Am făcut turul Islandei cu autostopul în 6 zile și mă mir că am scăpat întreg

Înainte să plec din Reykjavík am fost într-o excursie pe Golden Circle, pe o ploaie interminabilă, dar cu o ghidă simpatică. Mi-am dat seama apoi că nu renta să plătești zeci și sute de euro ca să vezi niște obiective accesibile și de unul singur.

M-am săturat repede să filmez erupțiile lui Strokkur, fratele adormitului Gaysir, care a dat numele fenomenului, în ploaia exasperantă, dar măcar în complexul comercial local am mâncat un ciolan de miel a-ntâia de la un restaurant mai ieftin, cu autoservire – islandezii au niște oi scunde și grase, diferite de ale noastre. Mi-am făcut de multe ori și singur, la hostel. 

Apropo de mâncăruri dubioase, în Islanda am mai încercat rechin fermentat cu brennevin, tăria lor națională, și lifrarpylsa, un fel de lebăr dezgustător, mult mai grețos ca rechinul fermentat, pe care de foame l-am înghițit fără probleme. Am zis pas la chestiile amenințate cu dispariția, cum ar fi pufinul și balenele minke. 

După două săptămâni de peripeții prin Reykjavík, am zis să plec de capul meu într-un tur pe Ring Road, șoseaua națională care înconjoară Islanda. Am pornit din capitală în sensul acelor de ceasornic, pentru că tot auzisem de Akureyri, al doilea oraș ca mărime, aflat în nord, și pentru că aveam autobuz direct, la vreo 50 de euro.  

Am ajuns seara târziu în Akureyri, după șase ore și jumătate de mers cu autocarul. Într-o parte aveam oceanul și piramide vulcanice solitare, învăluite în cețuri, pe cealaltă, câmpuri cu lavă. 

Am prins doar o oră în oraș pe lumină în dimineața următoare, după ce a stat ploaia. M-am învârtit prin centru și prin portul de agrement, cuibărit între munți înzăpeziți, și am aflat că balenele pot fi văzute mult mai des acolo, uneori chiar din port.  

Pe la prânz am ajuns cu un minibus la cascada Skógafoss, cea mai mare ca debit din cele peste zece mii de foss-uri din Islanda, iar acolo mi s-a cam înfundat. Noroc că ieșise soarele și afară era plăcut, pentru că am stat niște ore bune cu un carton în brațe, pe care scrijelisem cum-necum cu un pix unde voiam să ajung, până m-a văzut un tip care s-a dovedit a fi român, șofer de profesie.  

Tipul ăsta m-a dus cu camionul lui pe malul minunatului lac Mývatn, pe lângă cratere vulcanice, câmpuri cu lavă, crevase, canioane și grote. Undeva pe aici e și peștera cu un izvor termal unde Jon Snow face dragoste cu Ygritte în Game of Thrones. M-a lăsat nu departe de Dimmuborgir, „orașul întunecat”.  

Ăsta e un loc de poveste, cu forme bizare create în lavă – tuneluri colapsate, grote, stâlpi și alte formațiuni pietroase –, pe care probabil nu l-aș fi văzut dacă nu ar fi inspirat numele unei cunoscute trupe de black metal. Am făcut vreo doi kilometri pe jos de la un mic canion format între falii tectonice până la Dimmuborgir, unde a urmat o altă drumeție de câțiva kilometri. Apoi m-am odihnit la restaurantul situat la înălțime, cu vedere panoramică deasupra lacului și mi-am pus burta la cale cu un fel de burger cu miel în pită.  

Aș fi vrut să ajung și la grotă și poate la Dettifoss, cea mai puternică cascadă din Europa, dar era deja după-amiază și eram obosit, așa că nu părea fezabil, mai ales că de aici depindeam în întregime de bunăvoința străinilor.  

Am hotărât să merg mai departe, spre est, și nu-mi amintesc cât am stat și ce metodă am folosit, dar cumva am găsit o ocazie cu o islandeză care nu prea avea chef de conversație, și în cea mai mare parte a timpului a stat cu căștile pe urechi.

