De ce România are nevoie de o organizație a persoanelor consumatoare de droguri

Mișcarea de harm reduction din România a început în anii 2000, odată cu serviciile de teren inițiate de Asociația Română Anti-Sida (ARAS) și cu centrul de zi deschis de ALIAT în curtea Spitalului Obregia. Pe vremea aceea, erau foarte puțini adepți ai ideii că, în loc de „vindecare” de consum prin dezintoxicare mai mult sau mai puțin impusă, este mai practic și mai uman să se intervină asupra efectelor indirecte asociate consumului, mai ales când vine vorba de injectabile. Era o schimbare de perspectivă greu de acceptat de instituții, de populație și mai ales de părinții primilor consumatori de heroină. Din motive ușor de înțeles.

Am experimentat asta direct, pentru că am făcut parte din echipa mobilă a programului de schimb de seringi al ARAS, inițiat în 2004 cu finanțare din partea Fondului Mondial. De-abia terminasem Facultatea de Asistență Socială în Iași, cu o lucrare despre reducerea riscurilor asociate consumului de droguri injectabile și nu mi-a venit să cred când am văzut pe Voluntar, o revistă online pentru organizații nonguvernamentale, că ARAS angajează educatori de sănătate pentru un program de schimb de seringi.

Descoperisem conceptul de harm reduction relativ recent și am rezonat imediat cu el: da, mi-am zis, lumea consumă droguri indiferent că restul societății acceptă asta sau nu. În loc să ții prelegeri despre cât de rele sunt drogurile, nu mai bine faci ceva pentru cei care în timpul asta continuă să folosească seringi infectate sau nici măcar nu știu la ce riscuri se expun?

În timpul facultății făcusem un stagiu de o lună în Lille, într-un centru pentru adolescenți ce aparținea unei organizații cu numele superb Espace du Possible. În ultima zi a stagiului am vizitat centrul lor de zi, Ellipse. A fost prima oară când am văzut harm reduction aplicat: nu doar seringi curate, ci și informație despre riscuri, un ceai cald, o vorbă bună, un loc unde poți să îți tragi sufletul și unde să îți încarci bateriile la adăpost de stigmă și respingere.

Interviul de angajare la ARAS a fost simplu. Probabil am fost singurul candidat care știa ce urmează să facem. Echipa noastră de „outreach workeri” era formată din patru persoane. În august 2004 ne-am echipat cu seringi și cu un Peugeot boxer, apoi am bătut Bucureștiul în lung și în lat, în căutare de „clienți”.

Mergeam câte doi cu o cutie de prezervative și cu o colecție de pliante despre HIV și injectare în timpul zilei, dar mai ales seara și stăteam de vorbă cu găștile de tineri adunați în fața scărilor de bloc. Pretextul erau prezervativele, pe care le distribuiam cu dărnicie. Continuam cu căile de transmitere HIV și ajungeam la droguri.

Timp de două luni nimeni nu a avut încredere că suntem pe bune. Mai toți credeau ca suntem polițiști sub acoperire care au inventat o metodă nouă ca să aresteze drogați.

Am dat primul pachet de seringi în Pantelimon, după ce ni se urâse de atâta plimbat pe după „blocurile gri”, pe vremea când toată lumea credea ca Pantelimonul este cel mai periculos cartier din București după Ferentari, că așa ziceau băieții de la BUG Mafia. Pe la opt seara, în loc de praf de pușcă, după blocurile gri mirosea a cartofi prăjiți și auzeai conversații relaxate în bucătărie, cât se încălzea mâncarea. E

ra prin octombrie, deja nu mai știam ce să facem și începusem să ne întrebăm unde sunt cei 24 de mii consumatori de injectabile din statisticile oficiale, când un băiat cu cozoroc a luat niște prezervative de la noi și l-a chemat pe un alt tovarăș care inițial a zis că el nu are treabă, ca nu bagă la venă. Dar apoi i-a zis amicului de lângă că nu suntem gabori și a primit seringi de la noi.

