De ce oftezi

O altă legendă despre Puntea Suspinelor e mai revelatoare: Dacă un cuplu trece cu barca pe sub ea și se sărută la apus, dragostea lor va dura o eternitate, iar genul ăsta de emoție aducea după sine un oftat de amor. (În filmul din 1979 A Little Romance, personajele principale jucate de Diane Lane și Thelonious Bernard își propun să-și onoreze relația fix așa.)

Adaptabilitatea oftatului este evidențiată în legendele despre Puntea Suspinelor. Suspinele au fost legate în literatură, muzică, filme și, în cazul ăsta, în arhitectură, de emoție. Oftatul poate fi rezultatul multor sentimente: suspinăm când suntem fericiți, eliberați, excitați, plictisiți, deprimați sau anxioși. Probabil că ai avut de curând un motiv să suspini, la anunțul unul vaccin promițător împotriva Covid-19 sau la rezultatele alegerilor din SUA. Poate că îi faci și pe alții să ofteze când le explici de ce nu poți veni acasă de sărbători.

În ciuda experiențelor noastre de viață care leagă oftatul de o diversitate de emoții, studiile făcute asupra lui s-au axat mai mult pe scopul respirator al procesului și nu la raportul său cu sentimentele.

Dar aspectele psihologice sau „fiziopsihologice” ale oftatului au început în sfârșit să fie explorate. O teorie recentă propune că oftatul nu este doar o resetare pentru plămâni sau respirație, ci și pentru emoții. Te echilibrează de pe urma emoțiilor puternice, fie că sunt pozitive sau negative.

Oftatul se pare că nu ar fi doar produsul emoțiilor, dar le-ar putea și induce, cum ar fi sentimentul de eliberare. Însă se pare că există și prea mult oftat. Oamenii cu tulburări de anxietate, care oftează mai mult ca alți, ar putea să-și dezechilibreze respirația fiindcă se bazează prea mult pe puterile eliberatoare ale oftatului.

Cercetările Universității din Oslo arată că majoritatea oamenilor au asociat oftatul cu emoțiilele negative, precum dezamăgire, înfrângere, frustrare, plictiseală și dor. Dar principala funcție fizică primară a oftatului este în beneficiul plămânilor. Oftatul împiedică colapsul alveolelor, micii saci de aer din plămâni, și menține schimbul de oxigen și dioxid de carbon, a spus Silvia Pagliardini, profesor asociat la Departamentul de Fiziologie de la Universitatea din Alberta.

Adulții sănătoși oftează cam o dată la fiecare cinci minute. Dacă nu oftezi și redeschizi alveolele, poți deveni hipoxic și să mori. Oamenii au murit când au folosit primele aparate respiratorii, fiindcă creatorii nu au ținut cont de suspin. Aparatele de ventilare moderne țin cont de asta. Când șoarecii sunt modificați genetic să nu poată ofta, ajung să moară de insuficiență respiratorie severă.

Istoric vorbind, oftatul era considerat ca un fel de reflux, a spus Pagliardini. „Plămânii cedează, trimit niște semnale la creier, iar acesta provoacă oftatul”, a spus ea. În ultimele deceni am aflat că suspinele sunt programate să aibă loc de către creier indiferent ce semnale vin de la plămâni.

În 2000, Nino Ramirez, profesor de chirurgie neurologică la Seattle Children's Research Institute, a publicat în Nature Neuroscience cu colegii săi o lucrare din care reieșea că o rețea din trunchiul creierului era responsabilă pentru mai multe tipuri de respirație, inclusiv pentru oftat. În experimentele pe șobolani, când oamenii de știință au secționat trunchiul creierului și au pus bucățile cu o grosime de jumătate de milimetru în vase Petri, ele încă mai aveau un ritm respirator, inclusiv oftatul, a spus Ramirez. Fără să fie nevoie de plămâni.

În 2016, Pagliardini și colegii ei au reușit să înțeleagă cum suspinele sunt generate în profunzime. La șobolani au descoperit un grup mic de neuroni într-o zonă a creierului numit complexul pre-Botzinger, care se ocupă cu generarea respirației normale, și cu oftatul și gâfâiala. Anumite molecule numite neuropeptide activează acele celule cerebrale și generează un oftat. „Dacă adaugi aceste peptide la partea respectivă a creierului, vei potența suspinele și dacă blochezi receptorii care detectează aceste neuropeptide, oftezi mai puțin”, a spus Pagliardini.

„Oftatul pare să fie regulat de cel mai mic număr de neuroni legați de un comportament uman fundamental”, a spus Jack Feldman, coautorul lui Pagliardini, de la Universitatea din California, Los Angeles, într-un comunicat de presă. 