Asta mi-a convenit, pentru că am putut să mă pierd în peisajul cu izvoare aburinde și platouri golașe de piatră roșiatică. Am mers cu ea aproape două sute de kilometri pe Ring Road, peste munți, până în Egilsstaðir, un orășel pe malul unui râu care formează un lac îngust și lung, în estul insulei, al cărui nume l-am tot repetat ca să-l rețin și să-l pot pronunța.  

Din Egilsstaðir aveam câteva obiective. Unul era canionul Stuðlagil, la vreo 70 de kilometri, unde un alt râu turcoaz lăptos curge printre versanți din coloane bazaltice, poate cel mai spectaculos obiectiv din Islanda, după mine. Celălalt, cascada Hengifoss, care se prăbușește 128 de metri de pe un versant ca un blat de tort Doboș, cu straturi de cremă maro, și poate pădurea de pe malul lacului, o raritate într-o țară despădurită în urmă cu secole. Cum m-am lămurit și eu pe parcurs, Islanda e o destinație în primul rând pentru natură, nu pentru orașe.  

A doua zi, după aproape două ore de așteptare, am găsit cu greu pe cineva care să mă ia pe Ring Road, înapoi spre nord-vest, spre Stuðlagil. Până la urmă, o adolescentă și-a convins tatăl să oprească. Am mers cu ei cei 50 de kilometri până unde trebuia să ies de pe șosea. M-ar fi dus până la canion, la cât l-am lăudat, dar tatăl n-a vrut să bage mașina închiriată încă 20 de kilometri pe un drum neasfaltat, pe malul râului.  

A urmat altă așteptare considerabilă și un alt șofer, un inginer care lucra la drumul în construcție către canion. După ce am trecut pe un pod pe malul estic, m-a lăsat la câțiva kilometri de canion, care nu puteau fi făcuți decât pe jos, pentru că drumul era pe terenuri private. După ce depășești un gard de lemn cu poartă, treci pe lângă mici cascade, tăpșane cu căpițe de fân cu acoperitori albe sau negre și oi cățărate pe malurile înalte și abrupte.  

Pe drum a picurat, dar la scurt timp după ce am ajuns la canion s-a înseninat și am făcut câte selfie-uri am vrut cu soarele în față și șuvoiul turcoaz sclipind printre mănunchiuri de coloane hexagonale ca niște stupi în fundal. Locul e ireal de frumos, trebuie văzut ca să-ți faci o idee. La întoarcere, înfometat și deshidratat, m-am bucurat că în punctul unde începea drumul pe terenuri private, cineva ținea o mică rulotă cu hotdogi, cu generator de curent și toaletă.  

Am pierdut încă vreo oră până să mă agăț de cineva, de data asta un fermier local care s-a oferit să mă ia până la casa lui. Din vorbă în vorbă, am aflat că soția lui era moldoveancă, așa că m-a luat acasă să facem cunoștință, iar după ce-am stat de vorbă cu nevasta, m-am întors la drum. Nu mai țin minte cum am făcut cei încă 50-60 de kilometri înapoi la Egilsstaðir, dar când am ajuns se făcea deja seară.  

Nu am reușit să găsesc niciun pat liber la hostelul unde stătusem cu o noapte înainte, nici pe altundeva. Singurul loc pe care l-am găsit era pe coasta sud-estică, la vreo 150 de kilometri, la un cort, într-un camping, în regim de hostel, cu vreo 70 de euro. Din lipsă de alternativă l-am și plătit, deși rezervarea nu putea fi anulată sau reprogramată.  

M-am postat pe drumul spre sud, ceea ce probabil n-a fost cea mai bună idee, pentru că treceau puține mașini și vreo oră nu a oprit nimeni. M-am repoziționat pe Ring Road, spre sud-est, dar iarăși am stat o oră pe loc și am început să-mi pierd speranța, pentru că eram la intrarea în oraș, era deja trecut de 9 și, după cum constatam, odată ce începe să se întunece nu mai oprește nimeni.  

