Unde-s tinerii de altădată care dădeau petreceri cu droguri și sex ca-n serialul Skins?

Vara lui 2010. Am 15 ani. O cunoștință a profitat de absența părinților săi și ne-a chemat la el acasă. Cu vederea încețoșată, mă plimb prin grădină. Sunt îmbrăcată cu pantaloni scurți de blugi, o pereche uzată de converși și o cămașă deschisă peste un tricou Eleven Paris. Una sau două persoană mi-au spus Effy datorită codițelor groase pe care mi le-am făcut la ochi, inspirată, evident, de personajul jucat de Kaya Scodelario. Sau poate le-a dat de gândit mersul meu împrăștiat după câteva pahare de vodcă.

E perioada serialului Skins și, implicit, a serilor caracteristice serialului britanic: petrecerile stil Skins și alte copii mai mult sau mai puțin reușite ale acestor seri pline de alcool tare, limbi și câteva bong-uri.

La 15 ani de la această fugă adolescentină după dezmăț și teribilism, ce s-a ales de generația Skins?

„Am găsit spiritul party-urilor Skins în petreceri la care nici măcar nu eram invitați. Fiecare din noi aducea câte o sticlă de băutură și se transforma în bufet suedez”, rezumă Antonin, 28 de ani. Era cu dans pe câmp și oameni care distrugeau lucruri. Scopul era să faci de toate.

Inspirați de Chris, Tony, Michelle, Cassie și celelalte personaje Skins, Antonin și prietenii lui respectau tacit codurile: consumau doar alcool pur, fumau jointuri rapid și făceau baloane din gumă de mestecat. Ziua următoare, zgârieturile sau blackout-urile erau sinonime cu o seară reușită și povești de spus mai departe.

Antonin era în ultimul an de liceu când a descoperit serialul, lansat în 2007 în Marea Britanie. Serialele cu și pentru adolescenți erau deja în cea mai bună perioadă de vreo zece ani când a apărut Skins în peisaj. Dar serialul ăsta a remodelat întregul gen de televiziune, prin personajele sale din clasa socială de mijloc, care-și explorau sexualitatea și consumau droguri și alcool în fața camerei.

A rămas în memoria colectivă drept serialul care a înfățișat un grup de adolescenți dornici de libertate, cu estetică pop trash bazată pe vomă, sutiene fluorescente și comă alcoolică. Plus coloana sonoră iconică: un amestec de post-indie, electro-punk și dubstep. Practic, Skins a alergat ca Euphoria să poată să meargă.

„Față de alte producții pentru adolescenți, Skins a folosit în centrul fiecărui episod o rețetă care, deși exista și până atunci, fusese prezentată doar vag și timid: sex, droguri și rock”, spune Célia Sauvage, o cercetătoare în cinematografie audiovizuală și coautoare a cărții Les Teen Movies.

„Sexualitatea a fost verbalizată și explorată în producții cu mult înainte de Sex Education. Iar nuditatea e și ea foarte prezentă. Serialul reușește să îmbrățișeze această tendință adolescentină spre teribilism, în timp ce evită în aparență corectitudinea politică propovăduită de serialele americane.”

„Coloana sonoră din Skins a jucat un rol important în dorința de a transpune viețile personajelor fictive în realitate”, explică cercetătoarea. Până-n ziua de astăzi, e unul dintre puținele seriale care au reușit să inspire atât de multe genuri muzicale și să readucă tinerii în fața scenei la concertele rock. Dar e singurul care a reușit să fie o inspirație pentru tematici de petreceri, cu faimosul concept „Skins party”.

Acum 15 ani, undeva prin Moselle, Camille ajungea la una dintre primele ei astfel de petreceri. Influențată de personajele din Skins, visa că dansa băută pe câmp ca Effy pe ciuperci. „Ascultam aceeași muzică și mi-a dat curajul să încerc să dansez ca Effy în episodul ăla în care e în mijlocul ringului de dans și nu-i pasă de nimeni și nimic”, spune ea.

Dacă seara se încheia într-un mod exploziv și nebulos, însemna că a fost un succes. „Nu era nevoie decât de o persoană care să înceapă să plângă ca seara să meargă în toate direcțiile. Erau drame sentimentale sau persoane care mergeau singure în pădure și pe care trebuia să le găsim.”

Dramele, alimentate de stări de conștiință alterată, se desfășurau pe fundalul unui peisaj periurban întunecat. Când lucrurile se calmau și nu mai rămâneau decât cadavre de sticle goale, Camille și prietenele ei se așezau uneori în fața televizorului ca să se uite la un episod din Skins și să mai tragă de petrecere cât visau cu ochii deschiși.

Cu o estetică neprelucrată și personaje cu care puteai să te identifici, producătorii britanici au lăsat și niște speranță la emancipare, grupuri de prietenii stabile și moduri de a experimenta muzica sau sexualitatea. „Părinții mei erau foarte stricți și chiar un pic autoritari. Nu mă lăsau să fac multe lucruri”, povestește Charlotte, 30 de ani. 