Deși știm acum mecanica din spate, Ramirez a spus că suntem abia la început când vine vorba de a înțelege cum interacționează oftatul cu creierul la un nivel mai general. Într-un exemplu unde aceste cunoștințe ar putea fi relevante, complexul pre-Botzinger controlează neuronii care au norepinefrină în ei, un compus chimic care provoacă excitația. Există o teorie conform căreia la bebelușii care mor din cauza Sindromului Morții Subite a Sugarului (SMSS), acest sistem de excitare nu funcționează. Bebelușii nu oftează adecvat sau conexiunea neuronilor cu norepinefrina este tulburată. Nu se mai trezesc când respirația este deranjată și asta duce la deces.

„Pentru secole la rând, fiziologii au considerat respirația un mecanism care ajută plămânii să îți ofere oxigen”, a spus Ramirez. „Au trecut cu vederea rolulul respirației ca mecanism pentru controlul stării cerebrale.”

Până la urmă, respirația nu este numai schimbul automat de oxigen și dioxid de carbon. Modul cum respirăm este influențat de emoții, de mediu și invers. Gândește-te la anxietate, panică sau durere; sau la plăcere, îndrăgosteală și eliberare. Toate emoțiile astea ne pot influența respirația și suspinul.

Vlemincx recunoaște că este cam „solitară” în domeniul oftatului. A investigat nu doar fiziologia oftatului, dar și psihopatologia, felul în care proprietățile fiziologice interacționează cu partea psihologică.

Modalitățile prin care senzațiile fizice interacționează cu emoțiile noastre este o zonă de cercetare în evoluție, deși nu este nouă. În secolul al 19-lea, William James, „părintele psihologiei americane”, a zis că emoțiile sunt doar numele pe care le dăm senzațiilor din corp. Pe baza afirmațiilor lui, simțim eliberare și apoi oftăm, dar e posibil ca senzația fizică pe care o percepem de la expansiunea plămânilor să fie de fapt emoția eliberării.

Studiile despre cât de bine își simt oamenii propria inimă arată că bătăile inimii nu reacționează numai la emoții, ci le poate și influența. În mod similar Vlemincx crede că oftatul are o legătură bidimensională cu emoțiile. Emoțiile puternice pot declanșa oftatul, dar și el poate influența sentimentele.

Ramirez a spus că importanța emoțională a oftatului este și în limbaj. Când spunem că suntem „inspirați”, vorbim despre creierul nostru care este excitat. „Nu ai spune niciodată: Am o idee grozavă, am expirat”, a spus el. „Toată ideea asta că inspirația influențează starea creierului este extrem de importantă”.

De pe urma mai multor experimente de laborator asupra oftatului, Vlemincx și colegii ei au dezvoltat o teorie: Oftatul este ca un buton de resetare pentru respirație și pentru emoții.

Respirația este automată, dar cu toate astea are multe variații și flexibilitate. Ni se schimbă mult respirația, în funcție de ce facem, vorbim, râdem, alergăm, dar și după cum ne simțim și în funcție de mediul înconjurător. Când variabilitatea respirației devine prea scăzută sau începe să devină neregulată, Vlemincx a descoperit că apar suspinele și ne resetează ca să ne aducă „echilibrul dintre variabilitatea respirației aleatorii și nealeatorii”.

La nivel psihologic oftatul joacă un rol paralel, „ne ajută să ne calmăm în contextul stresului și excitației emoționale, induce un sentiment subiectiv de eliberare și deci ar putea funcționa ca un mecanism de gestionare a stresului și emoțiilor” a scris Vlemincx într-o lucrare despre oftat. 

În primele ei studii, Vlemincx și-a îndreptat atenția asupra legăturii dintre oftat și eliberare. Într-o lucrare din 2005, șobolanii au fost învățați că un anumit stimul însemna că nu le va fi electrocutată coada. Când au văzut acel indiciu „de siguranță” (analog pentru eliberare) au oftat de 20 de ori mai mult. Vlemincx a replicat acum aceste descoperiri la oameni, și a arătat că oftatul crește semnificativ când au parte de un indiciu de siguranță similar. Suspinele sunt asociate atât cu ameliorarea auto-raportată, cât și cu eliberarea tensiunii fiziologice.

Dacă un oftat este un fel de resetare, și fizică și emoțională, ajută să explicăm dualitatea lui și cum poate fi asociat cu emoțiile negative, stresul și anxietatea, în timp ce este legat și de cele pozitive, precum eliberarea, bucuria sau dorința. Pare un paradox, a spus Vlemincx, până te gândești la oftat ca la o resetare emoțională. Oftatul poate fi prezent pe parcursului oricărei stări emoționale importante, bună sau rea; adu-ți aminte de deținuții de pe Puntea Suspinelor sau de iubiții de sub el.