Trecuse de zece când, în sfârșit, cineva a oprit. Doi puști, un băiat și o fată în jur de 20 de ani, mergeau acasă, într-un oraș din fiordurile de est – există unele și în vest –, Reyðarfjörður, care astfel a devenit și destinația mea. O a doua mașină, numai cu băieți, completa gașca. La un moment dat au oprit să alimenteze, și sporovăiau veseli pe limba lor, când unul dintre ei a început să-mi zică în engleză râzând că băiatul care mă luase în mașina lui ar fi vrut să mă masturbeze. M-am făcut că nu înțeleg, apoi am zis ceva de genul „Haha, very funny”, dar, înapoi în mașină, mi-am dat seama că băiatul era gay.  

Povestea asta n-a continuat în niciun fel, iar încercările mele de a găsi cu ajutorul lor un loc unde să petrec noaptea nu au dus nicăieri. În cele din urmă au depășit Reyðarfjörður și m-au lăsat pe Ring Road în fața unui tunel care intra într-un munte, iar ei s-au întors în oraș. Peste vreo zece minute mașina lor a apărut din nou val-vârtej, a oprit în dreptul meu, iar fata m-a întrebat cum mă cheamă, că voia să știe băiatul. Apoi au plecat la fel de brusc cum au apărut, lăsându-mă perplex.  

Aveam însă probleme mai mari. Începea să picure din nou, se lăsau frigul și întunericul, mașinile treceau din ce în ce mai rar și nici vorbă să oprească. După vreo oră am început să contemplu perspectiva de a dormi pe undeva pe jos, în frig, și chiar m-am chircit pe niște bănci de lemn, de unde vedeam orașul luminat în depărtare, peste apa fiordului. Era frumos, dar nici vorbă să dormi în ploaie.  

Puteam să o iau înapoi spre Reyðarfjörður, cale de vreo cinci kilometri, dar eram obosit, cu picioarele foarte inflamate, și aș fi ajuns acolo rupt, după vreo două ore, iar a doua zi aș fi fost invalid. În punctul ăsta glezna îmi era deja inflamată permanent și dureroasă și luam antiinflamatoare și analgezice încontinuu. 

În cele din urmă, cum trecuse bine de ora 11, am sunat la poliție și le-am spus ce problemă aveam. Au contactat secția locală, iar în vreo jumătate de oră eram din nou în mașina poliției, în drum spre Reyðarfjörður, în timp ce șoferița încerca să-mi găsească un loc unde să dorm.  

Singura opțiune, după cum știam deja de pe Booking, era un hotel care costa 220 de euro pe noapte. Am încercat să-i explic că nici nu mai dețineam atâția bani cu totul, dar a insistat că nu aveam de ales, așa că am scos de la un bancomat aproape toți banii rămași pe toate cardurile, vreo 200 de euro. Când a sunat să întrebe dacă îmi puteau face o reducere, s-a dovedit că de fapt hotelul nu mai avea nicio cameră disponibilă. M-a lămurit că la ea acasă nu se punea problema să mă ia și nici nu știa pe nimeni care m-ar fi putut găzdui. Nu avea de ales decât să mă lase în oraș pe străzi, în frig, după ce mă salvase de pe șosea din frig.  

Am găsit tot eu o soluție, pentru că mi-am amintit că în Germania mă refugiasem câteva ore în sala cu bancomate a unei bănci, așa că i-am sugerat să mă ducă într-un loc similar. Mi-a spus că n-aveam voie să dorm într-un loc de genul ăla, dar m-a lăsat în fața unui mall care avea un hol cu bancomat și mi-a spus că dacă după ce pleacă intram să dorm acolo, ea nu avea ce să facă.  

În vestibulul ăsta se intra prin uși mari cu geamuri, automate, și era separat de interiorul magazinului prin alte uși, închise. A fost cea mai ciudată noapte petrecută în Islanda, cuibărit peste hainele mele, cu rucsacul sub cap, după o masă frugală din puținele resurse pe care le mai aveam cu mine. Am dormit agitat și am visat intens că eram dat afară din holul ăla, iar de vreo două ori a trebuit să ies în ploaie să mă piș.  