Momentul ăla ne-a dat un boost de încredere: am deschis vreo trei zone noi în următoarele săptămâni. Peste un an, eram în Ferentari. Când am intrat prima oară, am fi putut crede că plouase cu seringi, atât de multe erau pe jos! În trei ani atinsesem peste cinci mii de coduri unice (ca să demonstrăm că facem treabă era nevoie să înregistrăm lumea care lua seringi, compuneam un cod anonim pentru fiecare nouă persoană) din toate colțurile Bucureștiului.

ARAS ne asigura spatele instituțional, făcea un advocacy bazat pe promovarea conceptului și răspundea fără ezitare criticilor venite din partea celor care refuzau sa accepte realitatea. Eram plini de energie și lucram până la două-trei dimineața, stăteam până la ultimul întârziat și dădeam seringi, fiole cu apă sterilă, garouri, prezervative, pliante, informații. Ne ținea în priză conștiința că facem ceva util, vedeam nevoia în fiecare zi și lucram cu dragoste și entuziasm.

Însă pe vremea aceea, nu știam că singura lipsă din serviciul nostru era un coleg de echipă consumator de injectabile. Nimeni nu știa, pentru că modelul după care lucram era doar un fragment din ce am aflat mai târziu, lucrând la nivel internațional. Se numește „community-led” și înseamnă acțiuni inițiate de cei direct afectați, care se luptă pentru viața lor și sunt cei mai legitimi să o facă.

Sistemul de servicii dezvoltat de atunci până în prezent este un compromis între abordarea bazată pe abstinență și cea centrată pe persoană. Însă a existat o eroare de concepție: deși acest întreg sistem era construit în jurul consumatorului de droguri, opinia consumatorului ca atare nu a fost luată în considerare nici în elaborarea politicilor, nici în oferirea serviciilor.

Politicile și intervențiile au fost dezvoltate de polițiști, procurori, medici, asistenți sociali, psihologi și aprobate de politicieni fără implicarea celor care erau direct vizați de ele. Într-o cultură dominată de părinți, de autoritate, nu există loc de părerea copiilor sau a celor mai tineri, considerați automat prea verzi pentru a veni cu soluții funcționale.

Asta nu se întâmplă numai în România. Din 2007, când am început să lucrez mai mult la nivel internațional și până acum, am întâlnit aceeași mentalitate în Balcani, Africa de Est, Nepal, Asia Centrală și sunt sigur că la fel se gândește mai peste tot în lume. Nu aș avea ceva împotrivă dacă problemele ăstea ar fi vechi de sute de ani și soluțiile testate și cunoscute. Dar consumul de droguri s-a extins la scara actuală în ultimii ‘70 de ani, iar soluția „părinților”, prohibiția, a înrăutățit problema în loc să o rezolve. Practic, au încercat să taie capul hidrei, dar în locul fiecărui cap tăiat apăreau două noi.

Erorile sistemului - aderența scăzută la tratament, recăderile în consum ce urmau unei cure de dezintoxicare forțate (la cererea familiei, prin ordin judecătoresc), vânzarea echipamentelor de injectare la botul calului, în cartier, celor ce ratau serviciul mobil de schimb de seringi, seringile abandonate în spații publice - erau explicate prin lipsa de fonduri sau prin emiterea de judecăți stigmatizante despre consumatori. Din cauza că se droghează, se zicea, nu le mai pasă de nimic, nici unde aruncă seringile, nici unde se injectează, cu ce sau cu cine, fură din casă, mint, înșală.

Drogurile sunt cauza, nu lipsa noastră de înțelegere, nu teama noastră autoindusă de droguri, lipsa de informații despre efecte, lipsa de empatie cu cei care au ajuns dependenți. Nimeni nu s-a pus în pielea unui consumator de droguri. Cu atât mai mult în pielea unuia de etnie romă, pentru că în comunitatea respectivă au lovit drogurile cel mai tare. Cum s-a întâmplat peste tot unde există prohibiție, și în România victimele principale au fost cei mai săraci, privați de acces la educație și deja marginalizați pe criterii etnice.

