FYI.

This story is over 5 years old.

jocuri video

Cum era să fii gamer în România anilor '90

Mi-am petrecut câţiva ani din viaţă într-unul din primele Internet Cafe-uri din București.

Fotografie de Orin Zebest, via Flickr

Nu ştiu pentru câţi dintre gamerii de astăzi Internet Cafe-ul mai înseamnă ceva. Ar fi şi greu, când toată lumea are Internet acasă, iar campionatele de jocuri pe calculator au ajuns la un nivel de dezvoltare ce-ţi permite ţie, cetăţean al cartierului Berceni, să zicem, să te duelezi virtual cum un tip de Tokio. Eu, însă, am avut norocul să intru într-unul din primele Internet Cafe-uri din București și, foarte probabil, și din țară.

Publicitate

Din vremurile în care aveai de ales între Pentium I şi HC

Se întâmpla în anii '90, normal. Internet Cafe-urile nu ajunseseră încă religia din perioada de final a deceniului, când se estima că, numai în Bucureşti, existau peste o mie de astfel de locuri. Pare o cifră incredibilă, ştiu, dar poate că ai nevoie de context, mai ales tu, cel care crede că Internetul datează cam de când cu Big Bang-ul. Ei bine, primele conectări de tip dial-up au apărut în Bucureşti în 1993. Aparţineau operatorului Romtelecom, iar vitezele de conectare erau în funcţie de calitatea liniilor şi a modemurilor.

Ca să înţelegi şi mai bine, primele modemuri care au invadat Bucureştiul se conectau la viteza de 2 400 de kilobiţi pe secundă. O demenţă, dacă te gândeşti cam cu ce viteză rulează astăzi Internetul, chiar şi prin comunele patriei.

Aşa că, sper să mă înţelegi, măcar puţin, atunci când o să-ţi spun că intrarea într-o sală de calculatoare a reprezentat, pentru mine, la acel moment, echivalentul unei experienţe religioase pe bune. Mă simţeam ca într-un templu. Eram atât de impresionat, încât probabil că îmi luceau ochii. Priveam calculatoarele şi mi se părea incredibil că pot fi atât de multe într-un singur loc.

Citeşte şi Cum era să fii raver în anii '90

Sculele astea erau destul de avansate, pentru vremea respectivă. Vorbim totuși de Pentium I, cu procesoare de 133-233 MHz și câțiva zeci de MB. În '97, astea erau niște calculatoare brici, care-ți permiteau să te joci cam orice. Privind în urmă, îmi dau seama, astăzi, că, probabil, impactul pe care acea imagine a avut-o asupra mea a fost uşor exagerat. Evident, nu era prima oară când vedeam un calculator, însă, până atunci, toate computerele pe care le văzusem sau le folosisem se aflau în laboratorul de la școală sau în birouri.

Publicitate

În plus, multe erau HC-uri, nu Pentium-uri. Uite nişte material didactic. Găseşte minimum trei diferenţe între imaginile următoare:

Calculator Pentium I. Fotografie de Automaton399 , via Wikimedia Commons

Calculator HC. Fotografie de CarbonCaribou , via Wikimedia Commons

Instrucţiuni: suni la uşă şi întrebi de un calculator liber

Internet Cafe-ul despre care vreau să-ţi vorbesc era situat chiar la intersecția dintre Bulevardul Mihai Bravu şi Vatra Luminoasă, într-un apartament de bloc cu doar două camere, o canapea și un poster cu Nirvana pe unul dintre pereți. Ca să intri, procedura era simplă: sunai la ușa, așteptai să-ți răspundă cineva, pe care, ulterior, îl intrebai dacă au un calculator liber. Dacă aveau, bine. Dacă nu, atunci de regulă ți se spunea, cu o precizie destul de bună, ora la care trebuia să te întorci ca să te poți juca.

Uneori trebuia să așteptăm cu orele și, chiar dacă stăteam destul de aproape, preferam să nu mă duc acasă, ci să dau ture de cartier cu amicul meu. Făceam asta inclusiv iarna și discutam despre tot felul de lucruri de care nici nu-mi mai aduc aminte. Iarna era o dublă-satisfacție când intram în sală: urma să ne jucăm, dar și scăpam de frigul de afară.

