Cum să te menţii în formă: Un ghid realist pentru oameni leneşi

Numele meu e John Doran şi scriu despre muzică. Tinerii de la VICE au crezut că ar fi amuzant să angajeze un tip de 44 de ani care vrea să ajungă să arate ca Brad Pitt în Fight Club înainte să facă 45 de ani.

Nu prea văd de ce ar vrea cineva să fie jurnalist. Ca jurnalist, eşti urât de toată lumea, prost plătit şi ai speranţa de viaţă a unui astronaut, pilot rus sau geolog care adună mostre de gaz din interiorul vulcani activi. Sunt reporter de 20 de ani şi m-am ales cu paranoia, ţiuit în urechi, un pancreas dureros și un tic nervos. Cu toate astea, un nebun mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar cere să spun ceva pozitiv despre meseria asta, cred că i-aş spune că, după 20 de ani de presă, capeţi un anumit statut, la fel cum se întâmplă când eşti văzut la Cărtureşti, cu lumea bună. Dacă reuşeşti să rezişti în breasla asta destul de mult şi nu mori de ciroză, sau ars de viu de la fumatul în pat sau de gută, ajungi undeva să fii cam la fel de cunoscut ca o vedetă de mâna a treia.

Ce înseamnă asta concret este că, în ciuda faptului că sunt sărac, urât de toată lumea şi e posibil să mor în orice secundă, uneori acum ocazia să pun nişte întrebări mişto unor oameni mişto pentru materiale cu harfă, ca ăsta de faţă, fără să mi se spună să o tai dracului de acolo.

Când am început să scriu despre tentativa mea de a ajunge în formă ca Brad Pitt în Fight Club înainte să fac 45 de ani, în iunie anul ăsta, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întocmesc o listă cu oameni care sunt în măsură să-mi dea sfaturi despre chestia asta. Şi m-am bucurat foarte mult când prima persoană de pe listă, domnul Eugene S. Robinson, a acceptat când l-am abordat.

Şi pentru că sunt convins că mai sunt care nu ştiu încă cine e domnul Eugene S Robinson, o să fac eu o mică paranteză, ca să le explic.

Eugene are gusturi impecabile când vine vorba de haine şi este solist la Oxbow, o formaţie muzicală, fără îndoială, mult mai bună decât trupa în care eşti tu. (Nu fi trist. Oxbow e mai bună decât majoritatea trupelor.) Imaginează-ţi o filmare veche cu tine, când erai copil (id), cum îţi înjughii tatăl (supergo) cu un cuţit de bucătărie, în mod repetat şi cu sălbăticie, în timp ce maică-ta (ego) e încremenită într-un scaun şi priveşte neputincioasă. Imaginează-ţi o cutie de metal ruginită din beciul lui Don Van Villet, ştii tu, ăla cu încuietoarea pe afară. Înăuntru cutiei aleia se află o fotografie cu Bo Didley îmbrăcat în latex, o pagină pătată de lacrimi din The Story of the Eye de Lord Auch, o pagină pătată de spermă din Discipline and Punish de Michel Foucault, o casetă cu Spiritual Unity, un set de darts porno şi un pachet de cărţi de tarot cu Turnul Londrei. Imaginează-ţi cum o pereche de pantofi de piele făcuţi pe comandă la ordinul Majestăţii Sale Regina Elizabeta a II-a, calcă pe faţa omenirii încontinuu, în timp ce pe fundal se aude piesa „Mutiny in Heaven", de Birthday Party.

Imaginează-ţi o măicuţă care îngenunchează la marginea drumului, în ploaie, şi urlă înlăcrimată în timp ce ţine în mâini pantoful unui copilaş.

Acum ai o idee despre cum sună Oxbow, dar lasă asta, pentru că astăzi ne interesează doar Domnul Eugene S. Robinson, compozitorul. Pe lângă faptul că e un jurnalist şi un poet excelent, Robinson este şi autorul unei cărţi despre artele marţiale, care mie mi-a plăcut foarte mult, Fight: Everything You Ever Wanted to Know About Ass Kicking But Were Afraid You'd Get Your Ass Kicked for Asking , o lucrare interzisă în Regatul Unit, dar pe care o poţi obţine în varianta electronică aici (da, am citit de asemenea şi The Fight, de Norman Mailer, Karate Is a Thing of the Spirit, de Harry Crews şi The Sun Also Rises, de Hemingway, mersi că ai întrebat).

