, au avut însă relații în care nu au fost acceptați cu totul și s-au lovit de multă discriminare. Fotografie via Pixabay

„Pe la patru ani am început să-i zic mamei că aș vrea să fiu fată. Abia prin liceu am avut curajul să-i spun că sunt trans, că vreau să merg la psiholog, la psihiatru și să încep tratamentul hormonal. Din acel moment am început să-mi schimb și hainele și rutina, ca să fiu văzută ca fată. Tratamentul cu hormoni l-am început la 18 ani și urmează să-mi fac operație la nivelul sânilor, dar nu sunt sigură că vreau să fac și operația de schimbare a sexului, fiindcă este o procedură complicată și costisitoare”, povestește Alexandra.

La început mama ei nu a înțeles toți termenii și se temea pentru viața ei personală și socială.

„Când am început să fiu discriminată la școală, mama a înțeles că nu era o problemă cu mine.”

Situația s-a agravat la școala la care Alexandra studia pictura, un liceu teologic ortodox. A fost jignită de profesori și colegi în repetate rânduri: „Mi s-a zis bulangiu și poponar și s-au făcut multe glume pe seama mea!”.

Agresiunile au împins-o în depresie. Nu mai ieșea din casă, nu mai mânca, a slăbit foarte mult. În cele din urmă, a renunțat la liceu.

Publicitate

„După ce am scris online despre experiența asta, am primit invitația să reiau studiile. Directorul mi-a spus că, după ce am făcut liceul de râs, acum voi putea veni la școală cum vreau eu. Fiind dintr-o familie modestă, nu mi-am permis să dau în judecată școala. O să-mi  reiau studiile în București, acum că stau aici cu Andrei”, spune ea.

Nici pentru Andrei tranziția n-a fost ușoară. În anul 2000, în România, se știau prea puține despre persoanele trans. A fost greu pentru părinții lui să înțeleagă că au un copil diferit.

„Nu am înțeles niciodată cum nu-și dăduseră seama de asta, mai ales că eu mă comportam de mic ca un băiat. Am stat în cămin de fete și nu m-am regăsit deloc acolo. Mi-era ciudă când eram cu alți oameni care vorbeau despre sex. Ca persoană trans încerci să-ți ascunzi corpul, nu să te lauzi cu el. Nu cred că ajungi niciodată să te simți total împlinit, indiferent de operații și tratament. E ceva acolo care a lipsit de la bun început. Acum, odată început tratamentul hormonal la 30 de ani, sunt un bărbat din toate punctele de vedere, inclusiv în acte, mai puțin biologic”, spune Andrei.

S-a lovit de-a lungul timpului de multe prejudecăți: că ar fi monstru și nebun, contagios care i-ar îmbolnăvi pe copii de homosexualitate. Andrei crede că lipsa de informații a făcut societatea să fie îndoctrinată, mai ales de către biserică.

„Pe la țară toți ascultă de preot, la școală ai parte de religie, dar nu și de educație sexuală. Noi avem nevoie de informații reale, medicale, să nu mai zică lumea că suntem bolnavi, ci că așa ne naștem și că asta e ok.”

Publicitate

Amândoi au găsit informațiile necesare singuri, în online, când au citit mai multe despre ce înseamnă să fii trans. El crede că dacă ar fi știut mai devreme tot ce știe acum, ar fi început tratamentul mai din timp și s-ar fi acceptat mai ușor.

„Am trăit într-un corp care nu era pe exterior așa cum eram pe interior, de acolo cred că se trage disforia de gen. Câteodată mă uit la mine ca și cum persoana din oglindă ar fi alta, dar încerc să mă detașez și să mă concentrez pe ce îmi place la mine; să pun accent pe ce simt eu că e mai feminin și mă avantajează”, spune Alexandra

Înainte să formeze un cuplu, amândoi au simțit că nu sunt iubiți de foștii parteneri, ci mai degrabă „obiecte de fantezie și curiozitate”.