Dimineață însă m-am trezit odihnit. Afară, cețurile se ridicau de pe fiord și tocmai ieșea soarele. Am intrat în prima cafenea, unde m-am spălat pe dinți la baie, am băut un ceai și am luat micul dejun. Mă simțeam ca nou.  

La ieșire am dat o raită prin oraș. Îmi amintesc de Reyðarfjörður în dimineața aia ca unul dintre cele mai frumoase locuri prin care am călcat: vârfurile înzăpezite ale munților ieșeau din nori, apa neclintită a oceanului șerpuia prin defileu, steagul curcubeu fâlfâia sus pe stâlpi printre nave pescărești, iar orășelul pașnic se trezea încet la viață.  

Am vizitat o colecție enormă de roci vulcanice a unei casnice care a trăit în localitate – opaluri, agate, obsidian, cuarțit, ametist –, apoi m-a luat un șofer de tir, dar la urcare mi-a căzut fără să-mi dau seama geaca cu portofelul și a trebuit să mă întorc după ele. Le-am găsit neatinse în locul unde mă urcasem.  

Cum cei cu cortul au înțeles că nu reușisem să ajung în noaptea precedentă și au fost de acord să mă primească în noaptea următoare, am pornit din nou spre Stafafell.  

Am ajuns cu un cuplu de nemți într-o dubiță, șerpuind pe coastele ultimelor fiorduri din sud-est și oprind din când în când ca tipa și cu mine să facem fotografii, pe plaje vulcanice întinse ca niște deșerturi sau acoperite de pânze de apă, la poalele munților solitari apăruți de nicăieri și în orășele pitorești ca Djúpivogur, la ieșirea din ultimul fiord estic.  

În cele din urmă, cei doi s-au dovedit cam antipatici – tipul tot insista că ei au programul lor, de parcă încercam eu să le impun vreun itinerar. Cum era devreme, am mers cu ei ceva mai departe de Stafaffel, până la Höfn, un orășel pe coasta sud-estică, unde am decis să mă despart de cei doi, și am intrat în micul muzeu local și apoi în restaurantul în care am mâncat o friptură fragedă de cal islandez.  

Nu avea sens să mă îndepărtez mai mult de cazare, doar ca să mă chinui apoi să mă întorc, așa că am găsit o altă cursă pentru cei 30 de kilometri înapoi și am făcut check-in-ul la recepția campingului pe după-amiază, am făcut duș în baia cu apă caldă amenajată într-un container, am mâncat din resturile mele, în principal hering uscat la soare, cu greu comestibil, cu care islandezii au supraviețuit însă sute de ani, în timp ce salivam la mielul de pe un grătar.

Apoi, am avut toată seara să pozez de aproape caii din herghelia proprietarilor, oportunitate pentru care unii plătesc, și am stat până spre miezul nopții la un foc cu alți turiști. Cortul era înalt și prevăzut cu sac, așa că am dormit chiar bine, în orice caz mai bine ca-n noaptea precedentă, deși a plouat și a trebuit din nou să ies noaptea din cort.  

De dimineață am tras de ceai în containerul cu bucătăria campingului până s-a oprit ploaia. Îmi rămânea doar sudul de văzut, adică maximum două zile, am calculat eu, și mi-am luat și un bilet de avion, cel mai ieftin posibil, cu escală de aproape 20 de ore în Veneția. Ajungea pe la 12 noaptea și pleca a doua zi seara, deci trebuia să dorm în aeroport, dar măcar aveam o zi întreagă să văd Veneția.  

A urmat cel mai dubios autostop, în mașina unei franțuzoaice care m-a luat peste niște catrafuse pe care era o placă de lemn, unde trebuia să stau întins ca să am loc, lângă fiul ei de vreo zece ani, apoi încă o cursă nememorabilă. În punctul ăsta mă plictisisem deja și să povestesc de unde sunt și pe unde am umblat în Islanda, și să-i ascult pe  binefăcătorii mei de ocazie. Mă bucuram doar că mă mișcam și nu trebuia să stau prea mult ca să găsesc câte o mașină de ocazie.  