Omul ăsta nu doar că ştie să scrie bine, dar, mai aproape de ne interesează pe noi, ştie să se bată bine, lucru care îi oferă un avantaj. A practicat mai multe marte marţiale la nivel de performanţă şi a câştigat câteva titluri internaţionale acordate de Federaţia Internaţională de Ju Jitsu Brazilian. De fapt, când am vorbit cu el pe Skype, tocmai câştigase o medalie de argint într-o competiţie. Nu se mulţumeşte cu asta, de fapt, şi spune că e frustrat pentru că a fost la egalitate cu câştigătorul până în ultima secundă. Spune că ura asta e ceea ce îl motivează să se întoarcă în ring. Trebuie să precizeze că Eugene este şi a fost întotdeauna foarte politicos şi jovial, de fiecare dată când am vorbit cu el. Este o diferenţă majoră în felul cum se comportă luptătorii profesionişti şi tipii duri pe care îi găseşti prin cluburi şi puburi. Primii sunt mult mai relaxaţi decât ultimii.

Aşa am ajuns la concluzia că Eugene este cea mai potrivită persoană să-mi dea sfaturile de care am nevoie.

Îi spun că am 44 de ani. Îi spun că nu am fost în formă în viaţa mea. Şi îi mai spun şi că nu m-am bătut niciodată.

Îşi ridică o sprânceană şi râde: „Deci eşti vai de pula ta".

Când aveam 13 ani, mi-am luat o bătaie atât de gravă încât am avut nevoie de operaţie la ochi, iar asta a dat puţină culoare copilăriei mele. Dar apoi mi-a trecut, după ce mi-am luat încă o bătaie gravă, pe la vreo 22 de ani, şi am ajuns în spital. De atunci, nu m-am mai băgat în nicio bătaie. Numai că, recent, un tip a început să mă ameninţe. Era de aceeaşi vârstă cu mine şi arăta exact la fel. Cred că de asta mă şi holbam la el. Iar el a fost ceva de genul: „La ce pula mea te uiţi? O să te omor, etc". Iar eu am fost ceva de genul: „Uau. N-am mai auzit asta de când era grunge-ul pe val". Ăsta e contextul. Acum, am început o dietă şi mă duc la sală, dar nu prea sunt în stare să mă ţin… Ce sfaturi practice ai avea pentru mine?

Îmi spune: „O să te îndemn să faci ceva pe care sunt convins că poţi să-l faci. E genul de lucru care nu o să te facă să te vaiţi după vreo lună că «Vai, ce prostie, chestia asta e plictisitoare rău, renunţ». Secretul este să fii în formă, ca să poţi să rezişti până la finalul unei lupte. Să-ţi povestesc ceva. Toboşarul meu, Greg Davis, i-a văzut odată pe doi ceferişti cum se certau. Aveau vreo 40 de ani amândoi şi urlau unul la celălalt despre nu ştiu ce. Apoi, încetul cu încetul, au început să îşi dea jos mănuşile, căştile şi vestele şi s-au luat la bătaie. După vreo 35 de secunde, erau încă în picioare amandoi, dar răsuflau din greu, aşa că s-au oprit şi şi-au pus înapoi vestele şi căştile şi mănuşile. [râde]

S-au văzut nevoiți – ha, ha ,ha – să recunoască că s-a terminat la egal. Majoritatea oamenilor care te provoacă nu au viteza, capacitatea sau puterea să te doboare cu un singur pumn. În cazul ăsta, cele mai multe bătăi sunt teste de rezistență, pe care le poate trece orice persoană cât de cât în formă. Cu excepția cazului în care oponentul e un luptător profesionist. Dacă e, ai belit pula. Adevărul e, însă, că luptătorii profesioniști evită, în general, să se bată în public pentru că e sub nivelul lor să se lupte cu cineva care nu știe nimic. Eu mă bat cu oameni care chiar forțează nota. Și știu că nu sunt luptători profesioniști, pentru că un luptător profesionist nu forțează niciodată nota…"

Dacă reuşesc cumva să intru în formă, ce artă marţială mi-ai recomanda? Ţine cont că sunt începător.

