M-am săturat să mă prefac că iarba e mișto

Când spui iarbă, te gândești la câțiva prieteni care chicotesc împreună pe o canapea și mănâncă chipsuri. Dar iarba nu e neapărat așa.

Din experiența mea, e cam așa: sunt la o petrecere, mă relaxez, mă bucur de atmosferă, simt miros de iarbă și îmi zic „dacă mă simt așa de bine acum, să vezi ce bine o să mă simt dacă mai și fumez!”. În clipa aceea, cedez mitului despre iarbă. Îmi imaginez că voi fi înconjurat de prieteni care îmi aprobă înțelepciunile și râd la glumele mele: ce nebuni sunt și câinii ăștia, se plimbă toată ziua – dar oare spre ce se îndreaptă ei, au un scop? În imaginația mea, toată lumea e dată pe spate și apoi mâncăm cu toții shaorma.

Dar nu asta e realitatea. În realitate, trag un fum dintr-un joint și intru imediat în criză. Deodată sunt înconjurat de oameni care pot vedea cu precizie de laser cât de penibil sunt și se bucură să facă mișto de mine în sinea lor. Iau o gură de bere și mă dau relaxat, dar le aud gândurile în capul meu: Fmm, cum a sorbit Julian din berea aia! Voi ați auzit? Ce dracu’ a fost asta?

Și astfel, la un minut după ce am fumat un joint, încep să schițez un plan de evadare, dar realizez că dacă plec, va trebui să îmi iau la revedere de la toată lumea, ceea ce îmi e imposibil. N-am nicio șansă să mă uit la vreun om și să-i zic „pa”, iar dacă plec fără să le zic nimic, o să creadă toți că sunt un laș fără coloană vertebrală. Așa că sunt captiv. Nu am cum să scap și rămân la petrecere mai multe ore decât era necesar. Stau într-un colț și evit orice contact vizual. Evit orice fel de conversație. Mă simt ca o pisică pe plajă: speriat, disperat, foarte expus.

Bineînțeles, nu toată lumea se simte așa pe iarbă, dar cred că mulți au experiența asta. Pentru mine și mulți alții, iarba înseamnă paranoia, oboseală și probleme mintale. Și totuși, e atât de populară încât e aproape o blasfemie să spui că urăști iarba. Dar iată, eu susțin că urăsc iarba. Și o să vă explic de ce.

Să începem cu cât de cool e. Niciun creativ publicitar din lumea asta n-a încercat să facă iarba cool în secolul 20, și totuși iarba are o reputație atât de mișto încât companii precum Nike sau Red Bull ar fi dispuse să plătească milioane de dolari ca să își construiască așa o imagine. Plus că e susținută de cei mai cunoscuți oameni de pe planetă. Imaginează-ți cât te-ar fi costat să-i faci pe The Beatles să susțină un produs – să zicem, o conservă de ton - când erau în apogeul celebrității, prin anii ’60. Sau cât te-ar fi costat să-l convingi pe Snoop Dogg să facă reclamă la o saltea prin anii ’90. Și totuși, acești titani culturali au promovat iarba gratis, ba chiar împotriva dorinței caselor lor de discuri. Iar această campanie cu vedete s-a desfășurat pe tot globul și a continuat an după an, până când iarba a devenit semi-legală prin 2010. E aproape un miracol.

Fix reputația asta cool m-a atras inițial la iarbă. Pe la vârsta de 17 ani, eram deja înnebunit să încerc. Prima oară când am fumat, am râs cum râd adolescenții în filme. Apoi am mâncat un teanc de clătite și am hotărât că iarba va fi viciul meu. Îmi plăcuse întotdeauna ideea de a avea un viciu, așa că am hotărât că voi fi fumător de iarbă. Odată m-am spart și am mâncat brânză la grătar și mi s-a părut că avea gust de soare. Altădată eram spart și am dat la TV peste 2001: A Space Odyssey și am hotărât să dau la facultatea de film. Dar, treptat, beneficiile au început să dispară și în viața mea și-au făcut loc tentaculele disconfortului și ale paranoiei. După punctul ăsta, am mai insistat cu iarba încă cel puțin zece ani.

La 21 de ani, fumam iarbă aproape zilnic. Jointuri, pipă, bong. Mă destresa. Eram cel mai înrăit fumător de iarbă din cercul meu de prieteni. Am încercat să cresc iarbă și acasă, în podul părinților, până a observat frate-miu ce fac și le-a zis alor mei. Am fumat iarbă la facultate și la job. Dar, pe măsură ce au trecut anii, iarba a devenit tot mai puțin plăcută, în moduri pe care refuzam să le recunosc.

