De când m-am angajat la call center am început să fiu rasistă fără să vreau

Într-o seară, târziu în noapte, răsfoiam anunțurile de angajare în căutarea unui job. Mi-a atras atenția un anunț: „Căutăm un intervievator telefonic (loc de muncă pentru studenți) în cartierul Saint-Gilles din Bruxelles". M-am gândit că va fi un job simplu care implică să vorbesc la telefon, ba chiar mi-am zis că găsisem slujba ideală: ușoară, monotonă și concepută pentru un profit maxim. Motivată, mi-am trimis imediat CV-ul, însoțit de o scrisoare de intenție - îmi doream mult acest loc de muncă.

Dar în scurt timp am fost dezamăgită.

Luni, în prima mea zi, am ajuns cu cincisprezece minute mai devreme, ca să fac impresie bună. O șefă ne-a explicat, cu un aer fals familiar, că sarcina noastră era să completăm chestionare online pentru o organizație din Bruxelles. Toți cei prezenți eram studenți.

După o scurtă demonstrație a softului și a chestionarelor, tipa ne-a avertizat că „oamenii pot fi uneori neplăcuți”, dar ne-a asigurat că „totul va decurge fără probleme” și că are „încredere în noi”. După acest discurs destul de dubios, care mi-a amintit de cel al unui vânzător de start-up-uri, ne-a informat că, de fapt, ne aflam doar în prima fază a unei perioade de probă de trei zile. „Cei care nu reușesc sau nu se simt confortabil vor fi rugați să plece.”

Strategia mea ca să păstrez jobul a fost destul de simplă: ca femeie de culoare din Caraibe, am decis că voi face tot ce pot ca să-mi ascund accentul și orice expresie care ar putea să-mi trădeze originile, astfel încât oamenii să nu suspecteze că n-aș fi albă. Așa că, de la bun început, am ales să practic ceea ce se numește „code-switching”.

Inițial, această practică descria fluiditatea cu care persoanele care vorbeau mai multe limbi treceau de la o limbă la alta. Astăzi, ea descrie felul în care oamenii își adaptează formele de comunicare și de exprimare ca să se muleze pe publicul lor. Pentru mine, asta înseamnă să îmi schimb vocea și expresiile astfel încât să par belgiană. Această abilitate, dobândită de-a lungul anilor, mi-a fost de multe ori utilă, în special în timpul studiilor sau în timpul căutării unei locuințe. Așadar, am aplicat-o din prima zi la job, cu succes.

Până la sfârșitul celei de-a doua zile, dădeam apeluri unul după altul cu ușurință. Am reușit să fac opt interviuri. Era vorba de diverse chestionare pentru niște studii statistice cu privire la obiceiurile alimentare sau ecologice ale locuitorilor din Bruxelles. Deși întrebările nu erau greu de înțeles, chestionarul era plictisitor. Dura aproximativ douăzeci de minute ca să-l completezi și trebuia să-i menții interlocutorului atenția vie pe tot parcursul conversației. Un chestionar neterminat nu putea fi validat.

Într-o pauză, colega congoleză din dreapta mea părea tulburată în fața calculatorului. La sfârșitul zilei, am schimbat câteva cuvinte și mi-a mărturisit că a reușit să completeze doar trei chestionare. „Mi-e greu cu accentul, oamenii închid mai repede”, mi-a zis. Problema era că oamenii se așteptau automat ca apelurile din partea unei persoane de origine africană să fie o escrocherie sau o farsă. 

În ciuda dificultăților, colega mea a trecut de perioada de probă. Cât despre mine, am început rapid să regret că mi-am ascuns accentul ca oamenii de la celălalt capăt al firului să creadă că sunt o femeie albă. Da, am obținut rezultatul dorit, dar acest reflex de rasism internalizat, pe care îl întorsesem împotriva mea ca să cresc eficiența muncii, a stat la baza multor probleme. Pentru că oamenii credeau că sunt albă, deci una dintre ei, și-au permis să facă multe mărturisiri sau remarci rasiste. 

