Muzica românească din care afli mai multe despre droguri decât din campaniile Antidrog

Drogurile în cultura română sunt ca stafidele în cozonac: pentru unii există, se folosesc, și altora le plac, chit că vrei să accepți asta sau nu. Sunt oameni care le consumă recreațional, pentru escapism, că au epuizat orice altă resursă de serotonină, sau pentru senzația că ar deveni mai creativi. Până la urmă, crezi că Ion Barbu ar fi putut să scoată „Riga Crypto și lapona Enigel” treaz, cu rinichii întregi?

Oricum, Barbu nu e singurul care a scos opere de bac după ce și-a alterat un pic sinapsele, dar nu despre asta e vorba aici. Textul ăsta e dedicat celuilalt capăt al culturii românești, mai exact odelor aduse – sau nu – drogurilor prin muzică. E despre versurile alea care materializează prăjeala, o condamnă sau slăvesc.

În ideea asta, ți-am făcut o listă cu piese românești care vorbesc despre droguri, unele ți-o zic direct, altele prin metafore și analogii, că doar e rușine. A, și stai liniștit, am exclus trapul și poate c-o să fii surprins de celelalte genuri muzicale care au abordat tema consumului.

Ce m-am mai pripit când am zis că „am exclus trapul”. Csz.

Artiștii sunt neînțeleși, triști și pasionați de escapism, asta știe toată lumea. Că tot îți ziceam mai sus de Ion Barbu, poetul matematician a zis într-o scrisoare care apare în cartea „Narcotice în cultura română” a lui Andrei Oișteanu: „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.”

Eh, cred și eu că ai nevoie de ceva care să te stimuleze când la 10 faci integrale și la 15 scrii poezii despre ciuperci.

Ca Barbu, dar nu chiar, Ian a lucrat ceva matematică în IT, înainte să facă muzică. Mă rog, cel puțin ăsta e unul dintre puținele lucruri pe care le-am înțeles din podcastul de la Happy Fish. Dar revin la droguri și muzică. În „Cultura Xanax”, Ian trasează portretul omului răvășit de sentimente, încercat de vremurile contemporane și tulburat de încărcătura energetică și emoțională care vine la pachet cu viața de artist.

Peisajul se schimbă aici. Nu mai sunt norișori albi și pace-n lume. E trist, e dezolant, e Bacovia (poetul, calmează-te) cu pastiluțe roz pe care scrie „Netflix” în borsetă, postapocaliptic și cu ceva mai multă energie.

În fine, produsul creației e că în tine sunt doi lupi: personalitatea pe care o păstrezi la naftalină și o scoți în zilele de duminică și adevăratul tu – „și drogat, și curvar, și bețiv”. Abordează și natura contradictorie a omului printr-o antiteză monumentală, tranșantă, și zice că-n viață nu e totul roz.

Filosofia e puternic dezvoltată: omul e veșnic nemulțumit și nu prețuiește suficient ce are decât atunci când – n-ai să ghicești! – nu-l mai are.

Începuturile anilor 2000 te împiedicau să conturezi o definiție comună și pertinentă în ce privește libertatea adusă de democrație. Pentru fiecare însemna altceva, de la mânării și afaceri ilegale până la droguri și libertatea de exprimare.

Așa o fi apărut și piesa asta de la Unu’ care-ți zice, cu înflăcărarea unui activist de mediu, că lumea are nevoie să fie mai verde, cu mai multă iarbă – sigur, în natură, pe pajiști, în foițele OCB și pentru că e nasol cu încălzirea globală sau ceva de genul.

Lirismul melodiei o duce mai degrabă în zona de poezie. Așa că doina asta autohtonă trasează radiografia societății românești de atunci, cu măsura fixă de zece silabe, ritm trohaic și un incipit idilic care te duce cu gândul la acordeon, ii și Etno TV: „Foaie verde…”. Poți anticipa tonul dezolant al piesei când din versul ăsta mai rămâne doar „foaie”.