Cred că m-am agățat de ea pentru că avea o aură de intelectualism artistic. Nu mi-a plăcut niciodată sentimentul de a fi spart, dar îmi plăcea ideea de a te sparge. Eu și prietenii mei stoneri ne asiguram mereu unii pe alții că majoritatea laureaților premiului Nobel fumau iarbă. Doar știam că iarba dezvoltă intelectul și amplifică sensibilitățile creative. Dar, și mai important, știam că iarba mă face să par un mare gânditor, un artist și un rebel care nu se teme de lege.

În realitate, aveam 27 de ani și făceam curat în băile unui hostel, în timp ce locuiam cu părinții. Și nu spun că lipsa mea de direcție era cauzată de iarbă, dar nici nu pot spune că iarba m-a ajutat. În timp, pe măsură ce prietenii mei mai focusați au început să câștige mai mulți bani și să mă sune mai rar, am început să observ lacune în imaginea idealizată a marijuanei.

Am început să mă întreb dacă eram cu adevărat un regizor la început de drum, așa cum îmi plăcea să cred. Și am început să suspectez că nu se cheamă că fac cercetare atunci când mă sparg în mijlocul zilei cu perdelele trase și mă uit la filme vechi. Dar nu am încetat să fumez iarbă, doar am început să realizez că eram un ratat.

Acesta a fost punctul de turnură. Începusem să mă urăsc, așa că nu mai era plăcut nici să fumez iarbă, și am redus cantitatea. Fumam mai puțin, să fiu mai puțin letargic, și așa am observat că unii dintre prietenii mei aveau joburi interesante. Am observat că alții aveau relații fascinante. Pe când eu nu făceam nimic cu viața mea. Am hotărât că viața înseamnă să faci lucruri, nu să zaci într-o cameră întunecată și să te gândești că ai putea face lucruri, dacă ai vrea.

Știu că descriu o experiență răspândită printre tinerii de douăzeci și ceva de ani și că nu toate problemele mele erau cauzate de iarbă, dar cred că și ea a fost un handicap. Mi-a coborât standardele. M-a făcut să simt că mediocritatea era o formă de protest. Îmi era greu să mă trezesc și mă bucuram de orice mici realizări pentru că eram mereu spart și nu foarte lucid.

Pe scurt: am renunțat la iarbă. Mi-a luat ceva și n-a fost ușor. Dar viața mi s-a îmbunătățit.

Astăzi cunosc o grămadă de persoane care fumează iarbă și reușesc să fie fericite și să aibă succes. Dar cunosc și persoane mai puțin norocoase. De exemplu, am un prieten căruia o să-i spun Ben. Eram foarte apropiați și îmi plăcea de el pentru că era amuzant. Dar, treptat, a devenit genul de persoană care nu putea începe ziua fără un pai și a încetat să mai fie amuzant. Mai rău, și-a pierdut abilitatea de a avea o conversație mișto și a ajuns să vorbească despre aceleași lucruri încontinuu: cum polițiștii sunt de căcat, cum corporațiile sunt malefice, cum companiile farmaceutice sunt oribile, iar drogurile ilegale sunt niște elixire cu proprietăți vindecătoare magice.

Ben nu pare fericit. Dar, odată, când am încercat, cu blândețe, să îi atrag atenția că poate nu îl ajută iarba, mi-a zis aceeași vrăjeală: că iarba e naturală, că e demonizată de guvern, bla bla.

E adevărat că iarba e naturală, dar la fel e și azbestul. Natural nu înseamnă nimic. Cred că oricine fumează multă iarbă pe o perioadă foarte lungă de timp e predispus la probleme mintale. Sunt multe studii care sugerează asta. Recomand în special acest articol din 2019 al lui Malcolm Gladwell.

Ideea articolului meu nu e să te conving că iarba e malefică. Nu e nici măcar rea, dar poate fi. Pentru mine a fost. Deci dacă și tu te îndoiești că iarba e tocmai bună pentru tine, gândește-te un pic. Nu o consuma decât dacă o iubești și simți că îți face bine. Și chiar dacă e așa, încearcă să stai o săptămână fără iarbă, doar ca să fii sigur.

Mie acum îmi plac petrecerile și mulțimile nu mă mai fac anxios. Dar mă stresează numai gândul de a fuma iarbă. Nu mi-e dor de sentimentul ăla de a fi captiv în capul meu. Viața e mai bună fără iarbă și îmi doresc să fi realizat asta mai devreme. Așa aș fi fost scutit de 15 ani de după-amieze pierdute, petreceri oribile și gânduri paranoice despre oameni.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.