„Serialul mi-a permis să văd că lucrurile pot sta și altfel, să încalc limitele părinților și să fiu mai puțin rezonabilă”, spune ea. „Relația noastră cu petrecerile însemna să ne punem în cap cât mai des, cu o evidentă stângăcie de adolescenți”, adaugă Antonin. „Era ceva fascinant să ajungi pe podea, vomitând unul pe celălalt. Paradoxal, eu mă credeam elegant când mă uitam la restul.”

Excesele mergeau mai departe de sfera festivă și-și făceau loc prin viața lui de zi cu zi, chiar și la școală. „Când aveam 14 ani, am ajuns cu niște prieteni mai devreme la școală și am băut o sticluță de vodcă. Era ridicol, evident, că am ieșit o oră mai târziu ca să vomit. Dar găseam o formă de eleganță și curaj în teribilism.”

În Skins, ce te făcea interesant și cool erau dresurile cu găuri, voma și încălcarea regulilor. Personajele, toate foarte frumoase, sunt construite uman, cu partea lor de traume. Cassie suferă de o tulburare alimentară. Effy are depresie. Chris moare din cauza unei supradoze. „Skins și-a asumat întotdeauna toxicitatea comportamentelor pe care le prezenta. Și au fost mereu discutate de personajele din serial care nu erau implicate direct în situație”, susține Célia Sauvage. „Cei care nu le conștientizează ajung să plătească mult: de la spitalizări psihiatrice, accidente, handicapuri permanente și insecuritate financiară, până la moarte.”

Pe la vârsta de 15 ani, Lisa* a experimentat și ea aceste tipuri de petreceri. Deja familiară cu alcoolul și cocaina, ea își găsea validarea în personaje ca Effy. „Noi nu mâncam intenționat prea mult, beam foarte mult și râdeam de toată lumea”, își amintește ea. „Faptul că vedeam un serial cu oameni care se drogau și se culcau cu toată lumea, era ceva ce-mi dădea un fel de asigurare și validare.”

După ce a petrecut mult timp în această lume, acum privește dintr-o perspectivă critică serile ei din adolescență. „Uneori mă apucă nostalgia pentru că am experimentat niște lucruri uimitoare, dar când mă uit înapoi, au fost câteva lucruri greșite. Sexul pe droguri e marfă, dar nu ai neapărat discernământ și-ți dai seama de asta prea târziu.” De atunci, Lisa n-a mai luat droguri. „Uneori zic în glumă că m-am disociat în toată perioada aia, că nu eram chiar eu.” Ca o evadare din realitate experimentată într-o formă cvasi ficțională, cu ea în rolul principal.

Fără să renege această perioadă din viața sa, Charlotte își amintește de o poză pe care i-o făcuse un fotograf, fără ca ea să știe, la o petrecere cu temă Skins. „Ieșeam cu un tip și-n seara aia am stat mult pe canapea să ne sărutăm. Am găsit o poză cu noi pe Facebook, unde apăream într-o poziție sugestivă și sexualizată. Lunea, la școală, toată lumea vorbea despre poza aia.”

În era de după mișcarea #MeToo, pare evident că perioada Skins era mai mult despre alcool și mai puțin despre consimțământ, respect sau atenție la alți oameni. Iar femeile au avut deseori cel mai mult de suferit.

În prima generație din Skins, personajul Michelle e poreclită „Nib” (peniță) de către iubitul ei pentru că, zicea el, sânii ei sunt „amuzanți”. Iar lui Cassie îi e comisionată dezvirginarea lui Sid, chiar dacă ea e vulnerabilă și constant drogată.

Problemele astea existau însă și în spatele camerelor de filmat. Acum câțiva ani, April Pearson și Laya Lewis – Michelle și Liv din serial – au vorbit, într-un podcast găzduit de Pearson, despre condițiile în care au filmat serialul. Au declarat că nu au fost suficient de protejate ca actrițe tinere, mai ales atunci când era vorba de scene de sex sau în care se făcea bodyshaming. „Cum se întâmplă și în cazul victimelor unor traume, te uiți înapoi și te gândești «mda, a fost de rahat».”

Pentru fiecare, trecutul pe care-l au din această perioadă de experimentare ajută la condiționarea grilei individuale de lectură. Dacă Lisa se autoproclamă acum „anti-droguri”, Antonin își amintește de momentele alea cu duioșie. „Nu zic că trebuie neapărat să treci prin genul ăsta de lucruri ca să ajungi adult, dar cred că a fost o inițiere pe care nu vreau s-o reneg. Încă ies la petreceri și văd treaba asta ca pe o linie continuă, fără vreo pauză.”

Evident, la 28 de ani nu mai petrece ca la 14. După toată faza de romantizare a exceselor și disconfortului, trebuie spus că să fii cool nu se învârte în jurul unei imagini cu coroane de flori și machiaje distruse de lacrimi.

*Primul nume a fost schimbat pentru a proteja identitatea persoanei.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.