După câteva zile, am observat o tensiune la celălalt capăt al firului, declanșată de o serie de întrebări pe care le puneam, de genul „Care este naționalitatea dumneavoastră?” sau „De unde veniți?” O doamnă în vârstă a răspuns sec: „Ei bine, sunt belgiancă, doamnă, ce fel de întrebare e asta?", iar alta a zis: „Sunt de origine europeană, sânge pur”. Era clar că belgianul alb obișnuit nu concepe să i se pună astfel de întrebări.

Pe măsură ce treceau zilele, am început să mă tem de această parte a chestionarului. Aceste reacții îmi amintesc în special de cartea „De ce nu mai vorbesc cu albii despre problemele de rasă”. În această carte, autoarea Renni Edo-Lodge descrie cum această furie emoțională declanșată de discuțiile despre etnie provine probabil din faptul că oamenii albi sunt obișnuiți să își vadă culoarea pielii ca pe o normă și nu au fost niciodată nevoiți să se gândească la identitatea lor rasială. Prin urmare, ori de câte ori cineva pune la îndoială faptul că ar fi albi, ei o interpretează ca pe un afront, un atac personal.

Tot la acest job am fost nevoită să mă confrunt și cu sexismul și insultele. Un bărbat m-a numit „târfă" după o convorbire de două minute, după care mi-a închis telefonul în nas. Un altul mi-a spus odată că „o femeie tânără ca [mine] nu ar trebui să facă o astfel de muncă”. După o vreme, jobul a început să aibă un impact asupra sănătății mele mintale. Oboseala de a fi în permanență la telefon, la care se adăugau frustrările acumulate, mi-a afectat atât moralul, cât și relațiile cu alte persoane. Cea mai mică frustrare devenise un pretext pentru confruntare.

Îmi descărcam nefericirea prin conflict. În această perioadă, relația mea a devenit mohorâtă. Refuzam să comunic. Eram convinsă că, fiind un bărbat alb, partenerul meu nu are cum să înțeleagă prin ce treceam. A fost pentru prima dată când diferențele noastre etnice au avut un impact asupra comunicării noastre. În subconștient, simțeam nevoia să fiu alături de semenii mei. De aceea, la sfârșitul misiunii, m-am alăturat grupului de studenți de origine africană din facultatea mea. 

După câteva săptămâni de muncă, mi-am pierdut orice motivație. Nu aveam nicio marjă de acțiune, eram blocată fără să pot comenta ceva despre rasismul oamenilor cu care vorbeam. Singura soluție ar fi fost să plec, dar, pentru prima dată, voiam să îmi câștig singură banii, fără să le mai cer părinților. Așa că am continuat, deși mă duceam la serviciu cu anxietate. 

La sfârșitul fiecărei zile, un șef ne dădea un raport detaliat cu privire la numărul de apeluri pe care le-am făcut și timpul mediu petrecut cu contactele noastre. Aceste întâlniri aveau loc în fața celorlalți angajați, lucru care creștea presiunea. Nimeni nu voia să fie pe ultimul loc.

Ca să ne încurajeze să fim mai eficienți, șeful ne-a sugerat să anticipăm răspunsurile persoanelor cu care vorbeam, pe baza profilului lor. Așa că m-am trezit că completam chestionare în funcție de persoana pe care o aveam la celălalt capăt al firului și simțeam că îi creez un profil. Mă foloseam de genul, clasa socială și originea ei ca să anticipez răspunsurile.

Deși mi-am dat seama că acest sistem de lucru mă făcea complice la rasism, am ajuns să reproduc unele dintre mecanismele lui, de data asta asupra altora. În timpul unui sondaj privind obiceiurile alimentare ale locuitorilor din Bruxelles, m-am trezit că fac presupuneri discriminatorii cu privire la persoanele de origine nord-africană. Am presupus că bărbații nord-africani nu fac cumpărături, nu gătesc și cumpără doar produse halal.