Așa am ajuns la unul dintre cele mai cunoscute obiective, laguna glaciară de lângă ghețarul Jökulsárlón, vizibil în distanță, și așa-zisa „Plajă cu diamante”, o plajă întinsă, de pietriș vulcanic negru, presărată cu mici ghețari care la vremea aia se topeau în soare și în apa mică de la malul oceanului. Am stat aici aproape jumătate de zi, plimbându-mă pe malul lagunei și de-a lungul plajei.  

La plecare am găsit cu greu pe cineva care să mă ia, pentru că era plin de turiști, iar în locuri aglomerate e mai greu să te ia cineva. Până la urmă, un adolescent și-a convins mama să oprească și am mers câteva zeci de kilometri cu cei doi francezi stabiliți în Islanda, dar veniți în sud în vacanță, până în apropiere de hotelul lor de la Skaftafell.  

Apoi, la o benzinărie, după ce m-am dus timp de vreo oră la toți șoferii care alimentau să-i întreb dacă merg spre Vík, și după zeci de ignorări, explicații, scuze și minciuni sfruntate, un american care la început m-a refuzat, s-a răzgândit brusc, amintindu-și de vremurile când făcuse autostopul, și m-a luat cu el. A fost noroc chior, pentru că mergea spre Keflavík, unde locuia, așa că am rămas cu el tot drumul până la Vík í Myrdal, aproape 140 de kilometri.  

E o porțiune din Ring Road pe care peisajul e spectaculos, cu deșerturi negre bolovănoase, nesfârșite câmpuri de lavă inundate de râuri coborâte din ghețari, piscuri înzăpezite în zare, șiruri de stânci teșite ca niște măsele, cu gingii de pajiști verde crud și ocazionalele piramide și zigurate chiar la ocean.  

Am prins apusul pe plaja neagră de la Vík, întreruptă de un munte care intră în ocean și care nu te lasă să treci pe partea cealaltă, unde se află renumita plajă Reynisfjara, o altă locație din Game of Thrones. Aici se află o mică grotă în coloanele de bazalt negru și niște stânci ascuțite ca niște canini, sau troli, potrivit folclorului local, care prelungesc muntele în ocean, vizibile de pe ambele părți.  

Apoi, într-un local de lângă plajă, am băut o bere și am mâncat cu ultimii bani o tocană de cod cam insipidă. Nu aveam nimic aranjat pentru noaptea aia și devenea evident că nu mai aveam cum să ajung nicăieri altundeva, nici măcar pe plaja de pe partea cealaltă a muntelui din Vík. Pe site-urile de rezervări nu am găsit un singur loc de cazare în tot orașul, cel puțin nimic sub o sută de euro. Începeam să mă neliniștesc.  

Am terminat consumația și a trebuit să ies în frig, de unde am sunat la toate pensiunile care aveau numărul de telefon pe Google.  

Bătea un vânt rău și începusem să tremur, așa că am început să contemplu posibilitatea de a urca până la frumoasa biserică care trona deasupra orașului pe un deal abrupt, unde mă gândeam să fac cumva să intru și să dorm, chiar dacă trebuia să sparg vreun geam pentru asta.  

În cele din urmă, m-am înțeles cu proprietara unei pensiuni, după ce m-a tot făcut să sun peste jumătate de oră, apoi peste zece minute și tot așa, ca să vadă dacă i se eliberează vreo cameră și după ce am convins-o să lase prețul de la 180 de euro, la 100, cu argumentul că ăștia erau toți banii de care dispuneam. Mi-am sunat un prieten de încredere când vine vorba de ajutor în bani și i-am explicat situația, iar el mi-a transferat 150 de euro pe Revolut.  

