tulburare borderline. comportament borderline
Imagine de autorul articolului
Identitate

Crizele fratelui meu cu borderline mi-au transformat copilăria într-un iad

„Una dintre primele mele amintiri e o bătaie între fratele meu și tata. Pe atunci, eu aveam vreo doi ani și frate-miu vreo 12.”
16.2.21

Poveste spusă de Marieke (23 de ani)* și redactată de Djanlissa Pringels

„Una dintre primele mele amintiri e o bătaie între fratele meu și tata. Pe atunci, eu aveam vreo doi ani și frate-miu vreo 12. Tata devenise violent pentru că simțea că fratele meu nu făcea suficient de repede ce îi spunea.

Acum, douăzeci de ani mai târziu, e o amintire vagă. Dar sentimentul de atunci e încă intens. Voiam să dispar într-un colț al camerei. De când sunt mică, am dorința asta să devin invizibilă dacă are loc un conflict în jurul meu. Fratele meu a fost psihotic din copilărie și ne-a terorizat pe mine și pe maică-mea ani de zile. Abia acum câțiva ani am reușit să retez orice contact cu el, dar am rămas cu cicatrici care poate nu se vor vindeca niciodată.

Publicitate

Fratele meu, Wouter, a fost mereu foarte creativ și părea că are tot ce îi trebuie pentru o viață frumoasă, de succes. Dar totul a început să îi meargă foarte prost, încă din copilărie. Tata era un bărbat agresiv care îl bătea și pe el și pe mama. La un moment dat, a plecat din viața noastră și am rămas doar noi trei. La școală, Wouter și-a făcut prieteni care aveau o influență proastă și a renunțat la studii. Stătea toată ziua pe străzi și fuma iarbă.

În adolescență, a fost închis într-un centru de detenție juvenilă, unde a fost consultat de un psihiatru. A fost diagnosticat cu borderline. Mai târziu, a devenit și psihotic, lucru care se întâmplă când persoanele cu borderline fumează prea multă iarbă. I s-au prescris medicamente și l-au ajutat: s-a întors la școală, a devenit mult mai calm și atmosfera de acasă era mult mai plăcută. Până când nu și-a mai luat medicamentele și comportamentul lui a devenit mai extrem ca niciodată.

Wouter a început să încerce să controleze totul. Dacă nu ieșea bine ceva, răbufnea pe mine și mama. Urla, distrugea mobila, ne jignea. Odată, m-a aruncat în fereastră, noroc că tocmai o închisesem, altfel aș fi căzut în gol. Altădată și-a uitat cheile. A sunat la ușă, dar eu eram la duș și n-am putut să îi deschid imediat. Cum am deschis, mi-a tras un pumn în față. I s-a părut că așteptase prea mult. Când mama venea acasă cu cumpărături care nu erau pe gustul lui, trântea totul de pereți.

Publicitate

Ne verifica și banii. Mama trăia din ajutor social și abia ne descurcam. Fratele meu îi cerea mereu bani de iarbă, pentru abonamentul la sală sau pentru adidași scumpi. Încă face asta și azi, deși e adult. Iar ea se temea prea tare ca să îl refuze. Dacă spunea nu, ne distrugea toate bunurile din casă. Am primit un laptop din partea școlii ca să pot lucra acasă, dar Wouter mi l-a luat imediat. Nimeni n-a îndrăznit să-i spună nimic. Mama învățase din relația abuzivă cu tata să facă orice ca să evite conflictele. A făcut asta și cu fratele meu.

El era mereu foarte gelos, într-o competiție continuă cu mine – deși eram cu zece ani mai mică decât el. De exemplu, se enerva că încă merg la școală sau că petrec mult timp cu familia. Avea mereu impresia că el îi iubește mai mult și, de câte ori murea o rudă, simțea că el suferă mai tare decât toți. Când mi-am luat în sfârșit diploma, mi-a zis că e o bucată de hârtie fără rost și că tot efortul meu fusese în zadar. Abia când am început să merg în vizită la prieteni și să cunosc alți frați mai mari, am realizat că situația de acasă nu era normală.