Mai rău, stereotipurile influențează modul în care abordăm oamenii și felul în care le vorbim. De exemplu: dacă crezi că la telefon e o femeie albă, ești întotdeauna mai calm și mai atrăgător. Dar dacă e vorba de o femeie de culoare cu accent străin, care nu înțelege perfect limba franceză, ești mult mai distant și iritat, pentru că ai impresia că va dura foarte mult să completezi chestionarul.

Am ajuns în punctul în care nu mai voiam să contactez persoane din comunele din nord, pentru că nu mai suportam să vorbesc cu ele. Le închideam în nas și mă prefăceam că numărul de telefon era greșit. Căzusem în capcana unui sistem de prejudecăți pe care îl detest.

Când mi-am dat seama că am fost încurajați subtil să discriminăm oameni ca să ne accelerăm ritmul de lucru, mi-a fost rușine. Mi-am dat seama că nu eram scutită sau imună la aceste idei și prejudecăți cu care mă luptam în viața de zi cu zi. Cred că ușurința sau cel puțin viteza cu care am cedat în fața acestor tendințe a fost alimentată de propria mea furie față de comentariile discriminatorii și rasiste la care fusesem martoră sau victimă.

Recunoașterea acestui lucru și deslușirea mecanismelor mele interioare au fost dificile, dar necesare. Ca să-mi păstrez integritatea morală, a trebuit să rup cercul vicios în care mă pierdusem. A trebuit să-mi deconstruiesc xenofobia și prejudecățile, care mi-au fost exacerbate de jobul ăsta. La vremea aceea, încă îmi țineam grijile ascunse și nu vorbeam despre ele cu nimeni, nici măcar cu partenerul meu. În afara muncii, m-am izolat și m-am scufundat în singurătate. Nu mai ieșeam în oraș sau doar foarte rar. Dacă cei din jur mă întrebau despre job, le răspundeam că totul e în regulă. 

Unii dintre colegii mei erau mult mai puțin stricți cu ei înșiși. Un coleg nord-african în vârstă de 20 de ani părea să facă față destul de bine situației. Uneori schimbam câteva cuvinte. Într-o zi, i-am spus cu timiditate că vreau să plec și că am reticențe cu privire la job. Ceva mai târziu, în pauză, a văzut că eram tăcută și puțin retrasă și mi-a spus: „Pe bune, nu are sens, spune-ți că o faci doar pentru bani”. Dar oare eram pregătită să accept aceste condiții de muncă doar pentru bani? Spre surprinderea mea, da. Un lucru era sigur însă: nu avea să dureze mult.

Din fericire pentru sănătatea mea mintală și pentru credința mea în umanitate, conversațiile telefonice nu au fost doar dezamăgitoare. În ultimele două zile, am avut norocul să vorbesc cu două femei care m-au ajutat să pun lucrurile în perspectivă și să mă simt mai puțin vinovată. Una dintre ele, o italiancă în vârstă de 54 de ani, m-a emoționat prin sinceritatea cu care mi-a răspuns la întrebări. La fiecare răspuns adăuga o anecdotă. M-a captivat timp de aproape patruzeci și cinci de minute.

La finalul chestionarului, am întrebat-o în ce an s-a născut, în scopuri statistice, iar ea mi-a răspuns cu umor: „1969, anul Kamasutra”. A urmat o pauză de câteva secunde în care am încercat să mă stăpânesc și apoi am început să râdem amândouă. Momentul acela, deși scurt, a fost unul dintre singurele momente de bucurie de când începusem să lucrez acolo.

A doua persoană cu care am avut un schimb plăcut de replici a fost o tânără din Tunisia. A rămas la telefon fără să clipească. La finalul interviului, m-a încurajat: „Curaj, știu că nu ți-e ușor. Am fost anchetator telefonic timp de 10 ani.” Și-a dat seama că sunt obosită și mi-a dat sentimentul că nu eram singură. M-am simțit înțeleasă, mai mult decât reușeau să mă înțeleagă colegii mei. Cred că această experiență m-a ajutat să-mi regândesc relația cu munca. Nu trebuie să suport și să accept lucruri care lucrează împotriva mea doar ca să fiu angajata perfectă.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.