Măcar în noaptea aia am dormit într-o cameră ca lumea, cu pat mare, chit că amenajarea nu mi se părea de sute de euro pe noapte, iar a doua zi am luat micul dejun inclus cu un bufet fancy, într-un corp de clădire separat, cu pereți din geamuri pe toate părțile și vedere panoramică asupra orașului și oceanului.  

Partea cealaltă a muntelui și încă vreo două cascade mai spectaculoase erau ultimele mele obiective în Islanda, apoi eram fericit să mă îndrept către aeroport în aceeași zi, pentru că seara aveam avionul. Erau două posibilități ca să ajung la Reynisfjara: să ocolesc obstacolul cu autostopul zece kilometri pe Ring Road, și apoi încă zece kilometri pe drumul către plajă, sau peste Reynisfjall, muntele de doar 340 de metri înălțime și 800 de metri lățime care stătea între mine și obiectivul meu.  

Maps îmi arăta că exista un drum pe jos, îl și vedeam de pe terasa pensiunii, aflată la baza muntelui, pe partea de est, și-mi spunea că ar fi durat 50 de minute să trec de partea cealaltă. Cu mașina era însă un drum de zece minute, iar proprietara pensiunii m-a sfătuit să nici nu încerc pe jos, cu cârja mea. Poate mă lua chiar vreun oaspete de la pensiune la plecare, a adăugat.  

Ăștia s-au împrăștiat însă ca potârnichile, iar un japonez singur într-un SUV enorm chiar m-a scos din sărite. Când l-am întrebat de ce nu mă ia, ce-l costă, dădea din colț în colț, pentru că n-avea niciun motiv dincolo de faptul că n-avea chef de mine. Până la urmă a folosit pretextul că mașina era închiriată și n-avea voie, un mare bullshit.  

Cincizeci de minute am stat doar la șosea, iar în dimineața aia, la poalele Reynisfjall, nu voia să oprească nimeni. M-am umplut de draci și de ură la adresa turiștilor care treceau încontinuu la ora aia în mașinile lor închiriate, în special la adresa bărbaților singuri în mașini mari și puternice. Până la urmă am renunțat, și am decis să-mi încerc norocul pe jos, în fond dacă aș fi pornit de la început poate că deja aș fi ajuns pe partea cealaltă a muntelui.  

Am început urcușul greu, chiar dacă poteca era lată și pietruită. La fiecare câteva minute trebuia să mă opresc să-mi trag sufletul, și am ajuns sus doar numărând serii de pași, dar măcar perspectiva panoramică asupra orașului făcea tot efortul.  

La un moment dat mi-am dat seama că uitasem să-mi umplu sticla de apă – peste tot în Islanda mi-am făcut provizia de apă direct la chiuvetă, pentru că e excelentă. Curând am terminat restul pe care-l aveam, iar la chinul urcușului s-a adăugat o sete teribilă, care mă făcea să-mi vină să vărs, probabil și din cauza glicemiei crescute după mic dejunul copios de la pensiune.  

Am ajuns cu chiu cu vai în vârf, după mai bine de o oră de urcat. Pe platou am descoperit o baltă stătută, formată la ploile recente, m-am pus în fund în nisipul ud de lângă ea, și atent să nu stârnesc stratul de nămol mai fin de pe fund, am scufundat sticla în așa fel încât apa curată de deasupra să se scurgă înăuntru. Am băut din nou și din nou, până n-am mai putut, apoi am luat-o cu puteri proaspete pe drumul în jos, pe partea cealaltă a muntelui.  

Doar că drumul în jos a deveni din ce în ce mai abrupt, în cele din urmă a dispărut și a rămas doar grohotiș care se prăvălea la vale la orice pas. A devenit evident că nu aveam cum să cobor pe acolo, așa că am urcat la loc, din nou cu mare efort, și din nou m-am dus la baltă, unde mi-am umplut la loc sticla și mi-am potolit setea. Am luat-o pe alt drum, în locul unde se bifurcau niște poteci, dar de data asta am mers o oră pe creastă, spre ocean, până unde drumul se oprea brusc, la mare înălțime, deasupra apei. Nici acela nu era drumul bun. Prin jurul muntelui zburau parapante și au început să apară rari trecători, dar nici ei nu știau drumul până pe partea cealaltă,.  