Printre peisajele unei lumi lovite de secetă și catastrofe („Foaie verde pajiște uscată”, „Pe Pământ e foc și sete oarbă”), oamenilor li se ia și ultima speranță. Unu’ zice că „Se întinde veste-ngrozitoare”, iar locuitorii acestui univers condamnat să devină trap plâng și suspină: s-a scumpit legătura de iarbă în piață.

E, piesa asta, zic eu, îți prezintă trei tipuri de fumători, cu o remarcă retorică pe alocuri și un simț puternic de autoironie fină.

Primului tip îi dă Vlad Dobrescu viață, cât timp îți prezintă procesul anevoios prin care treci când fumezi și după ce te sparge definitiv. El zice că tușește ca un astmatic, deși sunetele care-ți ies din plămâni sunt mai degrabă caz de TBC. În fine. Abordează mai light și problematica autohtonă a pasatului: „Între timp cei din cerc zic: «Vlad, dă drumu’ la joint, nu fi calic»”.

Dacă nu te sparge, nu te panica, ai două variante: îl bați pe băiatul îmbrăcat în parpalac și are două telefoane sau mai fumezi ceva. Își declară loialitatea față de cui, nu-i mai pasă de altceva de când l-a descoperit. Nici prizatul nu-i mai surâde de când își inundă nările cu mirosul ierbii de după ploaie.

Deliric e băiatul care a găsit acel ceva în underground, și l-a însușit, a devenit întreaga lui personalitate și-l poartă pe frunte, sub o coroană primită de la ceilalți bulgărași speciali pentru dedicația considerabilă pe care o degajă la fiecare umflare a plămânilor. Îl apară și, în viziunea lui, puțini înțeleg ceva-ul ăsta și chiar mai puțini îl merită. Nu, nu e rocker. E fumător.

Pasiunea asta l-a spart atât de tare, încât rămâne des fără bani, dar nu-i pasă, știe el un băiat. E excentric rău când vine vorba de șampon, s-a săturat de lumea asta perfidă, dar e obsedat de control. Lui îi plac alea lungi și subțiri, că i-o dau la sentiment.

Arhetipul lui DOC e Jim, 22 de ani, spart 24/7, băiatul lângă care ar trebui să-ți ții mâinile pe portofel. S-ar putea strecura cu succes printre personajele clasicismului prin trăsătura care-l conturează: lăcomia. Ar băga tot dintr-o dată, te învață cum să fumezi dacă ai șansa să mai apuci ceva după el. Uneori rămâne fără bani, dar fură de la gagică-sa că doar știe să fie pragmatic în situații de criză. Dualitatea îl face și mai complex: are și apucături de hipster spiritual și n-ar da iarba, bună și plină de viață, pe nimic.

E 2002. Ești în spatele blocului cu băieții. Seara. Fumați Snagov. Pe radioul stricat pe care l-a furat Cristi de la bunică-sa pocăită vine „Varză”. De la Vița de Vie. Cine e Alex? Nu contează. Îți aprinzi țigara și te lași dus de firul narativ. Mamă! Ce țigări bagă ăștia de se fac varză și se oprește timpul? „Vorbește de maraciucă, bă”, îți zice prietenul ăla tăcut.

Aha, dar ce relaxat și atent te face instrumentalul. Oare și Despot are alergie la praf ca tine? Oricum, ce frumos le zice. Cu varză. Și război. Și pace. Și ce mai reușești să prinzi. Bă, Cristi, și nea Ion de la colț e mai funcțional decât aparatu’ tău. Lasă, că o prinzi tu pe MTV într-o zi.

Uneori ai nevoie să fii prezent, să-nțelegi cum se mișcă lucrurile în capul și-n jurul tău, iar „Cubul Rubik” și vocea Sandrei te bagă ca lumea în vibe-ul de petrecere și-ți dă experiența Skins pe care, poate, n-ai trăit-o niciodată, deși nu e nicio urmă de idealizare sau condamnare a substanței, doar senzații pe care, de bine, de rău, le ai când ești spart.