Fotografie de FleetCommand, via Wikimedia Commons

Când mă gândesc la vremurile alea, îmi dau seama că, de fapt, eram atât de pierduţi în fericirea aia pe care ţi-o poate da numai o întâlnire între gameri, că nici măcar nu știam cum se numea sala la care ne duceam cu atâta patimă. De fapt, nici acum nu știu. Îi spuneam, simplu, La Dani, pentru că noi credeam că așa îl chema pe tipul care ne răspundea la ușă cel mai frecvent. Mai credeam despre el că era și patronul, dar probabil că nu era. I-am reținut însă foarte bine fața și stilul vestimentar tipic anilor '90. Şi-acum îmi aduc aminte de faptul că purta frecvent peste blugi o cămașă lungă în carouri roșii și negre.

Publicitate

Tariful era de 20 de mii de lei pe o oră, adică doi lei, în banii de azi. Cu banii ăştia nu prea faci mai nimic în ziua de azi, însă pe atunci era o cifră medie, pentru o oră de jucat pe calculator. Asta ținând cont şi că, de obicei, nu te duceai să stai doar o oră, ci două, trei sau chiar mai multe. Mai mult de trei n-am stat niciodată. N-am reuşit să fac rost de suficienţi bani.

Sălile de jocuri au fost Paradisul anilor '90

Bun, acum să-ţi povestesc şi cam ce ne jucam acolo. În principiu, jocuri pe care acum nu le-ar mai juca decât iubitorii de Oldies but Goldies: Duke Nukem, Quake 1, Heroes 2, Red Alert 1, WaCraft II, Mortal Kombat 2, Age of Empires I, Panzer General 2 și alte câteva. Nu aveau foarte multe pentru că, oricum, toată lumea se juca ori Heroes, ori Red Alert, ori WarCraft. Bineînțeles, în timp, numărul jocurilor a crescut și la fel și tipul lor.

Până la urmă, cel mai plăcut lucru nu era că te jucai pe calculator, ci că o făceai în rețea. That was THE SHIT. Schimba complet experiența jucatului, față de Single Player-ul cu care fusesem obişnuiţi, până atunci. Mult timp, dacă voiai să joci un joc video cu prietenii, exista o singură opțiune: jocurile mecanice cu manete și butoane grosolane.

Fotografie de James Vaughan, via Flickr

Și alea erau distractive, dar durau puțin, locurile erau zgomotoase, jetoanele erau cam scumpe, uneori mai mirosea a mâncare, urină sau a transpirație, și, de cele mai multe ori, erau frecventate de tot felul de specimene dubioase. Deci, de ce ai fi dat zece mii de lei, ca să cumperi un jeton la un joc mecanic care te ținea cinci-zece minute, să zicem, când puteai să mai pui încă zece mii și stăteai o oră la calculator?

Publicitate

Da, pare absurd, dar adevărata culme e că sălile de jocuri mecanice au continuat să reziste ceva vreme, chiar şi în condiţiile astea. Pentru că, evident, nu toată lumea făcea genul ăsta de calcule. Pur şi simplu ne le păsa, important era să se joace ceva. Orice.

Reprofilarea: de la strategie, la shootere subiective

De fiecare dată când ne duceam la sală știam deja ce joc vom juca. Uneori știam și ce strategie voi aplica în joc și încercam să anticipez ce va face amicul meu. De regulă, ne jucam jocuri de strategie, pentru că durau mai mult. Chestii gen WarCraft II, Age of Empires sau Red Alert I.

La început, amicul meu n-a avut nicio șansă. Eram inițiat în jocurile de strategie. Mă mai jucasem cât de cât în trecut și legam informațiile mai repede. Dar, după câteva luni, ajunsesem amândoi în situația în care niciunul dintre noi nu mai putea câștiga, cel puţin nu în timpul pe care-l aveam la dispoziție. Ne anihilam reciproc, joc după joc.

În cele din urmă, am renunțat să mai jucăm strategie și ne-am reprofilat pe first-person shootere, gen Quake I și ulterior Quake 2. Acolo de bine, de rău, trebuia să existe un câștigător.

Nici eu și nici el nu eram zgomotoși și nu ne plăcea să mâncăm în timpul jocului. Alții făceau asta. În sală se fuma la greu, se mânca tot felul de cancer la pungă, deghizat în chipsuri, iar sucurile acidulate se consumau ca seminţele. Ni se părea o tâmpenie, sincer. Cum să ne luam mâinile de pe moușii cu bilă și de pe tastatură ca să mâncăm? Riscam să pierdem unități sau să rămânem în urmă cu dezvoltarea orașelor sau a bazelor, dacă ne-am fi lăsat distrași de așa ceva. Plus că preferam să băgăm puținii bani pe care-i aveam în ore de joc.