„Încă sunt mare fan ju jitsu brazilian şi o să îţi spun şi de ce. În 75% din toate bătăile, oponenţii ajung pe jos, la un moment dat. Iar atunci, fie îţi apuci tu adversarul, fie te apucă el pe tine şi e destul de dificil să îţi daci seama ce ai putea să faci în continuare. Eu privesc asta ca pe un conflict militar: e bine să ai avioane mari care pot să care multe bombe, dar e şi mai bine să ai o infanterie bună. În cazul de faţă, infanteria este echivalentă cu ce se întâmplă când cineva e pe tine şi încearcă să obţină controlul. De asta îmi place mie. De multe ori când mă lupt cu un tip, vorbesc cu el, în timp ce încerc să-l imobilizez."

Stai la taclale?

„M-am bătut cu un tip în Washington DC, iar cineva ne-a înregistrat şi la un moment dat, pe înregistrare, poţi să mă auzi cum îl întreb pe celălalt tip, după ce l-am tăbăcit bine: «Eşti OK?» Ha ha ha! De fapt, ce îl întrebam eu era: «Eşti OK? Dacă îţi dau drumul, va trebui cumva să te tăbăcesc din nou? Sau eşti împăcat cu gândul că ţi-ai luat bătaie?»"

Care sunt dezavantajele?

„Poţi să te alegi cu răni. În momentul ăsta sunt rănit, pentru că am concurat weekend-ul ăsta, ceea ce e destul de neobişnuit. Am întindere musculară, nu e mare lucru. Mă simt mult mai în siguranţă cânt practic ju jitsu brazilian şi, ţine mine, am 53 de ani, în pula mea. E mult mai bine să practic sportul ăsta, decât box."

(În mintea mea: „Omul ăsta are 53 de ani, în pula mea! Credeam că e mai tânăr decât mine! Probabil că are un portret în debara care seamănă cu bunicul lui Jeff Monson".)

Nu vreau să fiu prea evident aici, dar noi doi suntem foarte diferiţi unul de celălalt, Eugene. Adică, ştiu că amândurora ne place muzica rock pretenţioasă şi scrisul, dar după ce am citit Fight, am rămas cu impresia că tu îţi doreşti să te baţi. Eu nu îmi doresc. Sunt total străin de pornirea asta. Este ăsta un obstacol?

„Nu, nu, nu. Ai înţeles greşit. Nu îmi doresc să mă bat. Îmi doresc să trec prin viaţă neşifonat. Şi am descoperit, de-a lungul timpului, că sunt destule metode prin care să fac asta. Unii oameni au îndeajuns de mult ego încât, când sunt confruntaţi de cineva, pot să spună «Uite ce e, am destul ego. Tipul ăsta m-a făcut muist, dar o să merg mai departe, pentru că nu mă afectează atât de mult.» Am studiat artele marţiale destul cât să fiu unul dintre oamenii ăştia. Dar, dacă ar fi să trec în revistă ultimele bătai în care m-am băgat, să ştii că am încercat să le evit, dar cineva s-a pus în calea mea şi a încercat să mă oprească şi mi-a confundat generozitatea cu frica. Iar asta a fost o greşeală fatală. În esenţă, sunt un tip drăguţ… Şi ştii ce? Îmi place să fiu aşa. Dar nu îmi place să fiu călcat pe coadă. Îmi place să privesc bătăile ca pe un serviciu public pe care sunt dispus să îl prestez. Pentru că data viitoare când agresorul o să dea de un tip timid care se retrage, o să-i treacă prin cap: «Bă, ştii ce? Tipul ăla nu se pune cu mine, o să-l las în pace». Ăsta ar fi obiectivul meu. Să fiu lăsat în pace. Iar oamenii care şi-au făcut o pasiune din a-i agresa pe alţii mereu caută persoane care vor să fie lăsate în pace ca să se ia de ele, pentru că pleacă de la presupoziţia că sunt victime uşoare. Eu mi-am dedicat viaţa ca să mă asigur că nu e şi cazul meu."