Probabil că nu știi sau nu-ți amintești piesa asta, dar sigur ai auzit de „Hey-Ya!” de la OutKast sau de „Little Talks” de la Of Monsters and Men. Pe același principiu e și „Otrava mea”, doar că mai rău. Cu instrumental de disco pop anii 2000, pare genul de piesă care intra pe radio vara, la patru dimineața, când mergeai cu ai tăi la mare. Versurile, pe de altă parte, te fac să te simți și prost că dansezi pe suferința femeii.

Jojo ia consumul de droguri și-i spune „diavol”. În puținele versuri, îți zice de out of body experience, de frânturi de amintiri din trecut, supradoză și moarte. Are un monolog ceva mai puternic decât te-ai fi așteptat pe o piesă de genul. Înțelege că nu-i aduce nimic bun consumul, dar dependența primează involuntar.

E clar că piesa asta nu e despre iarbă și nici vreo prăjeală făcută de dragul de a părea relevant pentru un public. A fost discursul pe care nu-l ținea nimeni la vremea aia, cu toate că versurile ridică un mare semnal de alarmă.

Era începutul anilor 2000, când România nu avea nicio idee de cum să gestioneze criza de heroină. Cu sau fără acel drog, dependența e o problemă reală care afectează oameni în diverse pături sociale. Ea e însă doar un efect, în timp ce cauzele rămân nerezolvate. O ipoteză de lucru e de-a legaliza toate drogurile, de la canabis la heroină. Și poate vor veni mai multe soluții pe măsură ce vorbim mai des de probleme.

Un comentariu de pe YouTube surprinde sensul metafizic al piesei de la E.M.I.L.: „mai… dragi comentatori de youtube… cantectul este de fapt o metafora!... nu e despre fumat… e impotriva gandirii rigide, cred, care interzice visele… impotriva celor care ii considera pe visatori niste nelegiuiti. Ascultați la mine, in Romania acest cântec e revolutionar dupa ditamai epoca ceausista!”

Pot să fiu de acord cu ultima frază, pe-atunci omenirea era deja împărțită în două: băieții cu plete și zgomote și băieții care alergau să-i radă în cap. O fi o metaforă pentru conservatori, nu zic nu. Dar poate că e mai mult de atât. Pare linia de mijloc dintre cele două categorii, un omagiu pentru pace și o demonstrație că rockerii și rapperii au, totuși, un punct comun: te spargi pe iarbă orice piese ai avea în mp3.

Ce-i frumos la rap e că mereu se găsește o luptă de dus. Cu ei înșiși. Cu drogurile. Cu viața și avorturile. Ăștia doi grei ai rapului românesc și Cedry2k subliniază relația antitetică dintre ce e bine și ce-ți face bine. E o odă pentru droguri? E doar o condamnare? O serie de mărturii împachetate în folie de staniol?

Nici de data asta nu e vorba despre iarbă, ci despre benzodiazepine, alte droguri tari și injustițiile sociale. Cedry2k poate că s-a prăjit pe altele în ultimii ani, poate c-a fost mereu acolo, dar uită un pic de om și ia melodia ca atare. Că altfel nu te poți bucura de această bijuterie: „E plin prin spitale de minți geniale, praf de la prafuri legale”. Sau de asta de la Deliric: „Încă țin droguri puternice în apartament, că-mi place femeia, sprițu’, țigara, puterea. La toți ne place faima, șmecheria și averea.”

Piesa asta e și despre povară și ce minciuni îți zici ca să nu-ți fie jenă de deciziile tale, după cum e subliniat crezul ăsta aici: „Că băgam mai mult pe seară, dar începeam de dimineață”.

Uite cât am scris până aici despre muzică românească și droguri când la fel de bine puteam să-ți arăt melodiile astea ca niște motivaționale deșănțate ca să nu-ți mai fie rușine cu ce-ai greșit sau ce n-ai făcut la viața ta. Nu știu cu cât o să rămâi după ce asculți toate astea, dar o schimbare e mai mult decât evidentă: acum se vorbește mult mai direct despre ele și consum, în timp ce-n anii ‘90–2000 se vorbea mai cu filtru.