Mai bine de o oră am rătăcit aiurea pe munte, după ce m-am tot întors la balta aia pentru apă, indus în eroare din nou și din nou de Google Maps. Semnal aveam bine mersi, pentru că în apropiere pe platou era o construcție cu antene, dar în locul ăla aplicația nu făcea diferența între drumurile care se opreau la înălțime, urmând căderi abrupte, și cele care coborau lin până pe partea cealaltă.

La un moment dat, sus pe platou, am dat peste doi berbeci cu o oaie. Am vorbit frumos cu ei, apoi i-am cam luat la mișto, iar în scurt timp berbecii au început să înainteze în direcția mea, apoi să fugă, și era clar că aveau de gând să se înfigă în mine. Pe lângă cârjă, am scos din pământ un par și cu amândouă am fugit pe acolo dintr-un loc în altul, încercând să-i intimidez pe cei doi berbeci nebuni și să mă îndepărtez de ei. Până la urmă, am reușit să pun ceva distanță între mine și ei, dar îmi cam tremurau picioarele. M-am speriat așa tare că pe partea cealaltă, după ce-am găsit în sfârșit drumul bun, am trecut pe lângă niște oi și le-am ocolit de departe.  

Pentru că drumul mă scotea la vreo doi kilometri de plajă, am reușit să opresc una din mașinile care treceau una după alta și am ajuns într-un târziu la grotă. Era deja trecut de unu și jumătate, așa că n-am pierdut vremea. Mai aveam jumătate de zi să văd cascadele care figurau în toate excursiile organizate din sud, și să ajung la aeroport, la o distanță de 230 de kilometri.  

Am așteptat răbdător în puhoiul de turiști să pot face poze în grotă și la coloanele ca niște scări naturale, cu stâncile-troli din ocean în spate, m-am împrospătat puțin la toaleta restaurantului de acolo și m-am pus la pândă pentru următorul autostop.  

Încă o dată am avut un noroc chior, pentru că în timp ce stăteam pe o piatră lângă parcare, a oprit lângă mine un autocar cu excursioniști care aparținea tocmai firmei cu care făcusem excursia la Golden Circle, iar șoferul era și el același. Ghida era alta, dar după ce am sporovăit cu șoferul, s-a oferit să vorbească cu ea și s-o convingă să mă ia pe gratis până la următoarea lor oprire, la cascada Skógafoss. Nu m-am mai despărțit de ei.  

După Skógafoss, cascada care te face leoarcă, i-am însoțit la Kvernufoss, cascada unde se poate intra în spatele căderii de apă, respectând orarul de vizitare și întoarcere la bus, ca orice turist disciplinat. A fost de vis – o excursie întreagă, organizată și comodă, complet moca. M-au lăsat la terminalul lor de autobuz din Reykjavík, de unde am prins apoi direct shuttle-ul de aeroport.  

În Veneția am dormit neîntors în aeroportul Marco Polo, aproape opt ore, apoi a urmat un sprint de o zi întreagă de-a lungul orașului, de la Piazzale Roma la Piața San Marco, și o cursă nebună contratimp pe autobuze până la aeroportul din Treviso, la 40 de kilometri distanță, duminica seara, când nu mai mergea niciun bus expres direct la Treviso. Ca prin minune, am prins la mustață toate legăturile, și m-am urcat în avion fericit că mă întorc acasă, după trei săptămâni de aventuri și pribegie.  

Cu totul, în cele trei săptămâni în Islanda am spart vreo 3.500 de euro, din care o mie au fost telefonul nou și săptămâna petrecută în Reykjavík, în speranța că-l voi recupera pe cel pierdut.  

Întors în România, mi-a luat o lună să pot vorbi cu cineva despre ce mi s-a întâmplat și să pot scrie despre asta. Și un an să termin povestea.