E mai probabil să te implici într-o bătaie cu cât ştii să te baţi mai bine?

„Nah. Nu chiar. Îţi garantez că dacă eviţi o bătaie cu un alt tip, o să fiţi amândoi împăcaţi. Celălalt o să aibă impresia că a evitat ceva nasol şi nu s-a făcut de căcat, iar tu o să te simţi ca un smardoi adevărat. O să crezi că nu e nimeni îndeajuns de curajos să îţi pună la îndoială abilităţile. Când mai am concerte cu Oxbow, mi se întâmplă să mai dau de tipi care au venit acolo doar ca să mă provoace, dar ăştia sunt, de obicei, inamicii artei. Aşa cred eu. De cele mai multe ori, mă uit înspre bodyguarzii din club gen «Ai de gând să faci ceva în legătură cu asta? Ce ar fi să cânţi tu şi să mă ocup eu de asta? Cum ai spus? Nu vrei să cânţi? Atunci ocupă-te de problemă cât timp cânt eu». Însă, nu mi se întâmplă aşa des… Cel mai recent mi s-a întâmplat în Bruxelles, dar tipul care a făcut asta e cunoscut ca agitator şi a făcut acelaşi lucru şi la recitalul Lydiei Lunch. A trebui să-şi schimbe spectacolul, ca să-l mulţumească pe ăla. Eu nu am făcut-o. Cântam Sal Mineo cu Jamie Stewart de la Xiu Xiu, iar tipul ăsta lovea sintetizatoarele. I-am spus «Ţi-ar plăcea să te lovesc şi eu ca să pot să termin spectacolul?» Iar tipul mi-a spus: «Fă ce tre' să faci».

Nu pot să îi las pe oameni să-mi fută spectacolul. Dacă nu îţi place spectacolul, du-te la casa de bilete şi cere-ţi banii înapoi. Trimite-mi un mail furios în care îmi spui cât de mult nu-ţi place ceea ce fac. Dar dacă încerci să îmi opreşti spectacolul, atunci eşti un inamic al artei şi e de datoria mea să te opresc. Dacă merg pe stradă şi te pui în faţa mea şi nu mă laşi să trec, mă pui în situaţia în care trebuie să fac ceva. Nu îmi face plăcere să o fac, dar trebuie să o fac."

Şi, în cazul în care trebuie să te baţi, este vreun avantaj în faptul că eşti mai în vârstă şi nu chiar la prima tinereţe?

„Depinde cum te gândeşti să eviţi situaţia asta. Klaus Flouride, basistul de la Dead Kennedys, care a fost şi producătorul vechii mele trupe, are doar 1.60 înălţime. Când se băga în vreo bătaie prin baruri, primul lucru pe care îl făcea era să se dea jos de pe scaun, ca celălalt tip să vadă ce statură are, ca şi cum i-ar fi spus «Chiar crezi că o să pari dur dacă baţi un tip ca mine?» Iar asta e o tehnică destul de bună, pentru că, de obicei, celălalt tip era ceva de genul «Căcat! Dacă-l bat pe ăsta, cine o să fie interesat? Nimeni". Şi eu am câteva chestii… gen fire de păr alb în cap, iar unii oameni ar fi tentaţi să spună «Chiar ai de gând să-l baţi pe bătrânul ăsta?» Dar e şi o parte bună în faptul că eşti bătrân. Pari mai impunător şi mai grav, iar asta contează. În principal, pentru că tipii mai în vârstă luptă altfel. Mi-am dat seama de asta când aveam 18 ani şi jucam rugby. Aveam meciuri cu tipi care mie mi se păreau destul de în vârstă, peste 35 de ani, şi care erau destul de brutali. Mă muşcau de obraz, mă loveau în faţă, iar eu aveam doar 18 ani, habar nu aveam de ce făceau asta. Dar acum că sunt mai în vârstă, înţeleg perfect. Noi, oamenii în vârstă, nu ne jucăm. Suntem complet serioşi. E pe viaţă şi pe moarte. Pentru un tânăr e diferit. Un tânăr joacă mai mult pentru amuzament. Intră pe teren, se prăfuieşte un pic, se bate, în glumă, cu amicii lui, iar după ce se termină meciul, se duce la bar să bea o bere cu ei. Tipii mai în vârstă nu mai fac asta, iar dacă te pui cu ei, rişti să fii rănit destul de grav. După ce l-am intervievat pe Kevin Weeks, tipul care a lucrat pentru mafiotul irlandez din Boston Whitey Bulger, în Fight, mi-am dat seama că băiatul ăsta era mult mai formidabil acum, când era mai în vârstă, decât la începutul carierei sale, iar asta e destul de înfricoşător. Ştie să nu se aştepte la milă, dacă face vreo greşeală."