Wouter ocupa tot spațiul din casă. Simțeam că niciodată nu e loc pentru mine. Până la urmă, am dezvoltat o tulburare alimentară. Nu aveam control asupra vieții mele, așa că m-am gândit că măcar pot controla ce bag în gură.

Cu cât mâncam mai puțin, cu atât eram mai calmă. În unele zile, vomitam de 12 ori la rând. În momentele în care vomitam, mă concentram doar pe mine, era timpul meu. După o vreme, am amorțit. Pur și simplu nu mi-a mai fost frică de fratele meu. Eram preocupată doar cum să mă înfometez mai bine. Mi-am dat seama că am o problemă, dar nimeni nu mă ajuta să găsesc o soluție. Mama s-a gândit că o să mă descurc singură, pentru că am fost mereu foarte independentă. Plus că avea destule pe cap. Wouter mi-a zis că m-am urâțit și că o să mă bată dacă mai continui să fac asta.

Publicitate

Deși eram furioasă pe el, simțeam mereu și milă. Vedeam cum îl consumă durerea. Psihozele lui se manifestau prin paranoia: i se părea că e urmărit, auzea voci în cap și deodată s-a întors total împotriva lui însuși. Era fioros și imprevizibil. Când mă uitam în ochii lui, mi se părea pierdut în altă lume. Uneori dispărea ore în șir sau distrugea lucruri prin casă. Alteori nu dormea și apoi se plângea toată ziua. Vorbea ore în șir despre lucruri dureroase din trecut: tatăl nostru, prietenii pe care îi pierduse, durerea pe care ne-o cauza. Oricât de furioasă eram, îmi era milă.

Mamei îi era incredibil de greu, pentru că era totuși copilul ei. Psihozele îi dădeau gânduri de sinucidere. Au fost momente în care mama a trebuit să-l oprească, pentru că voia să-și taie venele. În timpul ăsta, toți cei din exterior îl percepeau ca pe un tip foarte arătos și amabil. Nimeni nu știa durerea lui și nici durerea noastră. Pentru că Wouter se pricepe să mintă foarte bine. Îi minte și pe alții, se minte și pe el.

Acum câțiva ani, am hotărât să mă distanțez de el. Și cu mama se vede rar, de câteva ori pe an, când are nevoie de ceva. Deși nu mai e, fizic, în lumea ei, o domină pe mama. Își face zilnic griji pentru el și simt că trebuie să compensez cumva pentru absența lui. Nu îmi exprim emoțiile, nu cer ajutor, fac totul singură.

Am rămas traumatizată de copilăria pe care am avut-o. Dacă urlă un bărbat, mă îngrozesc. Când un prieten trântește paharul prea tare pe masă, îngheț și mă pregătesc de un conflict. Uneori mă tem când iubitul meu e supărat, deși nu are legătură cu mine. Mă tem că o să mă lovească. La fel se simte și mama.

Publicitate

Îmi pare rău pentru Wouter. Sistemul l-a nedreptățit. Psihiatrii nu au verificat niciodată dacă își ia tratamentul, dacă e mai bine. Cred că există o diferență mare între persoanele din medii economice diferite. Noi am fost săraci. Dacă vii dintr-o familie ca a noastră, nu te ajută nimeni. Sunt convinsă că ar fi fost mai bine acum dacă ar fi primit ajutorul necesar.

Deși de multe ori m-am simțit în pericol din cauza lui, au fost ocazii în care mă proteja în mod exagerat. Din cauza tulburării, Wouter simte emoțiile de o sută de ori mai puternic decât o persoană obișnuită. Într-o zi era consumat de ură și furie, în altă zi ne bombarda cu iubire. În perioadele bune, făcea glume, se uita cu mine la filme, îmi arăta muzică nouă și mă încuraja să fiu creativă. Îmi spunea mereu că îi plac desenele mele. Datorită lui sunt creativă și azi și ador să desenez. Când mă gândesc la perioadele acelea, îmi e dor de omul bun care era uneori. Dar trebuie să îmi amintesc că, din păcate, nu mai e niciodată atât de bun ca atunci și nu mai face parte din viața mea.”

*Numele a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.