„Doar ce făceam cunoștință cu cineva și eram imediat invitată la el ca să facem sex. Mă simțeam ca un obiect sexual. M-a afectat, încă am momente când aleg să mă îmbrac cât mai simplu, pe stradă, ca să fiu cât mai invizibilă, să nu fiu ținta bărbaților cu fantezii”, spune Alexandra.

Andrei s-a simțit de multe ori în relațiile trecute ca un invalid: „Unele fete mi-au spus că nu pot avea o relație lungă cu mine, fiindcă îmi lipsește ceva; altele că sunt doar un experiment”.

Au început să se simtă cu adevărat acceptați și iubiți când au intrat în relație, „fără disforii și frustrări”, spune Alexandra.

„E important să înțelegem că începerea tranziției nu creează altă persoană, ci modifică corpul, pentru a-l alinia la identitatea de gen. Dar persoana rămâne aceeași, pentru că, de exemplu, o femeie trans a fost dintotdeauna femeie, chiar și înainte să înceapă vreun tratament. Deci nu e vorba de a se împăca cu cine a fost, ci de a putea trăi o viață în care și corpul ei să fie în acord cu ceea ce simte. Iar societatea să îi respecte identitatea de gen”, explică psihoterapeuta Alexa Ciucu.

Publicitate

Dar cum i-ar ajuta educația sexuală pe oamenii trans?

„Fiecare persoană ar trebui să înceapă să citească despre toate orientările sexuale, nu doar despre a lor. Nu ai de unde să știi cum verișorul sau copilul tău, cineva apropiat se poate izbi de o chestie din asta. Până la urmă cu asta te naști, nu o alegi. Prin educație și informare să te rupi puțin de turma de oi care merge pe principiul că Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva, nu pe Adam și Gheorghe”, crede Alexandra.

În România nu a putut fi el însuși, dar în Anglia a avut parte de incluziune și acceptare

Edgar Enuță.jpg

Edgar Enuță este un tânăr de 21 de ani, care a plecat în Anglia la studii, la Universitatea din Manchester. Este transexual și asexual. Fotografie din arhiva sa

Edgar și-a dat seama că ceva nu era în regulă cu genul lui în jurul vârstei de patru-cinci ani. „Nu cred că am nicio amintire în care identitatea de gen să nu fi fost în mintea mea, ca un stres constant, care creștea odată cu mine. Nu știu sigur cum, dar am învățat destul de repede că nu e normal să mă simt așa. Prin urmare am ascuns cam toată viața faptul că singura dorință a mea era să fiu băiat”, spune tânărul.

Fiindcă nu cunoștea bărbați trans, ci doar auzise de câteva exemple de travestiți, cu care nu se identifica, s-a resemnat cu gândul că nu va fi niciodată fericit. Totul s-a schimbat la 17 ani, când a citit online mărturiile unor persoane trans. „Eram foarte amorțit emoțional pe atunci, probabil în depresie. Țin minte că nu am simțit multe pe moment. Am hotărât însă că ăsta este termenul potrivit pentru a mă descrie și că vreau să mai citesc despre asta”, spune Edgar.

Publicitate

La scurt timp, a învățat despre procesul de tranziție, dar a decis că-l va începe în Anglia, unde urma să plece la facultate. În ultimul an de liceu în România, le-a spus doar persoanelor apropiate că era trans.

„Din cauza lipsei de informații nu am început tranziția medicală în România, iar în Anglia am mai amânat terapia hormonală încă un an, din cauza părinților mei. În vara lui 2019 am reușit, în sfârșit, să încep tratamentul cu testosteron. A fost și încă este cea mai fericită zi din viața mea, iar acum strâng bani pentru operații și schimbare de nume.”

Edgar s-a ferit de bullying și stigmatizare fiindcă a decis să fie cât mai invizibil și introvertit.