Publicitate

Citeşte şi În anii '90 era intens

De vorbit mai vorbeam între noi, de regulă ca să ne tachinăm, să ne inducem în eroare unul pe celălalt (sau măcar să-ncercăm s-o facem). Sau, ca să ne arătăm oftica vizavi de ceva. În linii mari însă, orice nu ținea de joc era doar zgomot de fundal. Iar asta mă aduce la a doua latură a experienței care merită descrisă. Și nu, nu voi face psihanaliză ca să o descriu.

Există fluturi în stomac şi pentru gameri

Fotografie de Binary Koala, via Flickr

Au trecut 16-17 ani de-atunci, dar cu toate astea îmi aduc aminte foarte clar întreaga experiență mentală. Jocurile de-atunci nu aveau o grafică extraordinară (nici după standardele acelor ani), și multe dintre ele nu aveau nici măcar o poveste ieșită din comun. Dar îți ofereau ceva ce puține jocuri din ziua de azi mai oferă: o trăire foarte intensă.

Te introduceau, simultan, într-o lume atât imaginară, cât și reală. Ne decuplam de la realitatea noastră și intram într-una nouă, acolo printre tancuri şi soldaţi. Chestia asta era atât de intensă, încât nu simțeam când treceau orele, nu auzeam ce se vorbea în jurul meu și nu vedeam cine vine și cine pleacă. Toate simțurile erau concentrate exclusiv asupra îndeplinirii obiectivului din joc.

În schimb, îl mai auzeam pe amicul meu, atunci când spunea ceva. Era ca și cum exista un canal de comunicare doar pentru noi doi în acea realitate alternativă. Din punctul meu de vedere, dacă un gamer nu trece prin această experiență când se joacă, atunci se joacă degeaba. Ţin minte cum, când angajații sălii veneau să ne anunţe că ni s-au terminat orele, puneau mâna pe spatele sau pe umerii noștri. Doar la atingere ne deconectam de la ceea ce se întâmpla în joc.

Publicitate

Bate vântul schimbării şi printre calculatoare

Fotografie de Fedi, via Wikimedia Commons

Pe-atunci nu se aplica sloganul ăla, deja legendar azi, cu jucatul pe calculator care duce la o viață antisocială. Era de neconceput aşa ceva. De altfel, timpul petrecut la Internet Cafe nu ne-a afectat deloc timpul petrecut bătând mingea pe maidan.

Un an mai târziu, când ai mei au luat un calculator, chiar am fost întrebat de un tip de la sală: „Păi, dacă ai calculator și Internet acasă, de ce mai vii la sală?". Suna de-a dreptul aberant, nici nu concepeam să mă joc singur acasă. E adevărat că, până la urmă, tot acolo am ajuns, dar, în acel moment, eram convins că mereu mă voi juca numai într-o sală de calculatoare, și doar cu prietenii.

Citeşte şi Cum s-au format artiştii români modernişti în anii '90

Ca să-nţelegi cât de tare era relaţia asta socială dintre gameri, îţi zic atât: am fost doar o dată singur, să mă joc la sală. Trebuia să-mi înec amarul şi aşa am simţit că trebuie să fac. România şi-o luase de la Croația, la Mondialul de fotbal din '98.

Până când, într-o zi cu soare, a venit, inevitabil, dezastrul. M-am dus la sală cu câțiva colegi de la școală, ca să vadă și ei cum e să te joci în rețea. Nu erau suficiente calculatoare pentru toți, iar de veghe era un angajat nou. Ăsta a rupt grupul în două: pe unii i-a primit, iar pe ceilalți (inclusiv pe mine) ne-a dat, la propriu, afară. Mârlăneşte. Din acea zi, nu m-am mai dus la sala de la Vatra Luminoasă.

Mi-a părut rău când am văzut că apăruse o farmacie în locul sălii. Ultimul lucru pe care l-am auzit despre ea, e că se mutase undeva pe la Unirii. Când chiriile nu erau încă de neam prost.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte şi alte chestii despre jocuri:
Opt jocuri video dubioase în care apare România
Cele mai bune jocuri din 2015, până acum
Cele mai penale jocuri de Android din România