Unele dintre cele mai consistente descoperiri despre oftat este că e asociat puternic cu anxietatea. Când șobolanii au fost crescuți genetic să aibă un nivel mare de anxietate, au oftat mai mult decât cei crescuți cu un nivel scăzut de anxietate. Oamenii în dureri, cu gânduri neplăcute și cei care rezolvă probleme matematice stresante oftează mai mult. Oamenii cu anxietate, PTSD și tulburări de panică oftează mai frecvent decât cei fără aceste condiții.

Mulți oameni care oftează des nu sunt conștienți de asta, a spus Vlemincx. „Dar oamenii de lângă ei observă asta”, a spus ea. „De exemplu, oamenii cu care lucrează le spun adesea că oftează mult. Nu sunt conștienți până nu le spun alții.”

Vlemincx crede că atunci când o persoană este anxioasă, este mai probabil să caute constant eliberarea pe care o provoacă oftatul. Dar există un moment când oftatul poate fi folosit prea des ca mecanism de autoapărare. În studiile de laborator, oamenii cu tulburare de panică analizați au oftat excesiv. Unii au oftat atât de mult încât respirația lor nu a ajuns să se regleze și au intrat în hiperventilație cronică.

Când se întâmplă asta, hiperventilația nu este doar un efect secundar al panicii, ci contribuie și la sentimentele de anxietate, prin nivelurile cronic scăzute de dioxid de carbon din sânge. Când ajungi în hiperventilație și expiri o cantitate mare de dioxid de carbon, poți avea simptome precum amețeală și amorțeală. Asta îi poate face pe oameni să se panicheze mai mult, să respire mai profund și apoi să se simtă mai rău.

„Dacă ești anxios oftezi mai mult”, a spus ea. „Apoi, rata de suspine excesive induce hiperventilația, care aduce după sine anxietate. Ești apoi prins în cercul vicios al anxietății.”

Pentru persoanele cu tulburare de panică, care simt adesea că nu au aer, unul dintre tratamente, antrenamentul respirator asistat de capnometrie, sau CART, se bazează pe evitarea respirațiilor profunde. „Mai ales pentru oamenii cu un nivel ridicat de anxietate, să respire profund și des nu e o idee bună”, a spus Vlemincx.

Sfatul ăsta este în contradictoriu cu multe soluții de respirație pe care le pot primi oamenii anxioși, cât și cu diverse practici respiratorii din yoga sau meditație. Pentru mulți oameni o respirație profundă poate aduce eliberare și resetare, dar dacă o folosești de prea multe ori, poate deveni un cerc vicios, a spus Vlemincx.

Cu cât sunt mai negative emoțiile, cu atât eliberarea și recompensa survenite de pe urma unui oftat sunt mai mari, astfel suspinul este mai frecvent. Dar eliberarea nu durează mult timp. Așa că oamenii pot ofta mai des, în căutarea acelui sentiment de eliberare.

„E bine să respiri profund din când în când”, a spus Vlemincx. „trebuie, e sănătos. Dar trebuie să te asiguri că nu ajungi la punctul în care dezechilibrezi sistemul și începi hiperventilația. De asemenea, când un antrenor de yoga sau de sport îți spune să tragi aer adânc, fă-o doar dacă chiar te face să te simți bine.”

Dacă încerci prea mult să modulezi oftatul s-ar putea să nici nu ai parte de aceleași beneficii ca atunci când se întâmplă de la sine. Munca lui Vlemincx a descoperit și că există o diferență între oftatul spontan și unul planificat, sau la comandă, atunci când inspiri adânc intenționat. Când Vlemincx și colegii ei au pus oamenii să respire profund intenționat și le-a măsurat sentimentul de eliberare și tensiunea musculară, au observat că suspinele la comandă nu au adus la fel de multă eliberare ca cele spontane.

Vlemincx a spus că e posibil să se datoreze faptului că oftatul a fost perceput ca o sarcină, astfel nu a mai funcționat în același fel. Sau poate că persoana respectivă ofta deja spontan, iar adăugarea unui suspin programat nu a mai produs relaxarea, ci a împins la oftat excesiv.

Studiul oftatului este complicat. Să faci oamenii să fie conștienți de oftat le poate schimba cantitatea de suspine sau îi poate face prea atenți la respirație.

Ramirez a spus că și la șobolani studenții lui descoperă că sunt mai multe tipuri de oftat care par să aibă efecte diferite asupra corpului și a comportamentului. „Îi înnebunește câteodată fiindcă suspinele șoarecilor sunt atât de diferite”, a spus el.

Sfatul lui Vlemincx este să nu complici oftatul. „Atâta timp cât ești sănătos/ă nu forța oftatul”, a spus ea. „Dacă nu e nicio problemă, nu încerca să repari nimic. Există un motiv întemeiat pentru care oftezi așa cum o faci, natural.”