„Dar tactica asta a dus la multe alte lipsuri. Încă am probleme să-mi exteriorizez sentimentele și valorile și am multe anxietăți pe partea socială”, spune tânărul, care simte acum că a ratat multe experiențe normale adolescenței.

„O astfel de invizibilitate duce adesea la sentimente de neadecvare, de rușine, de ură de sine, la o senzație că este ceva în neregulă cu ei/ele, pentru că nu sunt ca ceilalți și nu se pot încadra în normele de gen despre care li se vorbește”, explică și psihoterapeuta.

Ca mulți alții, Edgar și-a strâns informațiile tot din online. Cu părinții nu a putut discuta despre cine este el de fapt. Când au primit vestea că este trans, mama lui a părut deschisă, dar după două săptămâni s-a răzgândit, speriată că urma să plece în Anglia doar pentru tranziție. L-a certat pentru că era trans, iar asta a distrus relația pe care el încerca să o construiască cu părinții.

Publicitate

De atunci nu a mai vorbit cu ei despre subiect. Prietenii l-au susținut, dar nici ei n-au înțeles pe deplin. „Nu e vina individului, cât a sistemului care nu consideră acest subiect destul de important cât să ofere educație pe tema asta”, crede el.

Orele de educație sexuală pe care Edgar le-a făcut la școala lui n-au vorbit niciodată despre relațiile homosexuale. Atunci Edgar nu făcuse încă tranziția. Era doar o adolescentă atrasă de alte fete.

„Nu știam cum mă pot proteja în timpul sexului. Nu s-a discutat ce boli se pot transmite între două femei, asta am aflat de pe internet, n-am învățat practic nimic care să mă ajute personal la acele ore”, spune el.

În Anglia, situația stă altfel. „Nu am văzut lumea să se holbeze la mine sau să simt că oamenii gândesc că aș fi o persoană ciudată.”

Societatea noastră se va schimba, crede Edgar, când oamenii vor admite că există mai multe moduri în care să-ți trăiești viața, dar că nu trebuie să le înțelegi pe toate personal ca să le accepți.

„Este nevoie de educare, răbdare și empatie, lucruri dificile în momentul în care identitatea și persoana ta sunt atacate pentru simplul fapt că exiști”, spune el.

Un diagnostic de infectare cu virusul HIV încă mai duce la discriminare și abuz în România

Paul* are 21 de ani, este gay, și în 2015 a fost diagnosticat cu infecție cu virusul HIV, pe care l-a contactat prin sex neprotejat. De aici a venit și stigma. Deși sunt destule informații despre HIV, lipsa unei educații adecvate naște monștri în modul cum unii oameni îi privesc pe cei infectați cu HIV.

A descoperit că are virusul în urma unui set de analize, înainte de o intervenție chirurgicală. Vestea nu l-a panicat, fiindcă știa destul de multe despre HIV. După un an sub medicație, virusul a ajuns să fie nedetectabil. Asta înseamnă că persoana infectată nu mai poate infecta alți oameni. Acum se testează o dată sau de două ori pe an și este responsabil cu prevenția BTS-urilor.

Prima dată s-a simțit discriminat chiar de către persoane din comunitatea LGBT+, pe aplicațiile de dating, care aflaseră că era seropozitiv, dar fără să înțeleagă că este necontagios.

Publicitate

„Am primit injurii, insulte, vorbe extrem de urâte și degradante și am fost acuzat că intenția mea era să infectez pe toată lumea”, spune Paul. Unora le-a dat block, cu alții a încercat să comunice și să-i informeze, dar fără prea mult succes.

În timp, a învățat să se accepte cu tot cu diagnostic și spune că virusul este doar un procent infim din cine este el. Nu îl mai vede ca pe o tragedie sau ca pe un tabu.

