Am vorbit cu cei care-ți arată cum a protestat România în ultimii șapte ani
Protest la Pungești. Fotografie de Egyed Ufó Zoltán
Chestii

Am vorbit cu cei care-ți arată cum a protestat România în ultimii șapte ani

În ultimul deceniu, românii parcă au reînvățat democrație și ies în stradă când ceva îi nemulțumește. Toate momentele astea importante vor fi acum adunate într-un album.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
14.5.17

Protestele față de OUG 13 au scos în stradă mai mulți români decât ai fi crezut posibil vreodată. Au ieșit în Capitală și în țară și nemulțumirea față de hoțomăniile politicienilor a ajuns până peste graniță. A fost, totodată, un nou moment crucial pentru presa din România să ia o parte sau alta.

Până la acestea au fost însă protestele sindicatelor, cele organizate de partide sau cele între 2011 și 2012 față de Băsescu. Au urmat cele cu Roșia Montană, când străzile au început să fie umplute de oameni și să fie numărați participanții cu miile.

În 2015. Fotografie de Andreea Retinschi

Cel mai trist protest a fost după incendiul din Colectiv și a fost clar față de corupție, cu 25 000 de oameni în stradă și demisiile lui Victor Ponta, pe atunci premier, și Piedone, primarul Sectorului 4. În fine, am ajuns în februarie 2017, când oamenii au fost numărați cu sutele de mii.

Citește și: Am întrebat votanți PSD ce cred despre ordonanța care a scos oamenii în stradă

Acum în mai, Documentaria, platforma dedicată fotografiei documentare, împreună cu Funky Citizens vrea să adune toate momentele esențiale ale culturii protestelor într-un album de 208 pagini și înainte de lansare are o avanpremieră. Înainte de eveniment am vorbit cu Cosmin Pojoranu, cofondator Funky Citizens, despre cultura protestului și cum s-a schimbat în ultimii ani.

Protest al sindicatelor, 2010. Fotografie de Mircea Reștea

Despre actul documentării vizuale, fotograful Bogdan Dincă, fondator Documentaria, mi-a spus că fotojurnalismul este, până la urmă, o formă de documentare cetățenească. „Trebuie făcută cu obiectivitate, cu respect pentru etică, estetică și adevăr. Sunt lucruri care vin, de obicei, după ani de teren. Nu cred că diferența o face legitimația de la gât, ci responsabilitatea pe care cetățeanul respectiv, fotoreporterul, și-o asumă. Eu cred că e nevoie de documentare cetățenească responsabilă."

VICE: Cum s-a schimbat modul de organizare a unui protest care nu-i mobilizat de sindicate sau partide?
Cosmin Pojoranu: Facebook și ubicuitatea smartphone-ului în mâna protestatarului a schimbat totul. Permite apariția rapidă a unor mișcări organizate pe orizontală. Spre deosebire de mișcări ultra-organizate precum partide sau sindicate, simplii cetățeni nu au nevoie de un lider pentru a se mobiliza punctual. Singurul lider necesar e propria conștiință - ea te scoate din casă într-o noapte friguroasă de marți.

La Cotroceni în 2017. Fotografie de Adrian Câtu

Și care ar fi diferențele între un protest cu lider și fără?
În 2012 nu a fost vreun lider, nici în 2013, sau 2014, nici la Colectiv. Nu mai pomenim de #rezist. Cine își imaginează că se poate erija în lider își face iluzii. Sigur că există vectori de opinie, persoane mai vizibile apropiate de noțiunea de „formator de opinie 2.0", dar niciuna dintre ele, luată individual, nu are putere mare de mobilizare a maselor. Protestele sunt forme de acțiune reactivă, dar rapidă, iar cei ce reacționează nu sunt uniți în cuget și-n simțiri, de aici și lipsa liderului. Clar, cele fără lider par mai autentice, cu toate plusurile și minusurile lor.

Citește și: Tot ce nu s-a văzut la cel mai mare protest din istoria României

În 2013 se dezbătea intens dacă mișcarea #unitisalvam are sau nu nevoie de un lider. Unii ziceau că da, majoritatea a decis că nu. Fiind un grup neunitar în viziuni (cam ca USR de azi), e greu să-ți imagini că o figură patriarhală sau matriarhală poate unifica toate „triburile" diferite care s-au unit conjunctural în stradă. Existența unui lider era, de fapt, un dezavantaj strategic pentru protestatari. Orice persoană mai vizibilă era tocată mărunt la televiziunile partizane. A se vedea cazul Claudiu Crăciun, care s-a remarcat în 2012 cu portavocea în mână și a ajuns să fie bălăcărit pe la TV de nu i-a mai venit să facă mare lucru.

Proteste din 2012. Fotografie de Andrei Pungovschi

Cum arată protestatarul român?
Arată bine de tot. Singurul mare numitor comun e că mai toți au job, de aceea protestele au loc de regulă după job sau în weekend. În rest, nu e deloc omogen, căci în funcție de fiecare protest apar și dispar categorii demografice. Sigur, există un nucleu de oameni care s-a format încă din 2012 și alte asemenea mici grupuri care s-au format în anii următori.