Nevoia de a implica consumatorii de droguri a apărut atunci când finanțatorii internaționali, sensibili la lobby-ul făcut de activiști, au adăugat criteriul participării semnificative: cei afectați de măsuri trebuie consultați, să-și spună părerea, pe modelul serviciilor pentru persoanele afectate de HIV/ SIDA din Occident, în anii ’80-’90. Însă tentativele de implicare ale consumatorilor au eșuat pentru că nimeni nu știa cum se face asta. Prima oară au fost create grupuri ca sateliți ai unor organizații deja existente, fără independența necesară dezvoltării naturale a unei astfel de structuri.

Termenul în engleză este „tokenism”, adică folosirea unor persoane provenite din rândul unei minorități pentru a fi în conformitate cu cerințele de reprezentare, fără a le da acestor persoane putere reală de decizie sau de reprezentare. Cert este că, indiferent ce s-a încercat, consumatorii de droguri nu s-au putut organiza într-o platformă care să le transmită mesajul în spațiul public. Motivul principal este interzicerea posesiei. Dacă îndrăznești să te prezinți public drept consumator, vei deveni ținta Poliției Antidrog, cum i s-a întâmplat lui Andrei Gheorghe. Și el era vedetă. Ce i se putea întâmpla unui consumator obișnuit, fără vizibilitate și fără spate?

Au trecut 18 ani și România se poate mândri că, în ciuda problemelor cu care se confruntă, a reușit să mențină și să extindă un sistem de servicii de reducere a riscurilor. Abordarea este cunoscută și acceptată de populație cel puțin în marile orașe. Între stat și societatea civilă s-a instalat o cultură a colaborării. Însă vocea consumatorilor lipsește în continuare. De ce este important acest aspect? În primul rând, pentru că o parte dintre ei vin să-și ia seringi, ajung la dezintoxicare, sunt pe substituție, merg la terapie și știu din proprie experiență ce funcționează și ce nu, deci ar avea ceva de spus despre calitatea serviciilor.

În al doilea rând, pentru că activismul făcut de experți, oricât de dedicați ar fi, pălește în comparație cu vocea celor afectați de HIV din lipsa de seringi, trecuți prin arest, încarcerați sau marginalizați pentru că se droghează. Nimeni nu este în mai mare măsură să vorbească despre toate acestea decât consumatorii de droguri, bărbați și femei, bătrâni și adulți, tineri și copii.

Pe de altă parte, a spune că ei nu au fost deloc implicați ar fi o minciună. Nu despre lipsa implicării e vorba aici, ci despre implicarea cu sens, în conformitate cu interesele noastre. Nenumărate emisiuni televizate și articole de presă au avut ca invitați diverși consumatori de droguri prezentați, în cel mai bun caz, ca victime salvate „de flagelul drogurilor” de medici și psihologi, cu sprijinul părinților și eventual cu puterea credinței în Dumnezeu. Presa a pus permanent accentul pe aspectul senzațional al „fenomenului”, când, în realitate, problemele cu care se confruntă un consumator nu sunt determinate exclusiv de substanță.

Subiectul a fost discutat mereu din perspectiva bazată pe credința că drogurile sunt dăunătoare și că, atunci când sunt consumate, efectele lor sunt întotdeauna negative. Se ignoră intenționat sau jenat evidența: drogurile nu au inteligență, nu au intenție, sunt obiecte neînsuflețite, la fel ca pistoalele sau automobilele. Consecințele utilizării lor sunt direct legate de regulile și instrucțiunile de folosire. Piața neagră și stigmatizarea prin discursuri bazate pe stereotipuri acționează ca bariere în reducerea epidemiei HIV și discreditează consumatorii de droguri. Apoi, aceste substanțe foarte diferite între ele ca funcție și numite la grămadă „droguri” au acompaniat omul, într -o formă sau altă, încă de la apariția speciei noastre și, de fapt, până și animalele se bucură de stări de alterare a conștiinței. Și nimeni nu ar consuma substanțe psihoactive dacă nu ar exista niciun beneficiu, fie plăcere sau spiritualitate, chiar și pentru o perioadă limitată de timp.