„Aflarea diagnosticului de HIV este întotdeauna o veste șocantă, care va produce suferință și frământări emoționale, însă este important ca persoana să știe că acest diagnostic nu mai este o condamnare la moarte și că, dacă respectă tratamentul, poate trăi la fel de mult ca și persoanele seronegative și poate avea o calitate a vieții foarte bună”, spune Alexa Ciucu.

Sprijinul prietenilor, al familiei, cât și ajutorul unui psiholog îi poate ajuta pe cei cu HIV. „Îndemnul meu ar fi ca persoanele seropozitive să se informeze, să cunoască cât mai multe despre HIV/SIDA, ca să poată avea grijă mai bine de ele. Multe persoane se tem că nu vor mai găsi parteneri dispuși să aibă o relație cu ei, dar acest lucru nu este adevărat: există multe cupluri serodiferite (în care un partener e seropozitiv și celălalt, seronegativ)”, explică psihoterapeuta.

De curând, Paul s-a lovit din nou de discriminare, când a vrut să se angajeze la o firmă din București, în domeniul arhivării; job de birou. A fost acceptat și, în prima zi de training, a adus actele necesare pentru semnarea contractului, inclusiv documentul care atestă că este încadrat în grad de handicap, fiindcă este infectat cu HIV.

Publicitate

Prin intermediul certificatului, legea îl scutește de plata impozitului pe venit și a contribuțiilor de asigurări sociale, și îi oferă trei zile adiționale de concediu anual. Până în prezent, nu avusese niciodată probleme la fostele locuri de muncă. Acum, însă, managerul de proiect i-a spus că nu îl mai poate angaja.

„«Îmi pare rău, dar nu te pot acomoda acum, nu îți pot oferi tratament special. Nu mă pot lupta cu oamenii și mentalitățile lor», mi-a spus el”.

Paul a încercat să-i explice că diagnosticul său este controlat, că nu mai este contagios și că este un profesionist. În van, însă. Managerul i-a dat actele înapoi și i-a pus și două sute de lei plic.

„Pentru deranj, că ai venit până aici și ai stat câteva ore”, i-ar fi spus el, cu specificația că, dacă până în octombrie nu-și va găsi de muncă, îl va angaja el.

„Am acceptat banii fiindcă sunt într-o situație financiară critică, dar ambele gesturi m-au durut, m-am simțit ca și cum aș fi un nimic. I-am comunicat asta și lui, l-am îndemnat măcar să încerce să empatizeze, fiindcă mie mi-a luat ani să mă conving că nu sunt un nimic. Din păcate, nu am reușit să strâng dovezi pentru a-l reclama pentru discriminare. Aș vrea să fie amendat ca să ia decizii corecte și umane pe viitor”, spune Paul.

Publicitate

Cu toate astea, Paul spune că încearcă mereu să fie tolerant cu mesajele dureroase trimise către el de persoanele neinformate. Și-ar dori să-și poată întemeia o familie, dacă nu în România, atunci în altă țară care-i oferă normalitatea asta.

De la abuz sexual în anii 90 din partea poliției la activism pentru comunitatea LGBT+

Octavian.jpg

Octavian Boltașu are 39 de ani, este gay și activist LGBT+. La 14 ani a descoperit că este gay, la 30 de ani a recunoscut în fața prietenilor și colegilor. În prezent are un copil cu o femeie care știa asta despre el și care i-a oferit posibilitatea să-și împlinească dorința de a deveni tată. Fotografie din arhiva sa

„Îmi aduc aminte că, la un moment dat, fiul meu s-a îmbrăcat în rochiță. L-am întrebat de ce, iar el mi-a zis ca s-a îmbrăcat astfel pentru că își iubește tatăl și că mă susține că sunt gay. Zicea ca nu e nimic rău în asta. Că și el a apreciat unii băieți de la școală, dar că lui îi plac mai mult fetițele”, își amintește cu drag Octavian de suportul primit din partea copilului.

