O scrisoare deschisă pentru cel care mi-a dat HIV

Când îi spui cuiva că ai HIV, mereu vrea să te întrebe: „Cum l-ai luat?” Unii te întreabă direct, alții sunt mai politicoși, dar tot simți că le stă întrebarea pe vârful limbii. Așa că, inevitabil, de câte ori îi spun cuiva că sunt infectat, mă gândesc la tine. Nu cu furie, nu cu resentimente. Mă gândesc la lucrurile legate de tine care mă fac să zâmbesc.

Îmi amintesc de al doilea nostru date. Am mâncat mâncare japoneză mediocră la periferia orașului. Te strâmbai la fiecare gură, dar ai mâncat tot. Nu ai vrut să superi bucătarul. Atât de sufletist ești. Eu nu mi-am terminat orezul – ești un bărbat mai generos decât mine. Toată seara ai dat din mâini în timp ce vorbeai. Mâinile tale se mișcau ca niște fluturi. Îți acopereau fața când zâmbeai. Mi-au rămas în minte gesturile astea mici.

La scurt timp după date-ul ăla, drumurile noastre s-au despărțit. Eu am plecat înapoi în Australia în ajunul Crăciunului. În ajunul Anului Nou m-am trezit cu febră. M-am dus la doctor, am făcut niște analize, dar nu îmi făceam deloc griji că am HIV. Sunt activ sexual, dar îmi fac analizele regulat și știam că nu făcusem nimic riscant în ultima vreme. Câteva săptămâni mai târziu, am aflat că eram seropozitiv. Am fost supărat și confuz. Chiar dacă știam că, între timp, HIV se tratează, tot m-a durut.

Unul dintre cele mai stresante lucruri cu privire la diagnostic e că te temi că l-ai dat mai departe și altcuiva. Am trimis mai multe mesaje pe WhatsApp cu un mare nod în gât. Mesaje scurte, în care rugam oamenii să-și facă analizele. În total, a trebuit să dau mesaje la trei tipi, printre care și tu. Am avut noroc că toți au fost empatici și înțelegători. Toți au avut curajul să-și facă analizele și n-au căutat un vinovat. Da, furia e o reacție normală, dar suntem totuși adulți. Fiecare e responsabil de deciziile sale și uneori aceste decizii au consecințe. Să nu uităm că furia încurajează tăcerea, iar tăcerea e cea mai nocivă.

Dintre cei trei tipi, doi au avut rezultat negativ, iar unul pozitiv. Ție, cu zâmbetul tău, cu râsul tău. Cu manierele tale impecabile. Am fost șocați amândoi. Șocați de această oribilă nedreptate. Se pare că HIV nu alege, nu-i pasă dacă ești om bun sau rău. Are doar nevoie de un corp în care să se instaleze. 

Când mi-ai zis cât de scăzut era nivelul tău de CD4 (o cifră care arată cât de puternic e sistemul tău imunitar), m-am temut pentru tine. Am descoperit că aveai HIV de mult timp. Poate chiar de ani de zile. Nu știai și nici nu-ți făcuseși analizele. Sistemul tău imunitar era la pământ. Dacă nu m-ai fi infectat și pe mine și nu mi-aș fi făcut analizele, cine știe cum s-ar fi terminat povestea asta. De aceea e nocivă tăcerea. Ne izolează și ne face vulnerabili.

Oamenii evită să își facă analizele ca să vadă dacă au HIV, pentru că e o boală foarte stigmatizată și ai impresia că îți testezi nivelul de moralitate. Mi-ai zis că nu ți-ai făcut analizele de frică și pentru că erai convins că nu ai cum să fii seropozitiv. Ești un bărbat educat, din clasa de mijloc. Romantic. Monogam. Uite, asta e altă problemă. Dacă nu realizăm că HIV poate infecta pe oricine, indiferent de credințe sau clasă socială, oamenii vor continua să moară de HIV, pentru că nu-și vor face analizele.

Au trecut câteva luni de atunci și suntem în chestia asta împreună. Amândoi am început tratamentul și suportăm efectele secundare, pe lângă problemele birocratice din sistemul medical. În scurt timp, sistemul tău imunitar se va pune pe picioare și, cu puțin noroc, virusul va deveni nedetectabil la amândoi. Acum nu mă mai îngrijorează problemele tale de sănătate, ci faptul că vei fi stigmatizat de comunitatea din jurul tău. Cum ne putem aștepta la compasiune, când dezinformarea îi face pe oameni să se teamă atât de tare?

De aceea am hotărât să spun povestea noastră, în ciuda stigmatizării. E o poveste despre HIV, sex și dragoste. Despre date-uri ciudate și mâncare japoneză proastă. De asta avem nevoie: de și mai multe povești. Pentru că stigmatizarea m-ar fi putut împiedica să-mi fac analizele. Și am fi putut muri amândoi. 

În prezent, lumea are instrumentele necesare care să le permită persoanelor seropozitive să ducă o viață lungă și liniștită. Avem medicamente care ne împiedică să transmitem virusul celor dragi și care ne întăresc sistemul imunitar. Problema e că stigmatizarea blochează impactul acestor inovații.

E responsabilitatea noastră să ne facem analizele și să ne asigurăm că persoanele cu care facem dragoste au analizele la zi. E responsabilitatea noastră să nu judecăm persoanele seropozitive. Să educăm haterii și să le oferim compasiune celor care trăiesc cu HIV. Și noi suntem oameni ca voi și avem dreptul la o viață normală, mai ales că unii dintre noi sunt foarte cuminți și termină toată mâncarea din farfurie.