Predomină tinerii, dar vedem în fotografii și prin piețe destui oameni trecuți de 50 de ani. Protestele sunt family-friendly încă din 2013, când marșurile #unitisalvam erau deschise de mămici care își împingeau copiii în cărucioare. Tot de-atunci sunt și bike-friendly protestele (a existat chiar și o pagină de Facebook pe nume „Bicicliști pentru Roșia Montană") și, desigur, dog friendly.

Tricolorul din Piața Victoriei, 2017. Fotografie de Adrian Câtu

Care ar fi niște momente definitorii pentru protestele din România post '89?
Există perioada mai sălbatică a anilor '90, când protestatarii de-atunci au trecut de la entuziasm la dezamăgire destul de ușor, apoi există perioada de după anul 2000, când s-au diversificat și canalele media, iar informația corectă și-a făcut loc printre cea manipulatoare.

Să nu uităm că mișcarea pentru salvarea Roșiei Montane a început cu 13 ani înainte de protestele din 2013, deci vorbim de o mișcare de rezistență.

În 2013, la Universitate. Fotografie de Adrian Câtu

Trezirea a venit în 2012, în acel protest de tip Babylon, care a fost declanșat de demiterea lui Arafat, dar s-a transformat rapid într-o mișcare de tipul „suntem în stradă, supărați, și vrem să schimbăm totul, acum". Desigur că lipsa de concentrare pe o revendicare s-a văzut, iar protestul a fost ușor deturnat. Însă în 2012 și 2013 s-au format grupuri care au fost coloană vertebrală sau relee de informație pentru viitoarele mișcări

Înainte de noul val de proteste din ultimii ani, Grecia era breaking news cu violențele din stradă. În România n-am avut așa ceva, la așa intensitate. De ce?
Așa e, noi n-am avut un Gezi Park și e mai bine așa, ne-au ajuns violențele de stradă de la mineriade. Există un mic șablon al mișcărilor - primele zile tind să fie mai încordate când vine vorba de interacțiunea jandarmerie - protestatari. Așa a fost și la #rezist, așa a fost și la Roșia Montană, în 2013, când se încerca ocuparea bulevardelor. Apoi treburile s-au calmat (mai puțin la Brașov, în 2013, unde jandarmii erau disproporționat de violenți).

Citește și: Români care au criticat protestele anticorupție mi-au spus de ce nu e ok să dai vina doar pe PSD

Dar după 2012, când unii dintre noi au inhalat gaz lacrimogen, „protestatarul" a decis că va striga #faraviolenta ori de câte ori situația o va cere. Explicația e simplă: majoritatea nu tolerează violența ca formă de exprimare, iar protestele pașnice atrag mai mulțimile mai mult decât cele violente.

Pungești, 2013. Fotografie de Egyed Ufó Zoltán

Apar uneori colecții de fotografii de la proteste vechi, din alte țări. Și acelea sunt tratate ca instantanee istorice. Ce ați adunat în album poate fi o prezentare a maturizării democrației în România?
Bogdan Dincă: Toate aceste proteste trebuie să fie parte dintr-un proces de maturizare, de schimbare, în orice caz. Dar interpretarea cred că e mereu la privitor și depinde de ideologie, de cultura vizuală și, în general, de universul în care trăiește. Rolul fotojurnaliștilor este să documenteze ce se întâmplă, să fie cât mai obiectivi față de evenimentele din fața camerei.

Albumul este, în primul rând, unul documentar, imaginile din el sunt dovezi că lucrurile s-au întâmplat. Luând separat fotografiile, ele pot fi citite foarte diferit de oameni diferiți. Ce încercăm să facem este să punem la dispoziția tuturor o arhivă de mărturii fotografice, introduse de o scurtă documentare factuală (care au fost motivele și efectele protestelor, câți participanți au fost și în ce orașe) și completate de o privire sociologică de ansamblu a protestelor din ultimii zece ani, semnată de Dani Sandu.

În 2017, Piața Victoriei. Fotografie de Adrian Câtu

Ce ar trebui să rețină oamenii după ce văd fotografiile?
Cosmin Pojoranu: Ne-ar plăcea să se gândească și cum se pot implica pe termen mai lung, nu doar reactiv și punctual, la protest. De aceea plănuim să pornim o caravană civică în vară, să colindăm orașele care s-au activat în iarnă și să vorbim despre alte metode de implicare civice. Nu e sustenabil să gândim doar pe un orizont scurt de timp, deși de multe ori guvernanții ne silesc să acționăm pompieristic.

Albumul „Protest - scurtă istorie vizuală a mişcărilor de stradă din România ultimilor 10 ani" o să cuprindă cinci capitole: protestele sindicale din 2010, cele faţă de reformele sanitare din 2012, când preşedintele Traian Băsescu a vrut să îl demită pe Raed Arafat, protestele legate de exploatările de la Roşia Montană şi Pungeşti, Colectiv (2015) şi #Rezist (2017).

Vezi mai multe lucruri despre protestele recente din România:
Cum a simțit o jurnalistă străină protestele de la Cotroceni față de cele din Piața Victoriei Am vorbit cu primarul din Iași care susține protestele împotriva corupției, deși e membru PSD Tot ce trebuie să știi despre abrogarea ordonanței care a scos sute de mii de oameni în stradă

În 2013. Fotografie de Ioana Moldovan