Procesul lui Octavian nu a fost unul ușor. La 18 ani a avut parte de o experiență care l-a marcat, într-un fost parc de la Sfânta Vineri, din București.

„M-am dus acolo cu un tip și au apărut doi polițiști care ne-au umilit verbal și ne-au împins să le facem sex oral. Asta se întâmpla în anii 90, când nu aveai acces la toate informațiile de acum. Ne-am simțit presați și foarte speriați. Nu puteam să mă duc la poliție. Pentru ce? Să continuie umilirea?”, spune el. A rămas de atunci și cu o oarecare frică.

„Îți pui întrebarea de ce să mai spui cuiva ce ești, având în vedere la ce pericole te expui. Prin cartier puteai să fii bătut și umilit.”

A avut parte de agresivitate și la țară, după ce a recunoscut sub influența alcoolului că îi plăcea de un bărbat. „Pe vremea aia era șocantă o astfel de afirmație. Am primit un pumn în gură, încă mai am dintele lipsă. Nu mi-am făcut implant, numai așa, de-al dracu, să fie asta o mărturie a ce mi s-a întâmplat”, spune Octavian.

Ca să facă față stigmatizării, Octavian a ales să se implice în diverse ONG-uri, s-a împrietenit cu o mulțime de oameni, pe care i-a sprijinit cu informații și relații, pentru ca, într-o zi, să producă o schimbare mai profundă în lege și societate. A citit multe studii despre tot ce înseamnă LGBT+, pe unele le-a și tradus și publicat pe Wikipedia, cu scopul de a informa cât mai clar oamenii.

Publicitate

Odată cu pandemia, a găsit o altă cale de implicare. „Comentez pe Facebook la postările despre persoanele din comunitatea LGBT+ și le ofer informațiile necesare. Îmi iau hate, dar le răspund cu argumente și după aceea încetează, fiindcă nu mai au ce zice”, spune el.

Este de părere că oamenii nu înțeleg orientarea strict homosexuală în natură. Din studii, Octavian a aflat că:

„Orice specie socială care are sub 4% indivizi cu comportament exclusiv homosexual este pe cale de dispariție. Cei care au între 5 și 20% comportament preponderent homosexual, prosperă. Asta fiindcă adoptă puii neglijați sau pe cei cu părinții mâncați de prădători. Puiul supraviețuiește, grupul devine mai mare. Puiul care e adoptat devine mai puternic. Este uimitoare utilitatea în natură! În cazul bisexualități, urmărind primatele bonobo, cele mai apropiate de noi, această orientare ajută la detensionarea relațiilor conflictuale dintre adulți. Aceștia nu mai concurează pentru resurse, ci luptă împreună pentru ele, consumă mai puțină energie și împart hrana între ei și cu familiile”, spune el despre cât de necesare sunt aceste informații care-ți arată că e cât se poate de natural să nu fii heterosexual.

Octavian și-a trăit prima tinerețe în anii 90, când să fii homosexual era nu numai ilegal (până în 2001), dar atrăgea și o stigmă puternică.

„Am rămas cu o frică, pe care încă o mai am, cea care nu te lasă să te dezvolți ca individ și să ai încredere în tine. În comunitatea mea și tipii mai în vârstă se comportă timorat, au o frică față de orice persoană heterosexuală. Este frica de a nu fi umilit, de a fi agresat psihologic”, spune Octavian.

„A trăi zi de zi într-o lume ostilă conduce la un nivel constant de stres, situație specifică minorităților. Din acest stres, decurg probleme legate de depresie, anxietate, abuz de substanțe și un risc mai crescut de suicid”, explică și psihoterapeuta Alexa Ciucu.