Din păcate încă se crede, în ciuda dovezilor contrare, că prohibiția drogurilor funcționează. În loc să scadă, piața drogurilor și numărul consumatorilor se extinde din ce în ce mai repede, oferta de substanțe se diversifică, iar crima organizată devine tot mai puternică și corupe instituțiile statului. Pentru a o putea menține, apărătorii prohibiției sunt obligați să mintă și să distorsioneze percepția despre realitate: nu noi suntem de vină, spun ei, ci structurile de crimă organizată create prin decizia noastră de a închide ochii când am interzis cercetarea, producția și distribuirea legală a drogurilor, atunci când am acoperit această parte a pieței cu o copertină groasă sub care au crescut aceste lighioane.

Consumatorii de droguri sunt în centrul acestui complex de factori și în prezent nu sunt luați în considerare pentru ceea ce au de spus, deși fără ei nu ar exista nici piața drogurilor, nici sistemele de combatere, tratare, reintegrare socială cu bugete enorme.

Când se discută despre politici și acțiuni care au ca obiect o populație concretă, este evident că cei direct vizați ar trebuie consultați. Este un principiu cunoscut internațional sub forma sloganului „Nothing about us without us!”. Consumatorii de droguri sunt experți în propria viață și prin simplă apartenență la această comunitate au trecut direct sau indirect prin experiențe străine majorității populației. Aceștia au suferit pentru că nu cunoșteau puritatea drogurilor sau nu au avut de unde să se informeze despre riscuri, mii și mii s-au infectat cu HIV și hepatite, au cunoscut morți de supradoze și septicemii, au ajuns dependenți și au trăit experiențe traumatizante.

Așa s-a întâmplat în cazul lui Ninel Onțică, când birocrația s-a dovedit, din nou, mai importantă decât viața unui om. Onțică a murit de supradoză după ce a fost eliberat din penitenciar, nu înainte de a fi fost plimbat prin sistem fără să i se fi oferit tratament. A luptat și a strigat că are dreptul la tratament, că era pe substituție înainte de arest și că vrea să continue, dar niciunul dintre angajații poliției și Agenției Naționale Antidrog nu a avut curajul să meargă împotriva inerției sistemului, să tulbure apele. Drept urmare, a mai murit un om.

Consumatorii de droguri au fost torturați și omorâți chiar de către cei care trebuiau să-i protejeze, cum a fost cazul lui Dinte, ucis în bătaie de un polițist. Nu a vrut să-l ucidă, doar își descărca tensiunea acumulată pe oameni fără apărare, dar de data aceea a dat mai tare. Consumatorii de droguri au fost încarcerați pe post de traficanți pentru posesia unor cantități ridicole sau prin înscenări. Consumatorii de droguri au fost hărțuiți de poliție și obligați să devină informatori prin folosirea articolului 16 din legea 143/2000 pentru a putea rămâne în libertate, distrugându-și stima de sine, asta în timp ce marii traficanți lucrau mână în mână cu angajați ai statului. Tot ei au purtat pe umeri greutatea stigmei și au servit drept țap ispășitor sau pretext de ascensiune la putere pentru oameni fără principii și fără scrupule, ca Rodrigo Duterte, președintele Filipinelor.

Indiferent cât de dificil este contextul intern al unei țări, de ce prejudecăți există sau cât de mare este rezistența la schimbare, dacă intenția este într-adevăr de a găsi soluții, excluderea consumatorilor din discuție este o eroare fundamentală!

Dragă prieten, faptul c-ai ales să consumi droguri nu este ceva greșit, rău sau iresponsabil în sine. Fiecare avem motivele noastre și nimeni nu are dreptul să-ți controleze viața, chiar dacă uneori intenția asta vine din iubire și dorința de a te proteja. Indiferent ce substanțe am consuma, suntem cu toții afectați de stigmă, în pericol să fim arestați sau să intrăm în contact cu infractori periculoși. Unii au pierdut oameni apropiați, au suferit sau suferă de boli incurabile, au rămas cu sechele fizice și psihice de pe urma consumului de substanțe netestate sau a procesării prin sistemul medical și de justiție. Acest articol îți aste adresat în primul rând ție! Informează-te, organizează-te și fă-ți vocea auzită prin propriile forțe!

Valentin Simionov este coordonator de programe la INPUD - International Network of People Who Use Drugs - și fost director al Rețelei Naționale de Harm Reduction din România. Îl găsești la valentin_simionov@yahoo.com.