Care-s ceilalţi tipi duri din underground-ul american?

„Hmmm. Ştii, l-am întrebat pe Steve Albini aceeaşi chestie, odată, când stăteam de vorbă cu el şi mi-a spus că e foarte impresionat de fizicul lui David Yow, solistul de la Jesus Lizard. După asta, am vorbit cu Yow, iar el mi-a zis «Nu ştiu de ce a spus asta Albini. Eu am luat doar câteva lecţii de karate, când eram mic, dar nu mi-a plăcut. În rest, îmi place să joc fotbal. De aia par în formă.» Era în formă şi avea muşchi, dar nu ar fi zis despre el că este un dur. Ştii cine erau cu adevărat duri? Ăştia de la T.S.O.L., dacă e să mergi până la începuturile punk-ului hardcore. Şi o grămadă de alţi tipi din Boston, precum Al Barile de la SSD… deşi nu l-am văzut niciodată cum se bate. În schimb, am văzut o grămadă de tipi din New York cum se bat. Pe Vinne Stigma, chitaristul de la Agnostic Front, un tip care face arte marţiale, nu l-am văzut niciodată cum se bate. Dar pe Harley Flanagan, basistul şi fondatorul The Cro-Mags, care are centura neagră în ju jitsu brazilian, l-am văzut cum s-a bătut cu unii. Era un luptător de stradă fenomenal. Totuşi, sincer să fiu, nu sunt foarte mulţi duri pe scena post-punk sau noise rock. Eu merg şi mai departe în trecut, la scena hardcore, unde chiar aveai de a face cu dârlăi periculoşi. De exemplu, John Macias, solistul de la Circle One, a fost împuşcat de poliţişti pe faleza din Santa Monica. Macias a fost, cred, cel mai dur tip pe care l-am întâlnit vreodată. El se bătea cu gaborii din Los Angeles în 1983, când la conducerea departamentului de poliţie din LA se afla Daryl Gates, iar gaborii de pe stradă împuşcau oameni tot timpul. Macias însuşi a sfârşit împuşcat de un poliţist în timp ce suferea un acces de bipolaritate şi predica Evanghelia, adică arunca oamenii de pe faleză în apă. Când au ajuns la faţa locului, gaborii au făcut ce fac gaborii în mod normal în America: l-au împuşcat."

Mă aşteptam să fiu descurajat după ce am vorbit cu Eugene. Când ţi-ai petrecut viaţa ca un leneş, s-ar putea să te simţi foarte dezamăgit după ce vorbeşti cu o persoană care a făcut exact opusul. Dar nu e şi cazul meu. Eu mă simt inspirat. M-am decis să merg la sală. Totuşi, afară plouă, iar eu încă îmi caut cartela de acces. E şi mâine o zi pentru exerciţii.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre sănătate:
Cum am încercat să duc o viață sănătoasă și să continui să fumez țigări
De ce copiii bogaţilor mănâncă mai sănătos decât restul lumii
Am vrut să mănânc sănătos pe bani puțini și asta aproape mi-a distrus viața
Cum ajungi să te îngrași din cauza „mâncării sănătoase"