Relație poliamoroasă și educație sexuală pe social media

Oana Maria.jpg

Oana Maria Zaharia, în vârstă de 36 de ani, este bisexuală, într-o relație poliamoroasă și face educație sexuală pe rețelele sociale. Fotografie din arhiva sa

„Ideea de relație poly a avut legătură cu faptul că sunt bisexuală. Dacă am o relație monogamă cu un bărbat, mă privez de niște experiențe pe care mi le doresc și care îmi oferă o cu totul altă energie decât cele cu un bărbat”, spune ea.

Și-a dat seama de asta într-o relație cu un tip, în care ea s-a îndrăgostit și de cea mai bună prietenă a ei de atunci. Iubitul ei a refuzat o relație deschisă, așa că s-au despărțit. De 11 ani, Oana formează un cuplu cu Ștefan.

Publicitate

Fiindcă publică online din experiențele personale cu scopul de a educa oamenii, s-a lovit de-a lungul timpului de prejudecată și ură. Mulți cred că să fii într-o relație poliamoroasă înseamnă că faci sex în fiecare zi cu altcineva și participi la orgii.

„Mă plictisește teribil clișeul ăsta. Noi nu vrem decât să ne simțim liberi într-o relație. De aici până la a face sex cu cineva diferit în fiecare săptămână e o diferență ca de la cer la pământ, dar așa sunt oamenii. Imediat ce aud de non-monogamie, se gândesc la perversități. Unul nu s-ar gândi ce frumos e să te poți îndrăgosti de altcineva, iar partenerul tău să se bucure pentru tine. E o senzație cu totul nouă, de care nu ai parte în monogamie”, spune Oana.

S-a ales cu multe insulte online: curvă, plină de boli și nimfomană. Sub aceeași ignoranță stă și prejudecata că bărbatul poly e șmecher că a convins femeia să accepte o astfel de relație, dar e fraier că o lasă și pe ea să facă sex cu alte persoane.

Părinții Oanei nu i-au înțeles decizia, ba chiar tatăl său i-a spus că nu o va iubi nimeni și că va rămâne singură. Relația pe care o are, însă, cu Ștefan o face să se simtă liberă și nu trăiește cu teama că-l va pierde.

„E o relație bazată pe loialitate, în care suntem, în primul rând, prieteni, și ne bucurăm unul pentru celălalt când apare o persoană nouă care ne face fericiți și ne stimulează. Asta nu se întâmplă des, pentru că nu căutăm în mod activ alte persoane și nici nu găsești ușor unele cu care să ai aceleași aspirații, idealuri și perspective. Iar dacă nu există o conexiune emoțională și mentală de calitate, nu are rost să investim timp și energie în relații noi. În prezent, avem o iubită comună, iar eu am un al doilea iubit”, spune Oana.

Oana Maria s-a apucat să facă educație sexuală pe social media, după ce s-a săturat de miturile și preconcepțiile oamenilor din jur.

„Decât să las oamenii să-și facă filme, prefer să le povestesc cum arată, de fapt, un astfel de stil de viață. Sunt multe persoane care sunt curioase și nu prea au de unde să-și ia informații. Pe lângă hate-ul de la ignoranți, primesc mult feedback frumos de la oameni care îmi mulțumesc că i-am ajutat în propriile relații”, spune ea.

Și-ar fi dorit să știe mai din timp cum să comunice despre sex, cum să vorbească în pat despre ce îi place și să știe că poate să refuze ce nu îi aduce plăcere. Le-a învățat pe toate, în timp, având însă și multe experiențe negative.

„Chiar și în situațiile în care se fac ore de educație sexuală în școli, este vorba de o educație foarte heteronormativă, axată pe relațiile dintre bărbați și femei. Fără o educație sexuală incluzivă, tinerii LGBT+ nu au informațiile necesare pentru a înțelege cum funcționează sexualitatea lor și pentru a face alegeri sănătoase cu privire la viața lor sexuală”, spune și psihoterapeuta Alexa Ciucu.

Articol realizat cu sprijinul Asociației ACCEPT.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook și Instagram.

Editor: Iulia Roșu